Aug 23, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Harlan WILSON – Sclivisiţi şi filfizoni

D. Harlan Wilson (n. 1971, Michigan, SUA) este romancier, nuvelist, dramaturg critic, redactor, editor şi profesor de engleză. Este autorul a sute de nuvele şi eseuri, a peste douăzeci de scrieri literare (ficţiune şi non-ficţiune), printre care: Battle without Honor or Humanity: Volume 1They Live (Culto-graphies)Primordial: An AbstractionDouglass: The Lost AutobiographyFreud: The Penultimate Biography, Hitler: The Terminal BiographyThe Kyoto ManCodename PragueDr. IdentityThey Had Goat HeadsPeckinpah: An Ultraviolent Romance, şi Technologized Desire: Selfhood & the Body in Postcapitalist Science Fiction. Sute dintre nuvelele şi eseurile sale au fost traduse în mai multe limbi şi publicate în reviste şi antologii din toată lumea. Licenţiat în engleză (B.A.) al universităţii Witternberg, a continuat cu studiile de Masterat în domeniile Engleză la UMass-Boston, şi Studii de Science Fiction la Universitatea Liverpool, precum şi cu un doctorat în engleză la universitatea Statului Michigan. Din 2006, predă ca profesor de engleză la Lake Campus. D. Harlan Wilson mai activează în calitate de coordonator al programelor de ştiinţe sociale şi umaniste, de redactor la revista academică Extrapolation, de redactor-manager la Guide Dog Books, de redactor şef la The Dream People (o revistă online de literatură, artă, şi filme de desene animate, Bizarro), şi redactor şef la Anti-Oedipus Press. Nuvela Sclivisiţi şi filfizoni este publicată în Povestiri din Praga/ Prague Tales, eds. John àBeckett et al., New Europe Writers, Warsaw, 2007.

 

Sclivisiţi şi filfizoni

Pe sclivisit ajunsese să-l obosească clipitul. Cît e ziua de lungă, clipit… clipit… clipit.

Îşi cumpără patru ţinte de jumătate de incie şi un ciocan pentru şuruburi de la un magazin de feronerie şi-şi ţintui pleoapele de sus de sprîncene, iar pleoapele de jos de pungile de sub ochi.

– Asta-i o idee bună, spuse un alt sclivisit cînd îl văzu pe sclivisitul care-şi ţintuise pleoapele de faţă, cum păşea ţanţoş prin Piaţa Wenceslas, cu jobenul, papionul şi haina de stofă, în diagonal, încheiată la două rînduri. Neîndoielnic, ochii sclivisitului erau un pic agitaţi şi uscaţi, dar, cel puţin, nu trebuia să îndure treaba plicticoasă de a-i deschide şi închide tot timpul. Mai bine să fii puţin prăfuit şi puţin incomod decît să faci un efort superfluu şi inutil, era logica sa. Aşa încît şi-a ţintuit şi pleoapele de faţă.

Dîndu-şi seama că cei doi sclivisiţi puneau ceva la cale, restul sclivisiţilor din oraş şi-au ţintuit pleoapele de feţe. Curînd, oraşul abunda în spilcuiţi ai căror ochi erau permanent deschişi. Ei păşeau ca gîştele în susul şi în josul străzilor, cîtă frunză şi iarbă, radiind de satisfacţie.

Nu după mult timp, un filfizon a devenit suspicios. Hoinărea pe la un colţ de stradă cu melon, cravată şi redingotă la patru rînduri de nasturi, cînd o serie de sclivisiţi cu ochii larg deschişi au trecut pe lîngă el, exhibînd ceea ce el a perceput drept comportament patent de nouveau riche. El înşfăcă de cot alt filfizon şi-l smuci într-o stradelă.

– Sclivisiţii aceia încearcă să ne rivalizeze,îi şopti în ureche.

– Ei cred că sînt mai buni decît noi, mergînd peste tot cu ochii ţintuiţi deschişi în modul ăsta. Doar pentru că au bani, iar noi nu avem leţcaie, nu înseamnă că sînt speciali. La urma urmelor, sîntem cu toţii o şleahtă de poseuri. Cine cred ei că sînt ?

– Nu ştiu, răspunse filfizonul şoptind, privind cercetător cu coada ochiului în toate direcţiile, la umbrele potenţial ameninţătoare,

– Dar nu asta-i întrebarea bună. Întrebarea corectă este  –  cum urmează să reacţionăm noi la asta ?’

Celălalt filfizon îşi puse degetul arătător la gropiţa din barbă.

– Hmm, spuse el.

Închizîndu-şi ochii, a avut o scurtă reverie fără legătură cu problema în discuţie. Companionul său aşteptă răbdător ca el să-şi deschidă ochii şi să revină la realitate. Trei minute mai tîrziu, ochii lui s-au deschis iar una dintre sprîncene luă forma unei potcoave.

–  Am obosit să vorbesc, surîse el încrezut.

– Cît e ziua de lungă, bla… bla… bla….

Cîteva minute mai tîrziu, filfizonii îşi cumpăraseră cuiele şi ciocanele respective, îşi traseră buza de jos peste buza de sus şi le ţintuiră de gingie prin buzele superioare. Ce-i drept, filfizonii aveau acum feţe de broaşte şi trebuiau să se hrănească intravenos, dar cel puţin ei nu trebuiau să mai îndure situaţia stînjenitoare de a fi făcuţi de rîs de către colegii poseuri. Mai bine să arăţi un pic caraghios şi puţin ventilat, decît să ignori o manifestare de superioritate, era logica lor.

Restul filfizonilor le-au călcat pe urme cu promptitudine. Oraşul abunda acum de filfizoni a căror guri erau închise pentru totdeauna. Păşeau ca nişte gîşte de colo colo pe străzi, în grupuri, radiind mîndrie. Aşa cum îl vedeau ei, actul lor de rivalitate era cu mult superior celui al omologilor lor. Singurul lucru era că sclivisiţii nu şi-au ţintuit ochii deschişi ca o manifestare de superioritate.Au făcut-o pentru că erau leneşi.

De fapt, la răstimpuri, un filfizon trecea păşind ca o gîscă pe lîngă un sclivisit şi încerca să murmure ceva. La rîndul său sclivisitul încerca să se încrunte.

Selecţie, prezentare şi versiunea în limba română Ligia Doina CONSTANTINESCU

Revista indexata EBSCO