Aug 23, 2016

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Alecsandri la tribuna naţiei

„Veselul Alecsandri”, în pofida sintagmei restrictive, s-a implicat, de-a lungul vieţii, în problemele grave, serioase, sensibile, ale devenirii României. Parcursul său biografic este prea bine cunoscut pentru a mai insista asupra lui, dar nu ştim să se fi aplecat cineva mai cu interes asupra prezenţei sale pe băncile aleşilor poporului.

De la bun început trebuie spus că Vasile Alecsandri nu a avut apetenţă pentru activitatea parlamentară. Considera, poate, că alţii sunt mai potriviţi în acel înalt loc al aleşilor naţiei, care erau îndatoraţi să pună bazele României moderne. Poate credea că nu dispune de suficiente cunoştinţe, din varii domenii, pentru a ocupa un fotoliu reprezentativ. Iată de ce nu îl găsim făcând parte din Parlament decât cu sincope, într-o primă perioadă în Camera Deputaţilor (1869-1875), ulterior ca senator (1879-1885), ocupând cu conştiinciozitate scaunul de vicepreşedinte. Au fost momente când s-a recuzat (atitudine comună cu bunul şi permanentul său prieten C. Negri), altele în care a „strălucit” prin absenţă, dar întotdeauna prezent atunci când problemele în discuţie atingeau subiecte de suflet, în acelaşi timp de interes obştesc.

Trei sunt intervenţiile de amploare, în care Poetul s-a implicat pe deplin – fără a fi poet: de două ori în 1875, în chestiuni pendinte de drumurile de fier, printre care şi Raportor al comitetului de delegaţi ai secţiunilor (prima dată la 22 mai 1869, Raportul la 20 iunie 1875 şi urm.), cea de-a treia referitoare la vestita revizuire a art. 7 din Constituţie. Primele ne dezvăluie un Alecsandri bine pus la punctz cu problemele tehnice ale proiectelor, în stare să răspundă competent şi la obiect la orice interpelare. (Cu această ocazie, să consemnăm un moment măcar amuzant, chiar prin vorbele „împricinatului”: „Domnilor deputaţi, rolul meu a fost foarte greu şi a devenit şi mai greu în urma declaraţiei făcute de domnul Carp asupra necompetenţei mele în lucrări de artă, pe cuvântul că sunt poet. Aceasta-mi pare cu atât mai straniu din partea dumisale, căci este confratele meu în poezie. Dacă eu câteodată am avut păcatul să încalec pe Pegasul Român, dumnealui a încălecat pe pegasul englez, a tradus pe Shakespeare. Prin urmare, în calitatea sa de poet şi diplomat, ar fi fost generos din partea domniei sale ca să menajeze poziţia mea dificilă. Dar să vin la datoria mea de raportor” – 22 iunie 1875). În contextul căii ferate Suceava – Iaşi – Roman, V. Alecsandri expune pe scurt starea deplorabilă a Moldovei, pe care ar fi ajutat-o nespus noua cale ferată:

„Domnilor, Moldova a fost rău bântuită în anii din urmă prin lipsa de recolte şi prin epizootie, care au împuţinat mijloacele de transport a cerealelor la porturile depărtate ale Dunării. Mai multe judeţe au fost astfel reduse la trista imposibilitate chiar de a răspunde la exigenţele fiscului, prin plata contribuţiilor fiscale. […] Domnilor, Moldova este bolnavă, foarte bolnavă de vreo câţiva ani, ea are nevoie de o lecuire grabnică şi radicală, când dară se găseşte acea lecuire care poate să o vindece cu o oră mai înainte, am putea noi să i-o refuzăm chiar de ar fi să facem sacrificii? Nu, domnilor, nici unul din noi, fie român de dincoace sau de dincolo de Milcov, nu va ridica glasul în contra unui proiect de lege care tinde a scoate din letargie cu o oră mai înainte pe acea frumoasă şi roditoare parte a României ce poartă numele de Moldova”.

La 10 oct. 1879, în Senat, conştient de poziţia singulară în care se află („Sunt singur în toate secţiunile onor. Senat care nu primesc revizuirea art. 7; poziţiunea mea, prin urmare, este foarte grea, însă voi avea curajul de a o susţine, pentru că sunt condus de conştiinţa mea”), „gospodarul” de la Mirceşti ţine să-şi expună amplul punct de vedere privind împământenirea străinilor, accentuând din nou starea deplorabilă a populaţiei pălmaşe a Moldovei, atrăgând totodată atenţia asupra tendinţei nefaste de supunere necondiţionată la tot ceea ce vine din Apusul Europei.

În rest, Vasile Alecsandri este alături de doleanţele unor măicuţe  rămase fără mijloace de subzistenţă, urmare a secularizării averilor mănăstireşti (19 iunie 1875), sprijină proiectul de acordare a unei pensii lui August Treb. Laurian (18 martie 1880), se înscrie alături de cei interesaţi de menţinerea sau îmbunătăţirea aspectului arhitectural al oraşelor – care constituie, în acelaşi timp, un reper al continuităţii şi grandorii naţiei:

„D-lor senatori, catedrala de Iaşi a fost începută sub domnia lui Mihail Sturdza, pe vremea mitropolitului Veniamin, sunt acuma 40 de ani. Această catedrală este un monument frumos, de care se făleşte oraşul Iaşi. Sau, să zic mai bine, s-ar fi fălit dacă ar fi fost gata. Când era să fie gata, bolta a căzut şi s-au făcut una sau două crăpături care se pot drege prin meşteşugul arhitecţilor, căci cele patru colţuri sau turnuri care susţin edificiul sunt încă trainice, într-unul chiar din acele turnuri se află chiar clopotele cele mari, şi cu toată acea greutate, nu a suferit nici o stricăciune. Eu cred dar că onor. Senat ar face bine de a vota acest proiect de restaurare şi a nu se lăsa acest edificiu să cadă în ruine. Gândiţi-vă, D-lor, că în Iaşi sunt două mari ruine, palatul administrativ care a ars, şi mitropolia care nu este sfârşită încă, şi care sfârşindu-se vor înfrumuseţa oraşul”;

„D-lor senatori, instituţiunea aceasta de credit urban, care este cunoscută ca foarte folositoare, ce cere? Să i se dea un singur loc. Ce loc dă ţara? Un maidan care face pată în oraşul Bucureşti! Pentru ce? Pentru ca pe acel maidan să se ridice un edificiu monumental, care să înfrumuseţeze oraşul. […] Când noi adineaori am votat suma de 700.000 franci pentru înfrumuseţarea oraşului Iaşi, apoi putem noi acum să refuzăm a da un singur maidan gol, care este o ruşine a-l vedea în centrul Bucureştilor, pentru a se face o clădire frumoasă, care şi aceea este producătoare şi folositoare ţării?” – ambele la 3 aprilie 1880).

Şi, pentru a încheia, iată-l pe Poet dând frâu liber sentimentelor cu ocazia accederii României la statutul de Regat: „D-lor senatori, sunt şi eu fericit că m-a ajutat D-zeu să trăiesc până acum ca să văd împlinindu-se acest act mare, la care noi toţi am visat. Prin ridicarea României la rangul de Regat, se încoronează faptele eroice a acelor români care s-au jertfit în rezbelul din Bulgaria, şi vedem că sângele lor astăzi este recompensat de reprezentaţiunea naţională prin coroana care se pune României (aplauze prelungite). Această zi este nu numai o sărbătoare care umple de bucurie sufletele tuturor românilor, dar pot zice că chiar cerul se bucură, căci, precum vedeţi, în ziua de astăzi cerul este splendid! (aplauze prelungite şi entuziaste)” (14 martie 1881).

 

Revista indexata EBSCO