Aug 23, 2016

Posted by in Istorie literara

Adrian Tudurachi – O „fabulă” despre geniu la începuturile literaturii române

Barbu Paris Mumuleanu a folosit cuvîntul geniu în volumul din 1825, Caracteruri. Mai întîi în prefaţă, apoi într-un poem şi la urmă în glosarul cu Zicerile cele streine. Nu era încă sigur cum trebuie să îl scrie şi de aceea de-a lungul textului grafia oscilează. Într-un loc jenie, în altul genie, apoi din nou jenie. Vocabularul de la sfîrşitul cărţii îl înregistrează la litera j, după jaluzie şi înainte de jurnal. Evident, ar vrea să noteze cuvîntul după ureche, aşa cum îl pronunţă francezii. Heliade povesteşte în singura biografie contemporană că scriitorul a crescut şi s-a format la curtea boierului Filipescu, în discuţiile cu străinii „de deosebite naţii” care se întîmpla să treacă pe acolo. Aşa ajungea să priceapă referinţele mitologice de care literatura epocii era plină, aşa auzea despre capodopere şi mari personalităţi literare, aşa îşi forma ideile despre poezie. Punea întrebări, iscodea, prindea din zbor, se şcolea prin conversaţii. „I-a fost un fel de educaţie”[1] spune Heliade. Nu avem nici un semn că geniul ar fi mai mult decît atît, o idee trivializată într-un dialog inteligent. Poate că Mumuleanu a şi citit, poate că discuţiile cu străinii „de deosebite naţii” au fost completate cu nişte lecturi adecvate, poate că văzuse Diderot sau Condillac. Totuşi, nu menţionează nici un autor. Mai mult, foloseşte o sintagmă sudată: „Poeţii, notează el, sunt cei mai vestiţi şi lăudaţi în veacuri pentru jenia şi talantul lor”[2]. De-a lungul întregului secol, „geniul şi talentul” va funcţiona ca automatism de limbaj, ca stereotip, forma cea mai puţin reflectată a ideii. Împotriva tuturor eforturilor depuse de filosofii modernităţii de a disocia talentul de geniu, pentru simţul comun va fi mai simplu să denumească generic sfera capacităţilor creatoare, printr-o unică expresie confuz-totalizatoare – printr-un clişeu.

Prezenţa termenului pare oarecum întîmplătoare la Mumuleanu, mai degrabă un accident de parcurs, decît un mit personal constant. De altfel, înainte de 1825 cuvîntul nici nu face parte din vocabularul lui. Există un „Mumuleanu” de dinainte de descoperirea genialităţii. Acest autor care se născuse în 1796 şi care începuse să facă versuri pe la 16 ani, a apucat să scrie şi chiar să publice ignorînd ideea de geniu. Cu numai cinci ani înainte de Caracteruri ieşise pe piaţă cu un alt volum, Rost de poezii. Rost, adică enunţare, mod al spunerii, manieră de articulare. Probabil că dacă ar fi formulat titlul cu o sensibilitate modernă a vocabularului ar fi spus Vorbire poetică. Scriitorul încerca să prezinte cititorilor români ideea de specializare a capacităţilor lingvistice, să îi obişnuiască cu faptul că există un mod poetic de a folosi limbajul şi resursele sale – că alături de experienţa vorbirii pe care o are oricine e posibilă şi o experienţă diferită în spaţiul literaturii. Voia să descrie dansul unor oameni care nu ştiau decît să meargă. Ideea, pe care o simţea probabil foarte dificilă, era introdusă cu infinite precauţii. Mumuleanu sublinia subtilitatea procedeelor („această subţire materie”), implicarea unui principiu diferit de acela al realităţii (fantezia) şi prezenţa unor autorităţi inegalabile (Homer). În efortul lui de a transmite existenţa unei lumi a literaturii, s-a concentrat pe descrierea multiplelor distanţe în raport cu experienţa comună. Nu avea însă nevoie de ideea de geniu ca să le măsoare. În felul lui stîngaci şi greoi, Mumuleanu are destule cuvinte. Ca să vorbească despre fantezie foloseşte vocabularul stărilor halucinatorii („Acel năluc al minţii, pătimind de un ce, ţese idei şi păreri”); ca să prezinte entuziasmul poetic dispune de fizica populară a lichidelor („duhul fierbe ca o smoală”); ca să evoce consacrarea supremă a lui Homer are atributele verticalităţii („Toţi cei ce înţeleg pre acest poet să spăimîntează de înălţimea condeiului său”). Toate lucrurile foarte speciale ale literaturii se lasă spuse fără cuvinte-şperaclu.

Genialitatea îi devine necesară abia cînd descoperă că literatura se poate alimenta şi din experienţa ordinară. Volumul din 1825 se deschide cu un motto care face apologia facultăţilor comune, „Ochi avem să vedem/ Urechi avem s-auzim…”, fixînd condiţia de intrare în lumea literaturii mult mai jos, la limita fiziologiei umane. Cine poate să scrie poezie? Cine vede, cine aude. Mumuleanu a descoperit că se poate face vers prin abilităţi banale, pe care oricine le posedă. şi pe ele le numeşte geniul: „fieşcare ceea ce scrie scrie după genia şi ideile lui”. Nu pentru capacitatea extraordinară a lui Homer importă cuvîntul, ci pentru capacitatea banală a concetăţenilor săi. E destinat viitorilor poeţi care se vor face din oameni de rînd. Mediocrilor. Geniul intervine acolo unde resursele sunt puţine, ca o garanţie universală, acordată tuturor. Misiunea sa e să deschidă nelimitat cîmpul literaturii, printr-o cuprindere difuză, imprecisă şi nonexclusivă a disponibilităților creatoare. De aici şi entuziasmul lui Mumuleanu: în sfîrşit, are despre ce scrie. Despre „materia subţire” a poeziei nu erau multe de spus, abia îi iese un text de cinci pagini. Prefaţa Caracterurilor e însă interminabilă, de vreo nouăzeci de pagini, practic jumătate din volumul întregii cărţi. Acum poate vorbi despre viaţă, despre probleme locale şi sociale şi în general despre lucrurile cu care se confruntă contemporanii săi – pentru că poezia derivă din toate acestea. Nu mai trebuie să descrie o ştiinţă subtilă a luptei cu dragonii, ci o tehnică mai terestră şi mai accesibilă.

*

Caracterurile au intrat în istoria literaturii române ca o colecţie de portrete morale satirice, făcute după o reţetă clasicistă. Însă înainte de a-i aminti pe La Bruyère şi La Fontaine, trebuie remarcat efectul de simplitate al înscenării lirice. Toate personajele, linguşitorul, scolasticul, femeile, nărodul se prezintă direct, printr-un procedeu teatral al rostirii. Nu e vorba de realism aici, ci de elementaritatea dispozitivului literar. Scriitorul care ştia că literatura se face prin figuri şi prin ilustrarea topoilor descoperă că e suficient să se pună pe ascultat. Că poezia se poate face şi simplu – foarte simplu – lăsînd vocile oamenilor să se audă. „Ceea ce am scris, aceea să veade”. În poezie s-a pornit o maşină de înregistrat, ca o încercare minimalistă de a produce literatură. Practic, toate textele sunt dramatizări ale unor acte de vorbire: fiecare personaj se caracterizează prin ceea ce zice, îşi spune singur viciul, se conţine într-o dicţiune. De aceea volumul abundă în indicaţii de didascalie. Mumuleanu îşi arată eroii suspinînd, sughiţînd, lătrînd, gîrîind, chihuind. Sunt de fapt infinite maniere de a spune. Toţi „zic” ceva şi fac – involuntar – literatură.

Bogatul: „Zice: Fiule să creşti/ Averea să ţi-o înmulţeşti”. Femeile („Muierile”): „Una cătră alta zic: ştii cutare ce-a făcut/ Chiar eu însumi l-am văzut/ Alta iar: am auzit/ Cutare ce-am fi vorbit”. Defăimătorul: „Zic: Cutare că-i urît/ Cutare posomorît/ Cutare e maimuţoiu/ Bărbaţilor păpuşoiu”. Lăudărosul: „Spun că: azi am întîlnit/ Pă cutare, ş-am vorbit” „Zic: vedeţi ăst bilet scris/ De la una e trimis” etc.

De altfel, scriitorul a pus la punct un model de duplicare lirică a vorbirii, a bricolat un mic tipar metric adaptat cadenţei rostirii, care înghesuie orice replică în două versuri. Ideea de geniu a instaurat un raport strîns cu realul, a autorizat o instalare apropiată, intimă – a lipit poezia de ţesutul sensibil al realităţii. În același spirit, Mumuleanu foloseşte într-un loc geniul pentru a denumi spiritul unuia dintre personajele satirizate („Astă jenie a lor/ L-este rău vătămător”): pentru că într-un raport atît de apropiat nu poate spune exact unde se găseşte geniul, în urechea celui care înregistrează sau în vocea celui care se rosteşte.

Pe ultimul etaj al acestei stimulări verbale poezia devine flecăreală pură. Vorbirea nu mai simbolizează nici lăudăroşenia, nici zgîrcenia, nici infatuarea, ci pur şi simplu pălăvrăgeala care face versuri. În portretul Flecarului limba e lăsată să meargă în gol, ca o maşină care s-ar fi pornit din miezul unei conversaţii indiferente să genereze poezie. Iar Mumuleanu o stenografiază pe pagini întregi, fără să o orienteze spre nici un sens. Nu spune despre Flecar doar că e vorbăreţ, îl lasă să o arate în timp real:

Încep num-nşir şi spun,

C-alui moş era om bun,

Moaşă-sa pildă-n vecini

Ca o matcă la albini –

Tatăl său era blajin

Om cu suflet de creştin.

Eu cînd eram copilaş

Purtam smeul pîn oraş

Cu copiii mă certam

Mingi, arşicele jucam.

Tatăl, moşul mieu au fost

Secretar mare, nu prost….

Observînd caracterul trivial al acestei poezii, Paul Cornea avea să spună că de aici a dispărut literaritatea. Și într-un fel are dreptate. Versurile, cu rimarea naivă a replicilor, sună a proză. Iar prin comparaţie cu textele din Rost de poezii, forjate după un model preromantic, e fără îndoială mai puţină convenţie lirică. Dar nu mai puţină literatură. Prin proza conversaţiei, Mumuleanu caută să îşi amenajeze o a doua intrare în literatură, una care să fie independentă de modelele consacrate, una care să fie acordată oricui. Una pentru care ajunge să priveşti şi să asculţi. Nu e vorba de o dispariţie a ştiinţei poetice, nici de o negare a Literaturii. Homer, tradiţiile vechi ale culturii literare există în continuare pentru el. Numai că a descoperit o uşă dindos. A înţeles că literatura se poate face şi cu puţin, nu doar cu mult.

*

Oscilația lui Mumuleanu între o poezie subtilă și această proză rezultată din flecăreală trebuie înțeleasă pe fundalul unui raport specific cu literatura. Cînd poate un poet să aleagă dacă face poezie din „literatură” sau din vorbire, conversație, rostire – adică din non-literatură? Cînd se poate alege între o retorică și o tehnică a spontaneității? Pentru marea majoritate a scriitorilor opțiunile sunt limitate și nu ajung niciodată atît de departe. Un autor născut în 1890, educat în școală cu poeziile lui Eminescu, hrănit în adolescență de noul val al sensibilității simboliste, condiționat la vîrsta matură de limbajele moderniste are doar cîteva alegeri: între un imaginar urban sau unul autohton, între un limbaj saturat metaforic sau unul sărac, între o postură de avangardă sau una de ariergardă. Situația lui Mumuleanu e specifică autorilor care „încep” o literatură. Scriitorii care sunt contemporani cu fondarea unei literaturi au încă sentimentul unei apartenențe duble: pentru ei noua cultură literară nu e suficient de bogată încît să se impună ca un unic cadru de referință, iar vechea cultură nu mai reprezintă soluția evidentă după apariția unei posibilități alternative de a face literatura. Cariera lor se bifurcă, uneori virînd brusc dintr-o literatură în alta, alteori continuînd în paralel o activitate dublă, împărțită între mai multe limbi. Spre deosebire de scriitorii „obișnuiți”, care au de ales doar între specii, teme, stiluri și școli literare, în asemenea momente inaugurale, scriitorii trebuie să aleagă și între literaturi. În studiul său fundamental despre cultura română în epoca Luminilor, D. Popovici îi evocă pe autorii care după 1821 au trebuit să aleagă între literatura neogreacă și literatura română, acționînd succesiv într-una sau în cealaltă, ori continuînd să scrie în ambele dar păstrînd vie conștiința opțiunii. Un scriitor, Aristia, e rugat să rămînă în literatura română: „Rămîi cu noi, Aristia”, un altul, Costache Caragiale își anunță public decizia de a se fixa în noua cultură: „de acum, cosmopolitul va face loc în mine moldoveanului”[3].

Ceea ce trebuie subliniat e faptul că în această oscilație între două literaturi e angajată o bifurcare radicală de poetică. În trecerea dintr-o literatură în cealaltă autorii nu își duc bagajul de cunoștințe, deprinderi și obsesii ca și cum și-ar transporta o identitate constantă prin mai multe peisaje literare. Ei își schimbă felul în care fac literatură, modul de a o fabrica. A fi contemporan cu începuturile unei literaturi e o șansă – rară – de a ocupa o poziție în afara cadrului invizibil de convenții și „iluzii” care condiționează practicile literare. Scriitorii stau în fața literaturilor așa cum Josef K. stă în fața castelului Legii: contemplînd edificiul în întregul său, și percepîndu-i „intrările”. Numai exilatul mai are acest privilegiu, pentru că singurele momente în care o literatură se arată sunt cele în care se intră și cele în care se iese. De pildă, cazul lui Cioran, cel care a trecut dintr-o literatură periferică într-una centrală. S-a spus despre el că pentru a deveni scriitor francez a adoptat un stil înalt, care amintea de maniera de exprimare a scriitorilor din secolul al XVIII-lea. Și care, în mod evident, nu era o opțiune pentru autorii francezi dintre cele două războaie. Singularitatea scrisului lui Cioran venea din faptul că opera cu un nivel suplimentar de codificare, care era cel al „literaturii” franceze. El face ceea ce în informatică se numește „upgrade”: percepe în noua literatură un plus de convenționalizare, mai multe constrîngeri care vin din poziția ei centrală și din tradițiile multiseculare acumulate. Începuturile unei literaturi implică opțiunea simetrică. Scriitorii trebuie să uite ce s-au străduit să învețe despre literatură – să facă, altfel spus, un „downgrade”. Peșacov care scrie „bagateluri” în moda secolului anterior, se îndoiește la 1829 că ele ar mai interesa în noua literatură românească. Și cum nu știe cum să facă literatură fără „literatură”, decide să abandoneze. Este una dintre dramele scriitorilor de la început de drum, acești scriitori „din fața” unei literaturi pe punctul de a se naște. Ei trebuie să se arunce în necunoscut, să renunțe la confortul convențiilor și al retoricilor. Ce rețetă are o literatură la început de drum? Care e tipul ei de fabricație? Care e locul productiv al unei culturi emergente? Din punctul de vedere al poeticii, exilul e soluția simplă, începutul e soluția grea.

Ceea ce trebuie înțeles e faptul că preocuparea pentru ideea de geniu apare într-un asemenea moment inaugural. Mumuleanu vrea să vorbească despre geniu atunci cînd cariera lui se bifurcă, cînd are revelația unei situații locale, cînd ceea ce percepea ca o cultură perenă a literaturii se specifică în funcție de nevoile unei societăți și ale unui context.

*

În acel moment al evoluţiei culturii noastre literare apariţia ideii de geniu era inevitabilă. Nu am fi putut începe fără ea. Dacă nu îl pronunţa Mumuleanu, un alt scriitor ar fi făcut-o, într-un an, doi sau cinci. În 1828 termenul se găseşte deja în prefaţa Gramaticii lui Heliade; în 1831, în traducerea din Lévizac a Gramaticii poeziei[4] e prezent din abundenţă. Cîţiva ani mai tîrziu, cuvîntul e pretutindeni, devenind unul dintre cele mai frecventate locuri ale noii ideologii. Însă asta nu înseamnă că nu trebuie să fim atenţi la condiţiile de apariţie ale acestei idei. I-a fost dat geniului să intre în cultura română prin vocea unui tîrgoveţ cu instrucţie incertă, care, într-o epocă în care literatura se făcea la Viena, la Paris sau la Berlin, prefera să citească în traducere. În generaţia lui erau fără îndoială oameni mai inteligenţi şi mai cultivaţi. Erau cărturarii ardeleni care nu numai citeau, ci şi scriau în germană. Erau boierii munteni sau moldoveni care îşi făcuseră studiile în străinătate şi publicau frecvent în două sau mai multe limbi. Erau elevii Academiilor de la Iaşi şi Bucureşti care învăţau cu dascăli greci. Toţi aceştia cunoşteau bine preocupările secolului al XVIII-lea, aveau acces la „bibliografia” grea a genialităţii, la textele fundamentale în franceză, în germană sau în engleză. Dar nu ei aveau să importe ideea. În acelaşi an 1825, în care Mumuleanu era frămîntat de transcrierea cuvîntului, oscilînd între jenie sau genie, transilvănenii încheiau marele Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu, tomul de 1000 de pagini rămas multă vreme cel mai complet dicţionar al limbii române. Geniul era absent. Și aceasta e o stare de fapt caracteristică. Înainte de a fi obiectul unei descrieri informate şi nuanţate, ideea a funcţionat ca o doxă inspirînd actorii periferiei culturale, pe cei situaţi în margini, acolo unde mahalaua se întîlnește cu aproximaţiile şi semidoctismul. Era ceva în descoperirea lui care se adresa direct celor nesiguri pe resursele lor, poeţilor „repetenţi”. Geniul nu era făcut să îi ajute pe învățații care știau cum se face literatură, ci pe toți „ceilalți”, pentru că transforma incultura, dintr-o slăbiciune care trebuia camuflată și compensată prin educație, într-o strategie. Cezar Bolliac îi mărturisea doamnei Ghica într-o scrisoare din 1841:

Nu te grăbi a crede că noi nu putem să avem o literatură națională, pentru că nu avem autori învățați; cele mai mari geniuri, de care ne mirăm împreună cu lumea, au fost pîrliți de neînvățătură; și eu îți păstrez, doamna mea, două talenturi necunoscute încă de nimini, dar care sunt, cu toate astea, învălite în umbra mahalalelor noastre, și cărora nu voi ardica vălul fără numai cînd voi putea să-i înfățișez dumitale – dacă voi fi atît de norocit să izbutesc în întreprinderea mea[5]

Geniul a conjugat, dacă se poate spune așa, mai multe „deficituri”: cel al unei culturi fără tradiție literară, cel al unei populații needucate chemate să facă literatură și cel al unei clase scriitoricești neinformate. Pare aproape neverosimil ca într-un singur loc comun să se întîlnească atîtea „minusuri”, dar asta era vocația lui, de a face o literatură din nimic, de a mobiliza sărăcia unei societăți, a unei limbi și a unui teritoriu pentru producția de valori literare. Acesta e lucrul greu de acceptat ca premisă a unei interpretări istorice: că o noțiune descifrată rudimentar, fără repere culturale viabile, de niște oameni cu educație literară sumară a funcționat ca o mașină de creație a unei noi literaturi. Mai mult, că a fost marea speranță a noii literaturi.

 

(Fragment din cartea Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română 1825-1875, în curs de apariție la Editura Institutul European)

[1] I. Heliade Rădulescu, Barbu Paris Mumuleanu, în Critica literară, ediție îngrijită de Aurel Sasu, București, Minerva, 1979, p. 315.

[2] Barbu Paris Mumuleanu, Scrieri, ediție îngrijită de Rodica Rotaru, București, Minerva, 1972, p. 82.

[3] D. Popovici, La Littérature roumaine à l’époque des Lumières, Sibiu, Centrul de Studii și Cercetări privitoare la Transilvania, 1945, p. 75-76.

[4] I. Heliade Rădulescu, Regulile sau Gramatica poezii, în Ivașcu, Din istoria teoriei și a criticii literare românești 1812-1866, p. 121-160.

[5] Cezar Bolliac, La Doamna C. Ghica, în Scrieri, II, ediție îngrijită de Andrei Rusu, București, Minerva, 1983, p. 20.

Revista indexata EBSCO