Aug 23, 2016

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Andreea Voicu – Ce fluieră cămilele pe malul mării

Andreea Voicu, născută în 1996, studentă la psihologie, de loc din Moreni, debutează, în urma Concursului Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…”, ediţia din 2015, la Editura Paralela 45 din Piteşti, cu cartea Ce fluieră cămilele pe malul mării. Cartea  a apărut la finele anului 2016. Un titlu inspirat, scos din poezia Gol: „nimeni nu ştie că uneori plâng/ mi-e dor de cămilele/ care fluieră pe malul mării/ când se întunecă/ se întorceau în mare/ George n-a mai ajuns niciodată la capătul lumii/ tot din cauza lor/ parada doamnelor şchioape pe tocuri/ a rămas şi ea undeva/ rătăcind pe plaja albă/ am mâinile ca două pungi găurite/ nu mai sunt feţe întipărite pe zid/ nimeni nu mai plânge noaptea/ costumele goale nu mai merg pe stradă/ nu mai sunt ţigări stinse în paharele de coniac/ flux reflux/ te înfăşor în jurul unui stâlp”. După această logică, venită dintr-un soi de nou-suprarealism, se construiesc imaginile din poeziile Andreei Voicu, dintr-un soi de memorie (cum spune Al. Cistelecan pe coperta 4 a cărţii: „Fără imagini şi fără zorzoane, ba mai că şi fără imaginaţie (înlocuită de memorie şi notaţie)”, inventată aş zice eu de o iute ochire prin jur, prin ceea ce poezia minimalistă încearcă să scoată în pagină. Biografismul ei, de asemenea, este unul inventat, pentru că experienţa ei de nici douăzeci de ani, nu-i asigură un bagaj atît de mare, încît să zburde prin viaţă cu o sumedenie de fapte după ea. Astfel „ce fluieră cămilele pe malul mării” nu am aflat din textul citat şi nu vom afla nici după ce vom termina de citit cartea. Rămîne la imaginaţia noastră şi la fondul uşor de decodat al cărţii. Poezia Andreei Voicu este la vedere, ni se destăinuie şi se lasă uşor de înţeles, încît nu ne va fi deloc greu să aflăm miza şi substratul cărţii ei de debut.

Andreea Voicu este o bună observatoare a ceea ce se petrece în jur şi notează cu acribie tot ce vede dar şi tot ce-şi imaginează că vede: „i-am învăţat cum să doarmă/ pe partea dreaptă cu faţa la perete/ şi cum să-şi bea cafeaua dimineaţa/ au ajuns şi să răspundă la/ sunetul pe care-l face cuptorul cu microunde/ când termină de încălzit mâncarea/ într-o noapte le-au crescut picioare/ şi-au plecat/ a rămas casa mare şi goală/ cu pereţii albi şi tablouri cu poze/ luate din calendar/ exact cum au lăsat-o şi bunicii/ ei s-au mutat/ cred că o să înceapă un război/ e parţial vina mea/ am o pasiune pentru explozii/ după o săptămână de căutare/ m-am hotărât că o să dau vina pe ceilalţi/ pentru toate ceştile de cafea goale/ şi zaţul din dinţii mamei/ melodiile puse pe repeat/ mesele luate pe-ntuneric/ şi petele de vopsea de pe perete/ pentru că-n fiecare cameră/ e o altă copie a mea/ care se-ntreabă/ de ce nu s-a trezi mai devreme” (Repeat). Aşa începe cartea care ne aşază într-un soi de poveste care se leagă de la poem la poem, de la fragment la fragment, deşi cartea nu este gîndită, aşa cum am mai întîlnit şi la alţi tineri poeţi, din fragmente care să umple un spaţiu care se leagă printr-un fir narativ. Aici fiecare poem este independent, dar te duce cu gîndul la altul şi aştepţi să găseşti atmosfera de poveste şi în alt poem. Găsim tema din primul poem al cărţii şi în poemul Interzis din care voi cita numai începutul: „într-o zi/ eu şi ai mei am hotărât/ să ne retragem în pod/ acolo am dat şi de bunica/ s-a închis aici/ încă după al Doilea Război Mondial/ îi e frică de/ ce-ar putea să facă/ în podul acesta a trăit şi a murit/ tot neamul meu/ întreaga viaţă e aici sus/ într-o cutie/ nu am deschis-o niciodată/ m-am obişnuit să-mi spun că e interzis/ aşa pot să cred orice despre ai mei”(…). Şi poeta îşi imaginează tot ce poate fi adevărat sau nu despre ai ei. Cartea ei se aşază în această linie narativă, cu destul de bogate secvenţe credibile dintr-o viaţă ce doar în mintea ei de copil, de adolescent pot fi posibile. Nu aleargă, astfel, după senzaţional, dar acesta vine de la sine, cum am spus, dintr-un soi de suprarealism inventat pe spinarea realul trăit şi imaginat. Este un culoar pe care Andreea Voicu poate sonda foarte mult şi bine. Nu ştiu cîtă poezie va putea scoate din acest aluat pe care, se pare, ştie să-l frământe, dar nu-l lasă prea mult la dospit.

Apar în toată cartea tot felul de personaje; părinţi, bunici, George, vecina, motanul Tom, Maria, Victor (acesta apare chiar de mai multe ori, cum de altfel şi altele), Dana, Ana, Mihai (care este „bruta mea credincioasă”), Baba Yaga, Bau Bau, Mircea, Cristina şi altele, aproape toate cu nume şi identităţi descifrabile. Poemele, de regulă de o pagină, puţine mai lungi de o pagină, altele de cîteva  versuri, toate fac parte dintr-o construcţie ce se lasă devastată de curiozitatea cititorului, care aşteaptă de la pagină la pagină să vadă ce-şi mai aduce aminte poeta. Şi iată, în tonul cărţii, o întîmplare cu OZN-uri: „ pic pic pic/ pssst! Mircea mă auzi?/ îţi aminteşti cum era când eram doar noi doi?/ era vară şi noi ne număram tot timpul degetele/ ca să fim siguri că nu le-a luat vântul/ seara ne plimbam pe străzi cu ochii închişi/ şi limba scoasă/ că poate ne-ar fi picat câte o stea în gură/ îţi aminteşti că ne-am ţinut respiraţia când mama a spus/ că o să creştem mari?/ sau când ne uitam noaptea pe cer după OZN-uri/ şi ascultam marea în scoici înainte să ne culcăm?/ ţii minte că noi desenam spirale în loc de cercuri/ şi că am învăţat alfabetul de la coadă la cap?/ şi licuriciul pe care l-am crescut într-un borcan pe o frunză?/ am dat numele tău unei stele/ ca să faceţi schimb de vieţi/ e 5 şi 10// sângele picură pe podea”. Notaţii şi aduceri aminte care se termină cu un strop de sînge pe podea, subit, dintr-o întîmplare pe care, poeta, ne lasă o ghicim, fără vreun indiciu anume. Astfel de jocuri întîlnim peste tot, ruperi, sincope, care nu au menirea de a schimba tonul poemului, ci de a ieşi dintr-o monotonie ce ar putea deranja şi alunga cititorul.

Modalitatea poematică propusă de Andreea Voicu, care nu are de unde şti încă de stilistica poetică de subtext şi context, de sofisticatele ieşiri în simplitate din contorsionate şi complexe stări poetice create de subconştient în relaţie cu concretul vital, este una ce vine dintr-o naturaleţe rudă cu talentul, cu talentul nativ, ci nu cultivat şi adus la rafinamentul necesar unei estetici obligatorii pentru actul de creaţie literară. Pare a fi posesoarea unei tehnici îndelung exersate. Or ceea ce rezultă în urma actului de creaţie, evident unul spontan, este rodul unei predispoziţii naturale, fireşti, care o conduce spre împliniri lăudabile. Micile ei naraţiuni, aşa cum observă şi Al. Cistelecan, sunt bine realizate stilistic, toate aduc în pagină o atmosferă ce degajă o curiozitate şi o dispoziţie spre lectură aşteptate, căutate. În poezie e mai greu să găseşti astfel de chestiuni care să-ţi alunge plictisul, saturaţia, să evite fundătura în care, de regulă, poezia de azi de la noi poate duce cititorul. Andreea Voicu o face cu naivitatea controlată a unui adolescent întîrziat, care nu vrea să lase nimic în afara memoriei din ceea ce a trăit. Iar rezultatul este o carte de poezie care nu dezvăluie nimic din ceea ce este în titlu, ci pune în pagină tot ceea ce poeta şi-a închipuit că poate fi poezie, viaţă, trăire, memorie, afectivitate, ironie, autoironie, ambiguitate. Or toate astea fac  parte din ceea ce de regulă numim literatură. A fi sigur pe acest rezultat, aşa cum pare a fi Andreea Voicu la cei douăzeci de ani ai săi, se numeşte talent. Avem, deci, de a face cu un talent nativ, care, dacă va şti cum să-şi dozeze cultura pe care o va căpăta cu timpul –  vorbim de cultura poetică, marota multor poeţi, care poate deforma calea spre poezia de rezistenţă în timp – va ajunge acolo unde puţini poeţi din ultima generaţie vor ajunge. Andreea Voicu pare a şti acest lucru şi, dacă profesia, cea de psiholog, o va lăsa în pace şi nu-i va orienta opţiunea poetică spre altceva, spre analiză, spre filozofare, spre speculaţii livreşti, tentante pentru oricine doreşte să se afirme cît mai sus, va reuşi să-şi găsească calea proprie. O poetă care scrie aşa: „m-am obişnuit să scutur firimiturile/ de pe umerii lor/ să mă bag sub masă/ când nu-mi convine ceva/ întotdeauna am mai multe scaune/ şi fac cafea pentru noi/ iarna e atât de linişte încât nu-mi mai aud vocile din cap (blagiană speculaţie, de bun augur! n.m.)/ şi oamenii pe care-i ştiu de când eram copil/ se schimbă de la o zi la alta/ sub tonele de machiaj/ şi mănuşile dantelate/ sunt chipurile monştrilor din copilărie/ am emoţii de fiecare dată când sună telefonul/ şi trec pe lângă străini/ Ana convieţuieşte cu un şoarece/ şi Dan candidează pentru preşedinţie/ în fiecare zi îmi mai cade un dinte/ şi-l lipesc cu superglue” (Pentru noi) poate avea predispoziţii pe viitor spre o poezie a realului în care încap tot felul de imagini sau imaginaţii, care să se aşeze în poezie autentică. Acum Andreea Voicu este o poetă în devenire, cu o primă carte  de colecţie, aşa cum spune criticul Al. Cistelecan. Aferim!

Revista indexata EBSCO