Aug 23, 2016

Posted by in Ex libris

Octavian MIHALCEA – Poemele sinelui oniric

Căutătorul de nisip (Grinta, Cluj-Napoca, 2015), antologie poetică din creaţia lui Corneliu Antoniu, privilegiază misterul, într-un proces legat indisolubil de datele existenţiale (acestea comportînd o aparte constantă abisală). Valorile apei, căreia îi sunt păstrate clasicele facultăţi fondatoare, determină multe dintre desfăşurările ideatice ale volumului. Din cînd în cînd, sufletul poetic explorează şi laturi apropiate extincţiei, totul cu dorinţa renaşterii întru plenitudine. Evaziunile în regiunea visului iau proporţii apropiate vizionarismului soteriologic: „Pluteam în vis, pluteam în nori/ Din carnea mea plecau popoare/ Şi-un sînge negru, sclipitor/ Strălumina adînca mare/ O slujbă începea în cor/ Sub valurile-ameţitoare.// O, drumu-i larg, drumu-i în sus/ Atîtea braţe şi hotare/ Pe care să le sapi te-au pus/ Cu anii tăi de sărbătoare/ Şi încă nicăieri nu-i spus/ Decît în sufletul tău mare.// Că încă rupt şi încă singur/ Sub cerul răsturnat – ci eu/ Eram ca o lumină vie/ Prin lacrima lui Dumnezeu/ O piatră înfruntînd cîmpia/ De sticlă spartă şi de seu.// Vedeam în mersul lui, pămîntul/ Atîtor clare destrămări,/ Mi se albeau ochii şi gîndul/ Pe silicoasele-i cărări/ Plecam sub luna putrezită/ A primei mele întîmplări.// Dar, soare, încotro e drumul/ Miriapodului? Ci fie!/ E ritm timid/ Dar strigă piatra/ Ascunsă-n mine: Slavă ţie!/ În malul stors şi-n galeria/ Cuvintelor, uscatul ceas/ al binecuvîntării, iată,/ În urma faptei a rămas”. Elementele revelate au natură duală, izvor pentru multiple căutări estetice, cîteodată sugestive plecări evanescente. Printre versurile lui Corneliu Antoniu stăruie parfumul propriu unor lumi apuse, transfigurate neîncetat. Ca în acest poem al sinelui oniric: „Tot îmi spun: uită de tine,/ Uită de tine, mai ales de tine./ Noaptea creşte alături de cuvinte/ Şi alături de lucruri/ Şi alături de numele lor./ Noaptea şi cuvintele cresc în pădure/ Pădurea e plină de lumînări ca un templu/ Sufletul meu se ridică din ele/ Ca luna/ Tot îmi spun: uită de tine,/  Uită de tine, mai ales de tine,/ La uşă cineva bate cu inima,/ La uşă cineva bate cu inima”. Sîngele curge într-un registru nocturn neocultat, fiind însoţit de plurivalente nostalgii. În maniera atît de perenului sic transit gloria mundi, poetul (re)descoperă „cum cădeau din ceruri/ Flori de ghips/ Acoperind cu lumînări cîmpia”. Statutul fiinţei este greu recognoscibil. Învăluirile volatile generează un repaus fluid. Versurile din Căutătorul de nisip par a exprima sentinţe lirice cu nimb irevocabil, apropiate de rigoarea esenţializărilor. Întrepătrunderea datelor sensibile ia valenţe floral-nocturne. Iată şi o desfăşurare himerică frizînd completitudinea: „Unde se înroşesc/ Dunele cele mari, acolo/ Creşte în linişte/ Peştele-şarpe-copacul-de-fier./ Mîndria lui e umbra/ Cu o mie de picioare/ Care zilnic îl părăseşte./ (O port pe umerii mei)/ Frate îi zic/ Şi plec sub stele./ Se întîmplă ca răsăritul să mă apuce departe/ Nu-mi mai amintesc/ Locul de unde am plecat./ Peştele-şarpe-copacul-de-fier/ Îmi aduce aminte/ Rotindu-se încet împrejurul cuiva/ Şi atunci/ O catedrală călătoare/ Se retrage printre degetele mele/ Pe care rămîn cristale de sare/ Cuvinte sau altceva. Clopote vii”. Metaforele lui Corneliu Antoniu locuiesc spaţii dăruite clarobscurităţii. Sunt elemente dintr-un scenariu situat în proximitatea suprarealului. Una dintre caracteristicile acestuia este reprezentată de înlănţuirea tuşei vestind finalul cu esenţiala redimensionare ulterioară. „Ai crede că pădurea se scufundă pe dinăuntru”, spune poetul într-un elan al interiorizării maximale care promite semnificative revelări. E constantă şi substanţa unei identificări autumnale, cînd „Oglinda s-a umplut de ceaţă/ Glasul cocorilor a obosit”. Lacrimile curg urmărind îndepărtarea viselor. Anumite scene sunt încadrabile orizontului plastic propriu expresionismului abstract, viguros, „aşa cum ecoul te-ar lovi peste gură”. Un poate paradoxal filon vital şi contemplativ întîlnim în volum. Obscuritatea hrăneşte ideatica misterioasă: „Nimic mai rău decît apa neagră/ Pe care vii, domnule,/ Apa neagră care-mi trece pe sub fereastră/ Şi pe sub masă/ Şi pe sub inima mea”. Dramele consonează cu această problematică natură poetică: „Văzu un om/ Văzu un lucru de spaimă/ Pe el se văzu în spaima sa./ În camera plină de plîns şi de fum,/ Şi în casa care se scufunda.// Mlaştini şi pînze,/ Lungi drumuri spînzurînd de tavan –/ Văzu cerul şi zilele lui/ Şi nenorocirea acelei întîmplări/ Părăsindu-l”. Printre semne şi căi adeseori labirintice se profilează tainele asumatei existenţe în orizontul lirismului. Discursul este întrerupt pe alocuri de sintagme foarte percutante care vor repune totul în discuţie, ca în cazul acestei eclatante fulguraţii: „Constat însă că din tavan a început/ să coboare un nor/ Iar la periferia lui se vede un clopot de apă/ În care înoată un singur cal orb”.

Revista indexata EBSCO