Aug 23, 2016

Posted by in Ex libris

Diana BLAGA – Ion D. Sîrbu în actualitate

Evenimentele anului 1989 au dat prilejul apariţiei pe scena literară a unor opere sau chiar a unor scriitori pînă atunci ţinuţi în umbră, siliţi a se „complace” sertarului. Este şi cazul scriitorului Ion D. Sîrbu, a cărui operă a suferit soarta anonimatului, cel puţin cît autorul ei a fost în viaţă. Avîndu-se acest aspect în vedere, dar şi valoarea literară a operei, precum şi destinul deloc banal al lui Ion D. Sîrbu, destin care a luat contact profund cu naşterea şi cu evoluţia comunismului românesc, nu trebuie să ne mire receptarea bogată de care s-a bucurat literatura de sertar a cerchistului Sîrbu. Astfel, articolelor şi studiilor apărute încă din 1991 (anul apariţiei primului volum din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal) şi semnate de critici literari precum Florin Manolescu, Virgil Nemoianu, Ion Negoiţescu sau Gheorghe Grigurcu, li se adaugă volumele care au în prim-plan opera, dar şi personalitatea lui Ion D. Sîrbu. Anul 1999 este marcat de două asemenea studii, semnate de Elvira Sorohan (Ion D. Sîrbu sau suferinţa spiritului captiv, Ed. Junimea, Iaşi) şi de Sorina Sorescu (Jurnalistul fără jurnal. Jocurile semnăturii, Ed. Aius, Craiova), acesta din urmă adoptînd, însă, o tonalitate nihilistă faţă de subiect. Acestora li se alătură, în 2000, necesara monografie a scriitorului, realizată de Nicolae Oprea şi publicată cu titlul Ion D. Sîrbu şi timpul romanului la Ed. Paralela 45, Piteşti, studiu care i-a adus autorului Premiul pentru critică şi istorie literară al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. Monografia a fost reeditată în 2015, la Ed. Bibliotheca Tîrgovişte, păstrîndu-şi titlul iniţial, reeditarea ei determinînd scrierea rîndurilor de faţă.

Aceasta nu este, însă, singura monografie pe care o semnează profesorul Nicolae Oprea. Prin urmare, o amintim şi pe cea care îl are în centru pe Vasile Voiculescu (Vasile Voiculescu – monografie, Ed. Aula, Braşov, 2006), precedată fiind de un studiu privind Magicul în proza lui V. Voiculescu (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2002). De asemenea, amintim volumul despre Al. Macedonski (Alexandru Macedonski între romantism şi simbolism, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999), dar şi studii precum Opera şi autorul (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2001), Nopţile de insomnie. Opţiuni livreşti (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005), Cronicar întîrziat (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2013) ş.a.

Reeditarea, după 15 ani, a monografiei Ion D. Sîrbu şi timpul romanului, nu are drept scop revizuirea ideilor din ediţia iniţială. Singura modificare semnalată pe care o întreprinde Nicolae Oprea faţă de prima ediţie este de natură ortografică, şi anume adoptarea scrierii numelui autorului Povestirilor petrilene „Sîrbu”, şi nu „Sîrbu”, cum propunea în prima ediţie pe baza actelor de identitate ale scriitorului. Însă critica a mers pe grafia cu „î”, deoarece astfel sînt semnate toate volumele publicate antum (publicate fiind după Reforma lingvistică din 1954), iar profesorul Nicolae Oprea se pliază acum acestei opţiuni „spre a evita confuziile din istoria literaturii române”, după cum el însuşi mărturiseşte. Consecvenţa ideilor se remarcă, însă, în opţiunea de a nu reduce amplitudinea capitolului dedicat dramaturgiei lui Ion D. Sîrbu, în condiţiile în care, după apariţia primei ediţii, acest lucru i s-ar fi reproşat. Nicolae Oprea îşi susţine ideea, argumentînd prin importanţa pe care opera dramatică a avut-o în timpul vieţii asupra lui Ion D. Sîrbu (care nu doar a scris piese de teatru, experimentînd mai multe tonalităţi, ci şi articole teoretice privind teatrul, în calitatea sa de cronicar dramatic, dar şi ca membru activ al „Cercului literar de la Sibiu”, pentru a nu mai menţiona şi faptul că a fost conferenţiar la Institutul de Artă Dramatică din Cluj sau, mai tîrziu, secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova). De asemenea, consideră nefericită umbra care a căzut peste dramaturgia autorului odată cu publicarea operei premeditat postume.

Studiul monografic realizat de Nicolae Oprea, profesor al Facultăţii de Litere din Piteşti, relevă, încă din primul capitol (sau în special în primul capitol) dedicat biografiei lui Ion D. Sîrbu, documentarea amănunţită, bazată pe surse greu de contestat, pe care a realizat-o. Dincolo de această muncă nu neapărat plăcută, dar extrem de necesară şi salutară pentru viitori cercetători, Nicolae Oprea confruntă informaţiile cuprinse în aceste surse documentare cu cele extrase din mărturisirile lui Ion D. Sîrbu însuşi sau ale apropiaţilor. Criticul reuşeşte să nu absolutizeze imaginea scriitorului, deşi acesta a fost, fără îndoială, un exemplu de moralitate în contextul tulbure al societăţii comuniste. De pildă, prezentînd-o pe prima soţie a autorului romanului Adio, Europa!, Nicolae Oprea optează pentru un portret al acesteia alcătuit nu de fostul soţ, care, din cauza suferinţelor pe care Maria Ardeleanu i le-a provocat, poate fi considerat oricum, dar, în acest caz, nu obiectiv. El alege să ne-o prezinte prin ochii unei prietene cerchiste a lui Ion D. Sîrbu, Viorica Guy Marica, care îi face un portret „oricum mai verosimil decît cel creionat de soţ după trădare”. În aceste condiţii, nu e greu să trecem cu vederea pasajele recunoscute de criticul însuşi ca „uşor simpatetice”, ceea ce ne determină să vedem în ele o marcă stilistică a criticului literar.

Frenezia scrisului caracterizează fără îndoială ultimul deceniu din viaţa lui Ion D. Sîrbu, acesteia alăturîndu-i-se conştiinţa impactului creator, a impactului pe care o operă îl poate avea nu doar pentru imaginea scriitorului în sine, ci şi pentru istoria literaturii din care face parte. Tocmai acest impact al literaturii postume, în primul rînd, dar nu numai, îl surprind capitolele dedicate celor două romane considerate a fi capodopere ale genului, Adio, Europa! şi Lupul şi Catedrala, şi Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, căruia îi sînt alăturate volumele de corespondenţă. Timpul romanului, sintagmă care nu doar dă titlul capitolului unde cele două opere deja menţionate sînt analizate, ci apare şi în titlul întregului volum (de unde putem deduce importanţa literară pe care o vede Nicolae Oprea – dar nu doar el – în cele două creaţii, dar şi faptul că, în opinia sa, acestea sînt operele care îi asigură lui Ion D. Sîrbu un loc important între scriitorii contemporani lui), a fost pentru Ion D. Sîrbu un timp postum, însă conştientizat astfel. Urmărind opera celui căruia prietenii îi spuneau „Gary” în evoluţia ei, Nicolae Oprea ne oferă o perspectivă de ansamblu, însă aceasta fără a pierde din vedere detalii semnificative pentru imaginea scriitorului. Amintim, astfel, legăturile pe care şi alţi critici le-au remarcat ca existente între scrieri diferite, fapt relevant pentru a observa o anumită organicitate a întregului operei jurnalistului fără jurnal,procedee utilizate în romane putînd fi întrevăzute în operele sale timpurii. Un aspect esenţial din acest punct de vedere este apetenţa discipolului blagian pentru filosofare, capacitatea sa de a îmbina epicul cu eseul fără artificialitate şi de a face din orice un pretext pentru filosofare (chiar şi teatrul îl vede ca pe „un alt mod de a filosofa”), acestea datorită spiritului său analitic dezvoltat, spirit apreciat nu doar de critica literară, ci şi de cei care l-au cunoscut sau care au avut şansa de a fi destinatarii scrisorilor sale. Forţa analitică este, de altfel, o evidenţă a Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, care reuneşte acele exerciţii de memorie şi de luciditate şi care constituie mai mult decît „simple anexe” ale romanelor postume, după cum autorul însuşi a numit notaţiile cuprinse în el. Acestei forţe de analiză i se adaugă verva satirică, ambele constituind ingrediente esenţiale ale operei, dar şi ale personalităţii lui Gary, exemplificate de Nicolae Oprea prin mostre relevante din literatura lui.

Nu sînt neglijate, desigur, nici romanele antume ale lui Ion D. Sîrbu, romanul „pentru copii şi părinţi” De ce plînge mama? şi romanul „pentru copii şi bunici” Dansul ursului. Cele două romane, care doar în aparenţă pot fi văzute ca forme de literatură mai puţin serioasă, cuprind şi reiterează obsesii creatoare ale scriitorului care a fost, în tinereţe, unul din membrii de plan secund ai „Cercului literar de la Sibiu”. Universul inocent, nepervertit al copilăriei este cel în care mult-încercatul scriitor vede un refugiu dintr-o lume „îndemonită”, precum cea comunistă. Tot un refugiu îl constituie şi mitosfera, acea parte a lumii care satisface nevoia oamenilor de poveste, de o doză de iraţional, însă incomparabilă cu iraţionalul vieţii socio-istorice, ba chiar situată la polul opus acestuia. Nicolae Oprea insistă motivat asupra caracterului recuperator paradisiac al acestor scrieri (cărora li se adaugă, din acest punct de vedere, şi unele texte din seria Povestirilor petrilene), pe care, de altfel, şi autorul însuşi îl mărturiseşte. Preocuparea pentru mituri şi simboluri a lui Ion D. Sîrbu îşi are originile chiar în perioada studiilor, cînd îşi află începuturile şi relaţia (de tip maestru-ucenic) dintre Lucian Blaga şi el. Este cunoscut rolul jucat de poetul şi filosoful Blaga asupra membrilor viitorului „Cerc literar de la Sibiu”, însă, dintre aceştia, Ion D. Sîrbu este cel care dezvoltă în cel mai înalt grad afinităţi teoretice, dar şi spirituale cu Lucian Blaga, afinităţi neafectate nici măcar de delimitarea pe care colegii de generaţie o stabilesc faţă de teoriile blagiene în 1943, la apariţia bine-cunoscutului Manifest. Ion D. Sîrbu nu încetează a face „elogiul satului românesc”, căci el crede în puterea de conservare pe care acesta o are şi în capacităţile sale de resurecţie a adevăratei spiritualităţi umane. Această credinţă este vizibilă în întreaga sa operă, iar profesorul Nicolae Oprea reuşeşte să surprindă dimensiunea aceasta constant, pe parcursul întregului studiu. De remarcat, în această privinţă, este şi influenţa pe care teatrul blagian o manifestă asupra unor scrieri ale dramaturgului Ion D. Sîrbu, tot la nivelul mitosferei. Exemplele şi comparaţiile autorului monografiei de faţă sînt edificatoare.

Dincolo de contextul literar românesc postbelic imediat, în care istoria şi evidenţa îl situează pe un autor precum Ion D. Sîrbu, studiul monografic Ion D. Sîrbu şi timpul romanului deschide şi alte perspective comparatiste pentru opera prozatorului. Prin urmare, extinzînd aria geografică, exegetul face trimitere la ficţiunile scriitorului ceh Milan Kundera, îndeosebi la romanul Gluma, de care l-ar apropia pe scriitorul român „nu doar intenţia de demistificare a utopiei comuniste, ci şi spiritual corosiv în descendenţă voltaireană”. Iar un text precum Adio, Europa!, de pildă, aminteşte parcă de lumea distopică din 1984 a lui George Orwell sau de atitudinea antitotalitaristă din romanele sud-americane semnate de autori precum Mario Vargas Llosa sau Gabriel Garcia Marquez. Lărgind contextul din punct de vedere temporal şi privind literatura română în toată desfăşurarea ei, studiul lui Nicolae Oprea ne oferă interpretări dintre cele mai diverse şi nuanţate, aria referinţelor culturale extinzîndu-se pînă la Dimitrie Cantemir (Adio, Europa! ar fi „al doilea roman alegoric din literatura română”, după Istoria ieroglifică, însă „modelul cantemiresc este pur formal şi motivat prin precauţiune”), continuînd cu Ciocoii vechi şi noi ai lui Nicolae Filimon (comparaţie susţinută şi de una dintre variantele titlului pentru Adio, Europa!: Ciocoii noi şi vechi), trecînd mai apoi prin epoca marilor clasici (oralitatea şi umanizarea elementelor fantastice – aceasta din urmă în prima parte a Povestirilor petrilene – îl apropie de Creangă, iar de Caragiale, predispoziţia satirică), pentru a ajunge la universul naturii sadoveniene (care constituie un element esenţial în universul mitosferei) şi la contextul literar postbelic (pentru a oferi un exemplu, Lupul şi Catedrala este comparat, din aceeaşi perspectivă a stratului mitico-simbolic, cu romanul lui Ştefan Bănulescu, Cartea Milionarului).

Cei 15 ani care stau între cele două apariţii ale monografiei pe care Nicolae Oprea o semnează nu au fost nici de departe săraci în ecouri critice pentru Ion D. Sîrbu. Acelaşi an 2000 în care apare prima ediţie a studiului Ion D. Sîrbu şi timpul romanului este şi cel în care apare studiul Cercul literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane, scris de Ovid S. Crohmălniceanu în colaborare cu Klaus Heitmann, şi din care nu lipseşte nici cerchistul Ion D. Sîrbu. Anul 2003 relevă preocuparea ieşenilor pentru acest autor, după ce, cu cîţiva ani înainte, apăruse cartea Elvirei Sorohan. Prin urmare, o nouă monografie dedicată lui Ion D. Sîrbu apare la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, propunînd idei inovatoare sub titlul Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitară, şi semnată fiind de Antonio Patraş (reeditată în 2011, la Ed. InfoArt Media, Sibiu). De asemenea, studiul Gabrielei Gavril, De la Manifest la Adio, Europa!. Cercul literar de la Sibiu (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi), îl are în vedere, după cum reiese şi din titlu, şi pe Ion D. Sîrbu. Lista poate continua cu Daniel Cristea – Enache (Un om din Est, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006) sau, mai aproape, cu Ioan Lascu (Ion D. Sîrbu aşa cum a fost. Convorbiri despre Gary, Ed. Ramuri, Craiova, 2014). Cert este că interesul pentru literatura şi pentru destinul unui autor precum Ion D. Sîrbu nu a încetat. Luciditatea sa, spiritul analitic, condimentat satiric, înclinaţia spre filosofare, dar şi spre dimensiunea mitico-simbolică a lumii, precum şi destinul care iese din sfera banalului, dar care nu l-a împiedicat să-şi păstreze doza de moralitate, vor provoca mereu şi alte voci critice sau le vor reinvita pe cele deja avizate să se pronunţe. Acesta este cazul lui Nicolae Oprea, care, prin reeditarea acestei monografii, augmentată acum cu o serie de comentarii edificatoare, reîmprospătează memoria publicului, readucînd în prim plan, după o perioadă de eclipsă, figura lui Ion D. Sîrbu. Riguros şi bogat în surse documentare esenţiale, studiul de faţă constituie un reper de neocolit în aria exegezelor consacrate biografiei şi operei lui Ion D. Sîrbu.

 

Revista indexata EBSCO