Aug 23, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Harul de a scrie „cu lacrimi de cerneală şi rouă de Parîng”

Asistăm, de cîţiva ani încoace, la un eveniment cultural (deşi, din păcate, politizat) fericit: istoria exilului literar românesc este readusă în discuţie şi la ea acasă, în patria atît de puţin recunoscătoare şi îndatorată valorilor care au menţinut-o, decenii întregi, în atenţia unui public occidentalizat, însă prea puţin sensibil la dramele umane din spatele fenomenului de ansamblu. În atari condiţii, să vorbeşti despre evoluţia unui poet format în limba română şi care alege – făcînd, în fond, acelaşi gest cu Virgil Ierunca sau Gabriela Melinescu – să se exprime liric şi în ţara de adopţie tot în limba română poate să pară o aliniere în plutonul academic oficial, dar vă asigur că nu este aşa. Mă interesează mai degrabă „motorul” intim cu sprijinul căruia lirismul reuşeşte să prezerve, la nivel individual sau colectiv, chintesenţa românităţii şi conştiinţa apartenenţei identitare a celui/ celor plecaţi din ţara de origine şi adoptaţi de spaţii tot mai maleabile din punct de vedere moral, unde toleranţa se vede, uşor, uşor, transformată în instrument de manipulare.

Pe Florentin Palaghia, căci la el voi face referire în cele ce urmează, l-am cunoscut recent la Iaşi. A sosit în dulcele tîrg, alături de peste o sută de poeţi, pentru a participa la Festivalul „Poezia la Iaşi”, invitat la lecturi publice şi întîlniri cu spectatori din diferite generaţii care ne-au reamintit, nouă în primul rînd, de ce scriem şi de ce, mai ales, se impune să nu renunţăm. L-am descoperit în spatele unui obiectiv de fotografiat imens, cu care încerca, din toate puterile, să „cuprindă” întreaga lume şi să eternizeze „clipa cea repede ce ni s-a dat”, aşa cum o făcea, de altfel, încă de la volumul de debut pe care i-l publica, în 1981, Editura Litera sub titlul Sintagme. L-am văzut mai apoi făcînd haz de necaz de istorie şi de monştrii pe care aceasta îi creează sau, copilărindu-se trubadureşte şi dînd glas emoţiei potrivite bărbatului îndrăgostit în poemele pe care le putem citi astăzi în volumul Cu nările acoperite de fluturi (Editura Timpul, Iaşi, 2016).

Căutînd să aflu mai multe despre evoluţia sa, am pătruns pe un drum la fel de plin de sincope ca în cazul multor autori care îşi desfăşoară în prezent activitatea literară în afara graniţelor României. Suficient de lămuritor mi s-a părut studiul pe care i-l dedică Cristian Livescu, numindu-l, pe bună dreptate, „poetul cavalcadelor agreste”. Criticului nemţean îi datorez şi atît de necesara însăilare de crochiuri biografice, dat fiind faptul că lirismul celui despre care fac astăzi vorbire se cere a fi citit într-o cheie autobiografică, de care autorul nu fuge, dimpotrivă, şi-o asumă cît se poate de explicit, prin referinţe închinate, ca să pornim de la o scară în care universalul doar truchează individualul, istoriei, patriei, mai apoi părinţilor, îndeosebi mamei, şi iubitei, eternizaţii sacerdoţi ai liricii sale. Insistînd pe longevitatea poetului, ale cărui experienţe l-au purtat dinspre Moldova spre capitală şi, de acolo, imediat după ’90, în Franţa, unde trăieşte şi în prezent, Livescu ni-l înfăţişează drept un apropiat, dacă nu chiar tînăr autor preferat al numelor mari, deschizătoare de drumuri, dar şi generatoare de epigonism în lirica românească a anilor ’70-’80, precum Nichita Stănescu sau Cezar Ivănescu. El mai notează următoarele: „după ce a consumat cîteva debuturi de probă înainte de revoluţie, este Florentin Palaghia (n. 1 septembrie 1945, Bucureşti), avînd copilăria petrecută undeva, lîngă Bicaz, la poalele Ceahlăului, după cum se confesează undeva, prin evocarea spaţiului de obîrşie al tatălui (constructor la hidrocentrală), meleag care l-a predestinat scrisului: «Eu m-am născut lunatic şi am galopat dintr-o lume în alta. Poate că Ceahlăul copilăriei mele a fost mai mult romantic, iar slova de pe meleagurile Bistriţei aurii mult mai adevărată, cred, şi din această cauză m-am hotărît să scriu» Funcţionar fără pretenţii, şi-a risipit juneţea prin redacţiile revistelor bucureştene, publicînd sporadic poezie, dar mai ales ucenicind pe lîngă un artizan celebru de gazete ocazionale, rebusuri şi almanahuri, Toma Michinici”.

Evocarea este completată prin aducerea în discuţie a episodului biografic postrevoluţionar, înfăţişîndu-ni-l pe Florentin Palaghia în preajma unor personalităţi sonore ale exilului literar românesc, nucleic rezonînd cu spiritul implicat civic şi axiologic al Europei Libere, precum „Miron Kiropol (grecul «pustnic» de la Chartres, absolvent de institut catolic, ca să devină paznic de muzeu) şi Ilie Constantin (cu teza sa de doctorat despre complicitatea fertilă a poeţilor români în comunism)”. Activitatea sa publicistică din Franţa este însă concurată de cea a poetului care încă trăieşte, mentalitar şi imagistic, pe teritoriul unei Românii atemporale şi aspaţiale, într-o ţară profund personală în care dreptul de a face acuze, în linia dreptului la timp stănescian, poate fi contracarat doar de dreptul de a iubi şi de a înveşnici, în manieră sfios blagiană, inerţia efemerelor trăiri. Volumului de versuri Prier (Editura Cartea Românească, 1988) îi succede Întoarcerea cailor (Editura Deliana, 1994), considerat, în prefaţa semnată de Nichita Stănescu, „o pînză fluturătoare de caravelă sau de vîrf de lance…”. Laudă, s-o recunoaştem, rară la un poet al cărui geniu conştientizează marcantul epigonism pe care îl generează şi căruia, în rare cazuri, îi este încă îndatorat şi Florentin Palaghia, acest „trubadur cu cravată, ce ţine în loc de lăută o pană smulsă dintr-o lebădă pîndindu-i cîntecul”.

Cînd vor trece sitarii din 1997 şi Metamorfoză lentă din 1999 sînt tot atîtea trepte ale devenirii poetice tensionate, între a exista şi a nu exista în limba română. Şi ele se cer completate printr-o interesantă, de ce nu chiar fezabilă selecţie în vederea antologării din volumele Cutia cu greieri şi zece poeme în traducerea Miron Kiropol (2011), Mă grăbesc, Doamne! (volum bilingv în traducerea aceluiaşi Miron Kiropol din 2013), Scrisoare pe o frunză de măslin (2014) şi Au-delŕ du grand vide (Paris, 2015). Între aceste titluri se inserează melancolia ce singularizează muzicalitatea arareori reprimată din poemele-rugă şi clarobscurul viziunii transistorice invadînd cititorul care se arată dispus să parcurgă un volum scris, precum acesta din 2014, Cu nările acoperite de fluturi. Descoperim aici un eu (mai bine, mai modest şi mai auctorial zis „o fărîmă” dintr-un eu) ce atacă temele mari ale liricii moderne şi postmoderne arborînd o atitudine deloc condescendentă ce trebuie salutată, măcar de dragul lui „iată, se poate şi aşa”.

Poemul prim conţine şi prima capcană hermeneutică. Citind versuri precum acestea („O fărîmă din mine,/ cînd poemul e gata/ pămîntul rămîne o umbră.// Mă aşez pe umărul tău/ şi te acopăr cu aripile/ poeme”), am putea crede că ne aflăm în faţa unei noi abordări a tematicii erotice. De notat însă că gravitatea tonului şi surplusul de duioşie care se adaugă meditaţiei privitoare la condiţia istorică a poetului îndreaptă cu precizie atenţia spre alte tipuri de lectură, cele cu care, fireşte, poetul însuşi este mai degrabă familiarizat. Din seria lor se desprinde fără urmă de îndoială lectura într-o cheie simbolică, prin prisma căreia un poem închinat iubirii îşi capătă dublul, metamorfozîndu-se într-o reflecţie asupra morţii, asupra laturii thanatice, chiar thanatofile pe care o îmbracă lirica modernă. Aşa se întîmplă în textul ce dă şi titlul volumului, unde înclinaţia spre pictural sau tendinţele sinestezice ale poeziei vădit simboliste („Se scurge vara printre degetele ierbii/ acoperind cu fildeş porţile lumii/ într-o pictură a timpului”) sînt subminate de lapidaritatea expresiei, una care personal mi-l aminteşte pe Federico García Lorca („Graţie şi netezime/ la marginea vieţii”), pentru ca finalul sentenţial să coloreze păgîn, dacă nu cumva chiar dacic semnificaţia: „Cînd soarele va descoperi/ imperiul dintre umbre/ vom fi de mult sub aşternutul de iarbă/ cu nările acoperite de fluturi”.

Aici, aş tinde să cred că mişcarea ondulatorie trebuie pusă mai degrabă pe seama situării poetului între două lumi, care pot fi la fel de bine cea a românităţii şi a străinătăţii (sau a stranietăţii?) punitive („Zăbovesc în golul istoriei./ Din cer timpul zăbală/ mă struneşte în spaţii străine.// Ocolesc turlele aplecate,/ mă rog de ultima cincime,/ mă revolt şi strig şi chem/ cealaltă existenţă din mine// aşteptînd într-o ţară/ pedeapsa capitală.”, în Pedeapsă printre străini); a prezentului dureros, apropiind de senectute, ce se confruntă cu frumuseţea memoriei involuntare („Înainte de a pleca/ mi-am făcut inventarul: maşina de scris, o fotografie,/ arma de vînătoare a bunicului/ ca să pot vîna monştrii senilităţii/ ceva mai tîrziu, în noua mea glie”, Inventar) ş.a.m.d. De remarcat apoi că experienţele iubirii mature se confruntă şi ele cu suava retrezire la viaţă a erotismului virginal în acele poeme puternic amprentate de paradigma pronominală stănesciană, care se salvează totuşi prin reorientarea discursiv tematică înspre problematica scrisului, reconfigurată aici cu alte mijloace: „Ea struguri mănîncă,/ aşteaptă să mă sărute,/ eu scriu şi iar scriu/ desprins din mine însumi.// Ea păşeşte prin sîngele meu/ care înfricoşat o iubeşte,/ în vreme ce eu scriu/ şi iar scriu, nebuneşte” sau „Eu te-am dorit Femeie,/ stăpînă, sclavă, fiară,/ fii prima Sînziană/ cu pîntece de mreană.// Eu te-am dorit Femeie,/ fii prima mea icoană”. La fel, rescrierea istoriei biblice, un subiect atît de la modă în postmodernism, e validată chiar prin retrăire, în chip la fel de poetic precum odinioară, de trubadurul vremurilor în permanentă schimbare. Aşa încît asocierea dintre condiţia poetului şi cea hristică produce o surpriză plăcută cititorului obişnuit cu reflecţia: „Şaptezeci/ de poteci/ mă vor duce/ curînd/ în Veci.// Cerul lor/ de lumină/ mă va chema/ la ultima/ Cină.// Faldul lor/ de mătase/ de mîine/ mă va transforma/ în Vin şi Pîine”, în Şaptezeci. Sau, pentru o ilustrare a veşnicului exil: „O Doamne, rostuieşte/ din trupul meu un peşte/ ce înmulţit hrăneşte/ istoria ce creşte.// Botează-mă cu apă/ rugă din rugă sapă/ şi-n Dunăre mă-ngroapă” (Rugă din rugă).

E pretutindeni în aceste poeme o mişcare de du-te-vino, o frămîntare a nestatorniciei şi a aventurii, subminată mereu de imaginea fixă, dobîndită cumva printr-un joc de suprapunere în oglindă a iubitei şi a mamei, cea care îi aminteşte la ceasul în care „recruţii au înţeles cum se scrie istoria” că „Viaţa, băiete, e silueta pe care o pierzi odată cu mama!”. Totul alunecă şi călătoreşte, „ea pleacă goală./ Mi-am amintit/ de rochia ei boreală,/ o pînză de păianjen/ în culori de cerneală”, îngerii „negri şi vii/ călătoreau pe pustii,/ partea mea de cuvînt/ renăştea din descînt”; pînă şi poetul, bînd vin cu Omar Khayyam, redescoperă cum „Tînăr şi sfînt,/ suspendat între soare şi vînt” intră şi iese „pe cele şapte porţi/ din cuvînt” (În Naishapur).

Ceea ce mi se pare a caracteriza în cel mai înalt grad volumul de faţă este însă oscilaţia între teme, uneori în interiorul aceluiaşi poem, pe care nu aş lega-o în nici un caz de o lipsă de substanţă ori de constanţă ideatică. Altminteri, şi dificil de realizat, în absenţa fie a muzicalităţii interne care să dea coerenţă ideaticii, fie a ritmicităţii evidente, contribuind astfel la seducţia necesară receptării. În fapt, cum se poate lesne observa, cele două tipuri mai sus amintite coexistă armonios la Florentin Palaghia, pentru care oscilaţia tematică pare să fie doar premisa necesară coabitării unor tipuri de versificaţie din cele mai diferite, de la cea specifică incantaţiei psaltice la aceea caracteristică folclorului autentic şi pînă la versul alb. Toate dau, în fond, seama despre avuţiile pe care acesta le-a strîns într-o deloc confortabilă existenţă poetică: „Viii,defuncţii,/ mînăstirile,/ pruncii,/ soldaţii de spumă.// Istorii încremenite într-o viaţă comună.// Avuţii/ pe care le-am strîns/ din Cuvînt/ şi ţărînă/ pe Cîmpia Română”.

Revista indexata EBSCO