Aug 23, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Ion D. SÎRBU sau exemplaritatea unui destin

Unul din ultimii scriitori, în ordinea dispariţiei lor înainte de decembrie 1989, care a reprezentat elocvent, prin biografie şi prin operă, rezistenţa prin cultură, a fost Ion D. Sîrbu. Plecat dintre noi în după-amiaza zilei de 17 septembrie 1989, cu vreo două ceasuri înainte de premiera spectacolului cu Arca Bunei Speranţe, regizat de Aureliu Manea, exact cu trei luni înainte de revoltele de la Timişoara, I. D. Sîrbu nu a mai apucat să vadă căderea regimului comunist. Îi profeţise prăbuşirea apropiată, uneori, alteori îşi clama cu deznădejde scepticismul, scriind că dictatura comunistă va fi de durată şi se căina înfricoşat la gîndul că poporul român va dispărea în smîrcurile acesteia.

Ion D. Sîrbu este un scriitor complex. Romancier, inegalabil povestitor, autor de piese de teatru, diarist, fost ziarist, la mijlocul anilor ’50, la Teatru şi la Revista de pedagogie, licenţiat în filozofie la Cluj, membru al Cercului Literar de la Sibiu, el s-a mîndrit întreaga viaţă cu marcanţii lui profesori în frunte cu Lucian Blaga, Liviu Rusu, D. D. Roşca, Onisifor Ghibu şi D. Popovici. A plănuit să susţină un doctorat în filozofie sub îndrumarea lui Lucian Blaga, a ales o temă interdisciplinară incitantă despre funcţiile epistemologice ale metaforei, dar nu l-a terminat niciodată pentru că a fost expulzat din Universitate în 1948, dimpreună cu iluştrii săi profesori. A fost nevoit totodată să abandoneze activitatea de asistent la catedra de estetică a lui Liviu Rusu şi… a ajuns un oarecare învăţător la Baia-de-Arieş, după care s-a întors profesor la liceul de fete din Cluj. Acolo a avut-o elevă şi pe Lelia Nicolescu, autoarea unei prime antologii postume cuprinzînd texte din opera sa (1999). A lucrat apoi ca ziarist la Cluj, a fost mutat la Bucureşti, în redacţia publicaţiilor Teatru şi Revista de pedagogie. La 17 septembrie 1957 I.D. Sîrbu a fost arestat şi inculpat pentru, de-acum celebra, „omisiune de denunţ”, a făcut un an de închisoare, a fost eliberat, dar imediat arestat, acuzat iarăşi de „omisiune de denunţ”(!) şi – ca să nu fie osîndit de două ori pentru aceeaşi infracţiune – de „uneltire contra ordinii sociale”!! Avea de ispăşit şapte ani de detenţie, a trecut pe la Jilava şi Gherla ca şi prin lagărele de muncă silnică de la Periprava, Grindu şi Salcia. A fost pus în libertate în februarie 1963, nu a avut de ales şi s-a întors la Petrila, unde nu mai trăia decît mama sa; cu chiu, cu vai s-a angajat acolo ca ajutor miner. Din noiembrie a lucrat la teatrul din Petroşani ca şef de producţie, dar a efectuat, pare-se, şi alte munci, ocazional şi neoficial, din pasiune (?!), precum muncitor la scenă şi referent literar. Oricum, atracţia pentru teatru se vădise din anii ’50: în afara activităţii publicistice la revista de specialitate, Sîrbu scrisese deja o piesă despre mineri,  ale cărei situare în timp şi titlu le schimba ades: ba în vreme de război, ba în anii 50 ai comunismului, ba o boteza Mîine începem, ba Sovromcărbune, ca în final să se cheme Frunze care ard. Paul Goma, cu care s-a întîlnit în puşcărie, îţi aminteşte că Sîrbu îi tot povestea despre o piesă de teatru, Sovromcărbune, care însă nu i s-a părut interesantă.

Anul venirii la Craiova este 1964, tot în teatru, ca secretar literar. La Craiova va rămîne Ion D. Sîrbu pînă la sfîrşit, în ciuda voinţei sale. A considerat Craiova un domiciliu forţat, l-a „gratulat” cu numele, deloc prietenos, de Isarlîk! A continuat să fie supravegheat de securitate, unde era chemat din cînd în cînd pentru cîte o anchetă. A refuzat să dea declaraţii sau, mai grav, să colaboreze. I s-a interzis, pentru cîţiva ani, dreptul la semnătură. Din prin 1965 a început să refacă din memorie piese de teatru şi povestiri, fiindcă manuscrisele îi fuseseră confiscate şi distruse de poliţia secretă la prima arestare, în 1957. Între acestea, un volum de povestiri şi Sovromcărbune, care a fost şi piesă în dosarul condamnării din 1958.

Viaţa lui I. D. Sîrbu a fost atît de plină de evenimente, de avataruri, aşa încît o experienţă excepţională a fost transpusă în opera literară. Chiar el a afirmat, cu amară ironie, că adevărata operă este chiar viaţa lui. În 1965 a rescris comedia în trei acte, Căţelul, citită mai întîi la o reuniune a Cercului Literar, la Cluj, în 1948, apoi inclusă în volumul Bieţii comedianţi cu titlul Sîmbăta amăgirilor (1985). Publică în timpul vieţii mai multe volume de teatru, două romane şi două cărţi de povestiri, dar trece drept un scriitor cuminte şi oarecum convenţional. Scria, în taină însă, cărţi care aveau să fie refuzate de la publicare: romane, precum Adio, Europa! şi Lupul şi catedrala, sau un lung jurnal, îi bombarda cu scrisori pe prieteni, între care Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu şi Mariana ?ora, un material epistolar ce a furnizat substanţa volumului Traversarea cortinei (1994). Toate sînt impregnate de idei filozofice, de comentarii politice, de aforisme, de anecdote. Sîrbu avea duhul povestirii, al peroraţiei, care l-a urmărit şi în scris, şi oral. Dar în ultimele patru cărţi mai înainte amintite el se dovedeşte a fi şi un critic acerb, neiertător, al regimului totalitar comunist. Vorbesc de la sine mai ales Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Adio, Europa! şi Lupul şi catedrala. Întreaga viaţă a visat să aibă o catedră, de filozofie dacă s-ar fi putut, şi să scrie la un jurnal, chiar al lui personal! În vremea comunismului însă asemenea deziderate erau doar nişte sărmane himere!

După 1991 opera lui Ion D. Sîrbu a cunoscut succesul, îndeosebi textele inedite. A fost considerat singurul scriitor care a avut cu adevărat o literatură de sertar! Astăzi el trece drept un viguros şi neîmpăcat scriitor şi gînditor antitotalitar. Filozofia lui politică este originală şi combativă. Din nefericire o combativitate post factum, dar să nu uităm că Ion D. Sîrbu a încercat să publice atît Adio, Europa! cît şi Lupul şi catedrala către sfîrşitul anilor ’80. Manuscrisul ultimului roman chiar a dispărut din redacţia Editurii „Cartea Românească”, după cum a relatat Maria Graciov, care urma să fie redactor de carte. Tot Maria Graciov a dat relaţii despre cenzurarea romanului Dansul ursului, publicat de aceeaşi editură în 1988. Prin acestea se continuă şi se amplifică modalităţile de a filozofa amar, cu pesimism, anunţate în piesele de teatru antume,Arca Bunei Speranţe şi Pragul albastru. În bună parte textele lui Sîrbu se constituie şi în documente autobiografice, ca amprente de personalitate interzisă, contînd ca radiografii ale intelectului, acte de gîndire şi mărturii spuse la foc mic despre istoria totalitarismului comunist în România. În romane şi în jurnal este lesne detectabilă o relaţie strînsă stabilită între categoriile epicului şi ale filozoficului. Reflecţiile, butadele şi aforismele sînt înşiruite de-a lungul romanelor postume şi al Jurnalului… Nu sînt „scutite” nici volumele de corespondenţă, Traversarea cortinei (1994) şi Scrisori către bunul Dumnezeu (1996). Iată cîteva exemple:

„Să-ţi înşeli aproapele e un păcat; să-l înşeli pe Dumnezeu e o prostie; dar să te înşeli pe tine însuţi e o crimă”, gîndea Sîrbu în Lupul şi catedrala inspirîndu-se din înţelepciunea Torei. Sau altele, prelevate din acelaşi roman: „A fi Om, astăzi, e o dramă! A fi evreu e o dramă în plus; a fi evreu comunist e drama dramelor,iar a fi un comunist care s-a răzgîndit e o adevărată tragedie.”

În acelaşi timp problemele ce revin obsesiv în comentarii şi analize lucide dar nervoase sau pline de amărăciune sînt ocupaţia sovietică şi urmările ei, dictatura şi interzicerea drepturilor, practica libertăţii. Aşadar – şi nici nu se putea altfel – reflexivitatea şi actul de a filozofa sînt marcate de subiectivitate, sarcasm, ironie şi, uneori, de un izbăvitor umor. Un spirit asociativ spontan, fulguraţiile intelectuale, bonomia şi bunăvoinţa faţă de interlocutorii imaginari dintre care unul este chiar el însuşi (Candid, măgarul Gary) nu sînt nicidecum străine de gîndirea şi de stilul lui Ion D. Sîrbu.

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal ne-a relevat un Ion D. Sîrbu în postură de liber cugetător. Este cu adevărat cartea revanşă a unui încarcerat asupra persecuţiilor şi interdicţiilor regimului comunist. Jurnalul…, cu un prim volum apărut în 1991, a deschis calea către publicaţiile postume, care au urmat una după alta: Adio, Europa!, Traversarea cortinei, Lupul şi catedrala, Scrisori către bunul Dumnezeu. În jurnal şi în Lupul şi catedrala, scriitorul dă glas speranţei… nesperate într-o izbăvire posibilă într-un viitor nu prea îndepărtat. Premoniţiile sale privind căderea dictaturii s-au împlinit mai degrabă decît ar fi crezut chiar prezicătorul, la numai trei luni după dispariţia sa.

Adio, Europa! este un roman-eseu în care autorul se erijează în critic tranşant al comunismului şi al structurilor lui de conducere. Europa căpătase o semnificaţie cu totul aparte în topografia spirituală a lui Ion D. Sîrbu. Europa era un topos istoric şi cultural al valorilor deschise, democratice, durabile, din păcate ameninţate cu degradarea, cu defăimarea şi cu ignorarea , toate impuse deliberat de blocul comunist în timpul războiului rece. În acel timp, marile metropole culturale, marea filozofie, marea artă, marea literatură, îi apăreau lui Sîrbu din ce în ce mai îndepărtate, aproape iluzorii, pe măsură ce timpul trecea şi dictatura părea să se etenizeze. Adio, Europa! este o alegorie acidă, clamoroasă, nestăvilită, la adresa Isarlîkului, a Înaltei Porţi comuniste şi a nomenclaturii de suşă bolşevică.

Lupul şi catedrala este un roman-pamflet şi o parabolă ce descriu minuţios teroarea şi opresiunea instalate de regimul totalitar. Necazurile pricinuite de flagel sînt simbolizate de ploşniţe şi de şobolani, ceea ce a îndreptăţit comparaţia dintre acest roman şi Ciuma lui Albert Camus. Intriga romanului se bazează pe o întîmplare de pomină petrecută la Cluj în iarna lui 1958, anotimp al demonstraţiei studenţeşti de la 24 ianuarie. Un lup solitar şi misterios s-a apropiat de marea catedrală din centrul Clujului dar a fost împuşcat de miliţie. Lupul devine, în viziunea lui Sîrbu, simbolul anabasic al istoriei românilor, în tradiţia geto-dacă, într-o vreme cînd Ion D. Sîrbu se temea de dispariţia istorică a poporului din cauza dezmoştenirii şi a deznaţionalizării.

Gînditor şi scriitor, Ion D. Sîrbu, recuperat la adevărata lui valoare în postumitate, rămîne un martor lucid al istoriei şi un critic irepresibil al totalitarismului comunist. În opera lui mijloacele ficţiunii literare se împletesc cu reflecţia, cu ideile morale şi filozofice. Comentariile politice, diatribele îndreptate contra unui regim inuman şi a ideologiei lui, sînt apreciabile prin incisivitate, sinceritate şi curaj. Deşi securitatea şi cenzura s-au opus la publicarea mai multor cărţi, parţial sau integral, Ion D. Sîrbu a refuzat orice compromis, cu atît mai mult colaborarea cu poliţia politică a regimului. El rămîne o personalitate morală admirabilă şi un gînditor pe măsură, care îndeamnă mereu la reflecţie şi stimulează preţuirea pentru valorile morale şi culturale inalienabile.

 

 

 

Revista indexata EBSCO