Aug 23, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Şerban AXINTE – Spaţii dezafectate

Volumul Picaj al Ioanei Miron e de fapt un poem amplu scris parcă sub imperiul aceleiaşi stări, una a dezordinii interioare, a haosului existenţial. Poezia încearcă să pună ordine într-o lume dezmembrată şi schizoidă. Spaţiile psihice sînt în acord cu toate acele lucruri dezlocuite de sens. Cea care a decis să depăşească un oarecare prag existenţial are nevoie de o propulsare spre altceva cu adevărat autentic şi plin de conţinut. De aici, un război interior, o tentaţie a punctului zero, un picaj. Cartea nu descrie traiectoria descendentă a unui spirit din ce în ce mai lucid. Nu e vorba aici de o prăbuşire, după cum ar putea sugera titlul. Confruntarea cu limita (suportabilităţii?) stimulează înfiriparea unei dimensiuni material-spirituală. Materialitatea dură, abrazivă, tăioasă poate fi înţeleasă în două feluri: ca nevoie de echilibru, de fixitate şi, mai plauzibil, ca o îngreunare a spiritului dornic de libertate. Dincolo de toate acestea, timpul cunoaşte reprezentări clar delimitate:„ încet încet ne facem loc aici/ o să ne aciuăm mai bine/ cine ne spune cu adevărat cine sîntem cine o să ne descopere/ de ce să taci ţine-mă bine minte/ împreună am scotocit prin dărmături/ şi cu toate astea n-ai dat impresia de nesiguranţă/ să-mi povesteşti ce şi cînd/ cum şi de ce se întîmplă să mai şi uităm/ în lipsa concentrării aerul devine îngust/ & străzile cu tot restul/ bitumul cald împăienjenit privirile întinse/ un loc sigur în care te infiltrezi”.

După cum cred că rezultă din pasajul citat mai sus, Ioana Miron reuşeşte să confere poeziei sale un timbru specific. Nu e puţin lucru pentru cineva care, iată, debutează acum. Autoarea se lasă cu totul în voia delirului său liric. Cînd spun delir, nu mă gîndesc la ceva necontrolat, ci la o anumită energie care pune în mişcare resortul autoscopiilor nemiloase.

Cele două persoane gramaticale utilizate cu precădere – a I-a plural şi cea de-a II-a singular – dau contur unei instanţe lirice unice. Ceea ce urmează după această asumare a vocilor începe să funcţioneze, aparent paradoxal, ca un solilocviu ce nu se sfîrşeşte nici măcar atunci cînd cartea se încheie: „am uitat că îmbunătăţirile pe termen lung lasă loc de eroare/ de fiecare dată cînd fruntea sapă în craniu un/ traseu dus-întors/ plimbă-te plimbă-te zilnic cu ochii închişi// mîinile în/ buzunar lasă timpanele/ şi totul în jur ermetic încins ca o bucată de bitum abia/ turnată/ cînd degetele îţi freacă pleoapele să te/ ţină treaz/ cînd cauţi în tavan cute adunate în jurul aplicei să te agite”. Repet, Ioana Miron transcrie tot ceea ce simte şi vede într-un torent unic. Şi este foarte important că reuşeşte acest lucru fără să-i scape vreo notă falsă.

Unul dintre punctele forte ale acestei cărţi îl constituie circularitatea imaginilor poetice, trecerea lor dintr-un plan într-altul. Universul imagistic al autoarei e din ce în ce mai divers şi mai pregnant pe măsură ce se înaintează în lectură. Unele expresii, aparent figurative într-un anumit loc, pot fi descoperite mai tîrziu ca avînd un plus de semnificaţie. Dar cum procedează practic Ioana Miron pentru a realiza această circularitate a imaginilor şi care este scopul ultim al strategiei sale poetice? Înainte de a răspunde la această întrebare, precizez că, din punct de vedere tematic, scriitoarea îngroaşă rîndurile celor care scriu despre cădere, despre impas existenţial, despre scindarea identităţii provocată de o anumită criză. Dar poeta reuşeşte să nu se contamineze de clişeele acestui gen de poezie. Nu rămîne la simpla notaţie a dezastrelor de fiecare zi. Recuzita sa e una destul de austeră, nu face risipă de cuvinte. Uneori discursivă, alteori concentrată şi tăioasă, poezia Ioanei Miron are drept background sentimentul unei frici puternice care iradiază tot ansamblu. Poeta numeşte lucrurile în viteză. Totul pare a fi o alergare fără ţintă pe o hartă fără marcaje clare, convenţionale:„stăm aici ghemuiţi ne pierdem din ochi în atingeri/ pitiţi lumina vagă să ne invadeze pe dinăuntru să sfîrăie/ circuitul galeş al amprentelor/ pot alege mereu ultima varianta/ camera te apasă gol prin cotloane/ scotoceşti în tine ca-ntr-o pubelă în speranţa că vei găsi obiectul pierdut/ să te reprezinte cel mai bine/ un trotuar jerpelit distanţarea continuă/ impresia că poţi articula calm orice cuvînt/ aşteptăm autobuzul rînd pe rînd feţele posibile se pierd &/ lucrurile simple emană o căldură aproape umană”. Acest ultim vers – deosebit de bun –aproximează sensul superior al acestei stări de haos care ar fi întoarcerea la normalitatea pierdută. Înţelegem că totul se desfăşoară în afara umanului şi în afara unor parametri cît de cît predictibili. Forţa acestui gen de scriere provine dintr-o dezasamblare a mijloacelor de percepţie a realităţii, urmată de încercarea de a reaşeza totul într-o cu totul altă matcă. Lumea zgîlţîită din temelii ar fi un prim semn că noua realitate nu va mai întîrzia mult pînă să se înfiripe. Pînă atunci, dezastrele interioare sînt dirijate de un creier ce sortează amintirile după bunul lui plac: „schimbări comune gesturi banale/ facem corp comun cu/ obiectele/ am stat pe iarbă important e să fim în locuri cunoscute şi/ sigur te-aş convinge/ să ne întîlnim la întîmplare să înlocuim/ aerul cu suflările tale tactile/ &în lipsa defectelor puţin orbiţi/ să lăsăm asta să curgă de la sine/ să ne recunoaştem după mişcări/ în spaţiul provincial în reziduuri/ în cartiere prost luminate/ şi lumea asta o să ne zgîlţîie din temelii”. Amintirea şi evaluarea stărilor de fapt aduc într-un prezent incert cenuşa unei lumi aproape dispărută. Reactualizarea a tot ceea ce e legat de ea implică o cufundare în aluviunile secrete ale fiinţei. Prin rememorare, trecutul devine prezent coroziv.Spaţiile interioare dezafectate, spaţiile de împrumut conferă o dimensiune materială „picajului”. E important că Ioana Miron nu mizează aproape deloc pe imagini şocante, deşi orizontul de aşteptare al cititorilor e uneori perturbat, dar nu în mod forţat. O entitate psihică/ mentală locuieşte frazele poetice ale autoarei: „divagăm din ce în ce mai rar inventăm/ îndelungile noastre apropieri spaţii de împrumut/ în faze confuze rulăm aici pe ecrane incerte/ un singur corp seara ne renegăm puţin cîte puţin/ să ne intoxicăm lent cu promisiuni/ cuvintele noastre efervescente/ pînă la urmă ne-am aciuat la acelaşi chiştoc/ întîi şi-ntîi să inspiri fără teamă”.

Tensiunea poemului Ioanei Miron creşte prin acumulare. Obiectele dezgolite de conţinut capătă, odată cu depăşirea zonei mediane a cărţii, o reprezentare mult mai pregnantă. Ioana Miron ştie să dozeze respiraţia textului, să-l facă să tindă spre un final ce se cere scris cu necesitate: eşti prins în cercuri concentrice/ trotuarul mişcările agasante nălucirile pun stăpînire/ dincolo agitaţia ţinem minte cuvinte stări/ ne apropiem/ dintr-un capăt la celălalt ne ataşăm/ de nevrozele noastre curente totul într-un murmur ciudat/ o vagă divagaţie/ să ne ferim intenţionat şi apoi să respiri în jurul tău şi uneori/ vina asta începe să supureze &/ despre tine ai putea vorbi despre mine/ în carenţe stridente”.

Da, poemul ca o stare de necesitate ce nu mai ţine cont de nimeni şi de nimic. Explozie şi implozie, continuitate, discontinuitate asumată. Iată o lume spaţiilor dezafectate (lăsată în urmă?), a coridoarele înguste şi a cercurilor concentrice, o lume ce nu mai poate fi decupată din realitatea obiectivă, ci doar extirpată cu bisturiul din creier.

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO