Aug 23, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – „Lumea era toată a mea. Amintirile unei prinţese”

În eleganta (cum altfel?!) colecţie „Istoria cu blazon” de la editura Corint a apărut, recent, un nou volum menit a oferi varianta autodiegetică a istoriei elitelor româneşti de la începutul secolului XX. Este vorba despre memoriile Anei-Maria Callimachi, Lumea era toată a mea: Amintirile unei prinţese (traducere din limba engleză de Lidia Grădinaru, prefaţă de acad. Dan Berindei, note de Filip-Lucian Iorga, Editura Corint, Bucureşti, 2015), pe care le-am citit, trebuie să o recunosc de la început, într-un fel de complementaritate –  ideatică doar – cu seria nu foarte extinsă, dar cu totul reprezentativă de scrieri autobiografice cu blazon feminin autentic. Semnate, adică, de Regina Maria (în special Povestea vieţii mele, Jurnal de război şi Ţara pe care o iubesc. Memorii din exil), de Principesa Ileana (Trăiesc din nou, op însoţit de confesiunea apăsat religioasă Credinţa lăuntrică. Introducere la Rugăciunea lui Iisus şi Tatăl Nostru) sau de Regina Ana, în tandem potrivit cu Doina Uricariu (Maxilarul inferior, pe care l-am şi prezentat acum cîţiva ani în paginile „Convorbirilor literare”). Şi cartea de faţă este orientată, prioritar, înspre re-facerea unei perioade complicate din istoria românească şi cea vest-europeană, la belle époque. Evident, din perspectiva unei conştiinţe reflexive unice (şi, cum se va vedea, foarte diferită de vocile regale sus-pomenite), o conştiinţă care, înainte de a livra cititorilor români rezultatul unei îndelungate gestaţii, îşi ia precauţiile obişnuite, anunţînd, între altele, că unele capitole au fost concepute, fără intenţia publicării, în timpul anilor de război petrecuţi în Anglia, că „amintirile vesele sau nostalgice” devenite subiect de conversaţie politicoasă cu gazdele engleze ar fi fost aşternute pe hîrtie „fără jurnale sau notiţe, ba, mai mult, într-o limbă străină”, că, în fine, sursa lor este „o memorie candidă şi destul de sigură”, valorificată la potenţialul maxim pentru a cînta melodia tinereţii ei, doar întîmplător înălţată într-o epocă atingînd „punctul culminant al civilizaţiei europene şi al nobilei arte de a trăi”…

Cum este şi firesc, în cele mai multe secvenţe din carte, imaginea sinelui şi imaginea lumii în care acest sine trăieşte, aşadar binomul reprezentat de le dedans şi le dehors se îmbină, uneori voit discordant (sau… disonant). Atentă să ofere atît istoria propriei vieţi, cît şi aceea a colectivităţii aristocratice (măcar prin naştere şi educaţie, nu întotdeauna şi prin comportament) în mijlocul căreia trăieşte, naratoarea îşi deplasează accentul evocării după nevoie, cînd pe profilul propriu, cînd pe cel generaţionist. Datele identitare sînt oferite, oricum, fără zgîrcenie. Născută la Bucureşti, în 1892, Ana-Maria Văcărescu, deşi orfană de mamă de la un an şi jumătate, se bucură de e copilărie împărţită între casa opulentă din capitală, conacul de la Măneşti, de lîngă Cîmpina – un veritabil paradis rural – şi scurte vacanţe în străinătate. Cum tatăl se dovedeşte un iresponsabil (îşi toacă repede averea, ajutat de o ereditate încărcată, de „femei rapide şi cai lenţi”), fata este crescută de bunicii care îi facilitează primirea unei educaţii obişnuite pentru partea feminină a unei familii de boieri munteni cu rădăcini ilustre, deşi corciţi cu vlăstare greco-fanariote aventuriere. Responsabilitatea supravegherii ei e împărţită între o bonă englezoaică, o doică româncă zdravănă, dar cam certată cu igiena, o bătrînă Fräulein nemţoaică şi o guvernantă franţuzoaică specialistă în literatură şi istorie, aşa încît la vîrsta de şapte ani Ana-Maria vorbeşte fluent patru limbi şi intuieşte deja diferenţele mentalitare specifice fiecărei reprezentante a feminităţii din jur. Exceptînd cursurile de dans luate în mod regulat la Palatul Cotroceni, cu copiii din familia regală (bunicul devine la un moment dat Mareşalul Curţii Regale), îşi primeşte lecţiile numai acasă, în general singură, chiar dacă din cînd în cînd se mai joacă cu cele şase verişoare. Un rol esenţial în educarea copilei îl deţine bunica paternă, „un înger şi o sfîntă”, care o creşte într-un „amestec ciudat de toleranţă faţă de capriciile mele şi cea mai strictă disciplină”, iniţiind-o în tainele vieţii sociale, inclusiv printr-o serie de poveşti pitoreşti, pline de culoare şi tîlc existenţial, pe care de altfel nepoata le va transpune fidel în paginile propriului op (a se vedea, spre exemplu, capitolul Bunica îşi aminteşte). Dar cele mai vii amintiri din copilăria Anei-Maria sînt legate, natural, de „petrecerile mari, de balurile şi supeurile care aveau loc din belşug în timpul sezonului de iarnă. Ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului XX au fost încă dominaţi de un formalism minuţios; agendele mondene stabilite cu luni înainte, conform convenţiilor vremii, erau numai rareori modificate. Viaţa mondenă pe care o ducea bunica era intensă şi complicată”. Pagini întregi din carte recapitulează, cu nostalgie nedisimulată, toate etapele chinuitorului proces de pregătire a unei astfel de petreceri, de la plănuirea detaliată a meniului şi a listei uneori uriaşe de invitaţi la „selectarea cu subtilitate a diferitelor sortimente de vin care să însoţească felurile savuroase şi sofisticate”, aranjamentele florale sau „expoziţia de argintărie şi cristaluri fine de pe faţa albă din dantelă împodobită cu blazonul nostru”. Dincolo de savoarea indicibilă a acestor momente de răsfăţ senzorial, memorialista are grijă să sublinieze faptul că ele au pus-o la curent cu toate „obligaţiile politice şi sociale, cu combinaţiile şi dezbaterile electorale, precum şi cu activităţile religioase şi caritabile” ale familiei (de menţionat aici şi unul dintre unchii fetei, Ion Văcărescu, care devine, în urma unui ruşinos, dar necesar proces juridic, tutorele şi custodele moşiilor ei, păzindu-le de asaltul ignobil al tatălui).

Eroina procesului de rememorare va rămîne, însă, în ciuda încăpăţînatelor tentative ale bunicii de a o educa în spiritul rangului şi al vremii, o revoltată. Avertismentele celei pe care o divinizează ascund un adevăr identitar asumat fără nazuri: „Uneori mă sperii, Ana-Maria. Eşti un adevărat cîmp de bătălie între instinctele contradictorii ale strămoşilor tăi, Tot trecutul lor pare să se lupte fără încetare în firea ta… Eşti, fără doar şi poate, dificilă, cu toate luptele alea care se dau în tine. Ar trebui să alegi o linie dreaptă”. Nimic mai dificil pentru nepoata greu de controlat încă din prima copilărie, care îşi arată ferm dezaprobarea faţă de tot ceea ce nu îi convine (un gest de frondă infantilă stîrneşte rumoare chiar la Palat, unde fetiţa de cîţiva anişori, aflată la o serată muzicală găzduită de Regina Carmen Sylva, protestează cu ţipete în momentul în care i se aduce, pentru „o urgenţă”, oala de noapte, pictată cu o coroană, a Prinţului Carol: „Vreau oala mea, nu una mînjită! O vreau pe a mea, frumoasă şi curată!” Din fericire, după doar o săptămînă, clemenţa regală face ca micuţa să-şi reia locul de la picioarele divanului primei doamne, pentru a se bucura din nou de educaţia muzicală cuvenită unei prinţese…). Cînd creşte, gesturile de revoltă i se înteţesc: fumează, în cele mai nepotrivite momente uită orice urmă de etichetă, îşi manifestă deschis antipatia, chiar ura faţă de noua soţie a tatălui, trece prin crize religioase dintre cele mai dureroase, nu acceptă prea uşor să participe la „Bursa căsătoriilor” aranjate, specifice epocii etc. etc. Însă, în ciuda aparenţelor, pentru o tînără nu foarte atrăgătoare, pe deplin conştientă de capriciile propriei feminităţi („Eram prea scundă, foarte brunetă, cu cozi groase negre-albăstrui care nu voiau deloc să stea în vîrful capului, nu aveam deloc siluetă, ba chiar eram mult prea dolofană după standardele de azi; cu ochi cam mari, destul de frumoşi, însă aproape lipsiţi de sprîncene” etc.), prea multe opţiuni afective şi sociale nu există. Cum e considerată, pînă la urmă, o partidă bună, e nevoită să îşi asume noua etichetă identitară şi să se supună obiceiului în fond barbar: „în 1908, prin obişnuitele noastre peregrinări, Parisul, Roma, Geneva, ţara mea şi poate cîteva ţări vecine au devenit conştiente de existenţa mea ca mireasă disponibilă”. Din grupul de peţitori pe care neiertătoarele convenţii sociale o obligă să îl primească, eretica de doar optsprezece ani, inteligentă, dar plină de complexe, lucidă şi necruţătoare – inclusiv cu ea însăşi, deşi mai rar… – îşi alege, finalmente, un prinţ pe măsură, Jean Callimachi: deloc atrăgător fizic, în plus mare gurmand şi „expert în viaţa de noapte şi în băutură”. Îl cere de soţ (în epocă, supremă îndrăzneală!), se căsătoresc repede, au o lună de miere internaţională de doi ani, petrecuţi în diverse ţări vest- şi nord-europene, unde îşi duc, nepăsători, „existenţa banală, ferită de probleme materiale, a unui cuplu tînăr cu stare şi fără ambiţii… În fluiditatea facilă a acelor zile, ne doream uneori cîte o distracţie nouă, tînjeam după neaşteptat, acuzam indiferenţa banală a perioadei în care trăiam. Nu ştiam atunci cît de norocoşi eram. Atunci cînd neaşteptatul a survenit în cele din urmă, a sosit ca o trezire grosolană a acestei societăţi adormite, încărcat cu tulburările şi schimbările pe care aceasta le ignorase.”

Ca în majoritatea scrierilor memorialistice, distilarea factualului 100% autentic pe care îl conţine Lumea era toată a mea… e aproape imposibilă. Istoricii specializaţi în elitele belle époque ar avea probabil multe de spus în privinţa felului în care autoarea prezintă nu numai prim-planul, ci şi zonele sibilinice ale istoriei perioadei (trădările de tot felul, intrigile, petrecerile uneori scandaloase, poveştile de alcov ai căror protagonişti sînt inclusiv vîrfurile româneşti, dar şi cele vest-europene, ocupă, în treacăt fie spus, numeroase pagini din primele capitole ale cărţii), după cum sociologii i-ar privi nu întotdeauna măgulitor seria de consideraţii ieşite, adesea, din (pre)judecăţi etno-identitare ori de gen. Spre exemplificare: „De nestăvilit în dorinţele lor, nestăpîniţi în obiceiuri şi în modul de viaţă, românii sînt la fel de inexplicabili, imprevizibili şi sălbatici ca mediul şi tradiţiile care le-au determinat şi modelat caracteristicile maţionale. Limba lor nu include un cuvînt pentru «autocontrol», termenul şi ideea fiind deopotrivă intraductibile şi străine pentru mintea românului.” Sau: „moralitatea n-a fost niciodată punctul forte al compatrioţilor mei, care se pot lăuda însă cu farmec şi frumuseţe, isteţime, umor şi inteligenţă.” Ori: „supuşenia orientală a femeilor faţă de bărbaţii din familie zăbovea în ţara mea, de la vîrful, pînă la baza scării sociale.” În fine: „româncelor li s-a ataşat multă vreme groaznica reputaţie de a fi uşuratice, de multe ori pe bună dreptate, dar şi aceea de a fi uneori extrem de fidele, purtînd în suflet un ataşament special şi de lungă durată… Sînt amante minunate, mai suportă din cînd în cînd şi cîte o bătaie, însă nu se lasă. Obedienţa lor, alternînd cu dominaţia, are un parfum clar de harem” etc. etc. Nu mai punem la socoteală tonul adesea acid al evocării unor figuri princiare care, într-un fel sau altul, au contribuit radical la schimbarea la faţă a României din epocă (încă din copilărie, Principele Carol „ştia ce vrea, era încăpăţînat, nu uşor de îndrumat; nu avea discernămînt în alegerea prietenilor, însă exercita o indiscutabilă forţă de atracţie şi cîştiga uşor aproape orice atunci cînd voia. Mă tem că nu şi-a pierdut niciodată răutatea copilărească.”; Principesa Elisabeta „era un copil dificil, arogant, a cărui educaţie ar fi trebuit să fie dirijată mult mai subtil, căci nu ţinea deloc seama de supersensibilitatea ei, pe care o ascundea în spatele tăcerii sau al ocazionalelor răbufniri de aroganţă” etc.)!

În cele mai multe dintre pagini, memorialista cu intuiţii sociologice certe reuşeşte totuşi să se facă simpatică. Uneori, culmea, exact atunci cînd e mai caustică în punctarea viciilor, ascunse ori la vedere, ale lumii pe care o descrie. O lume pe care, atenţie, o iubeşte şi o judecă la fel de pătimaş. La fel ca „Parisul meu” (oraşul feminin de dinainte de 1914, pe care declară că l-a cunoscut şi l-a iubit mai presus de toate celelalte spaţii urbane), întreaga lume recuperată în Amintirile acestei prinţese caustice este o lume nepăsătoare şi capricioasă, legănată într-un neîntrerupt dolce far niente, care nu are conştiinţa propriei obtuzităţi şi nici intuiţia tragică a damnării istorice:  „În ciuda tulburărilor minore, a micilor războaie izolate sau a încordării politice, a fost o perioadă de pace, care părea să dureze o veşnicie. Nici o generaţie n-a mai trăit de atunci viaţa noastră lipsită de griji, poate superficială, şi veselia nesăbuită din acea perioadă. Mentalitatea generală era frivolă şi numai câţiva oameni înzestraţi cu darul anticipării au prevăzut drama care se apropia şi care avea să ne schimbe fundamental stilul de viaţă şi concepţiile despre lume.” Din fericire, date esenţiale despre acestea din urmă se pot afla exact din astfel de memorii: incitante, pătimaşe, cu nerv uşor vindicativ şi miză în definitiv restauratoare.

 

Revista indexata EBSCO