Aug 23, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Marcel Mureşeanu: „Exerciţii de noapte”

ADRIAN_DINU_RACHIERUÎnchipuind o thanatologie ludică, cum – temeinic – demonstrase Constantina Raveca Buleu, cărţile din urmă ale lui Marcel Mureşeanu (Voi plăti pentru faptele mele, în 2014 şi, recent, Teama, la editura clujeană Avalon) îngemănează jucăuş, sub spectrul morţii, impulsul ludic şi fantasmele thanatice. În fond, Poetul, „otrăvit cu viaţă” şi locuit-de-moarte, căutat, speră într-o amînare acum cînd „unghia întunericului” creşte; vrea un armistiţiu cu moartea, deşi recunoaşte franc, sub simbolistica întunericului, în vecinătatea Negrului-călău: „Fugim de moarte însă către ea” (LV). Cvintinele adunate în eleganta plachetă Teama vorbesc despre „curajul” de a trăi pînă la moarte; sau, scrie Irina Petraş, în „drumul fiinţei către moarte”, Marcel Mureşeanu se dovedeşte „unul dintre cei mai expresivi poeţi” din lirica noastră. Fiindcă, în pofida unor abil-calculate „devieri” sintactice, concluzia cade implacabil: „viaţa mea scrisă pe chipul morţii mele” (XXV). Şi, mai răspicat: „Un lepros atîrnat de-o frînghie/ a încercat în vis să mă mîngîie/ În afara vieţii şi-a morţii, a treia cale arată-mi!/ Vai cît de mult se zbate moartea/ ca să rămînem în viaţă!” (XXVIII).

În subtilele sale genosanalize, citind poezia prin „ferestre-vitralii”, Irina Petraş s-a dovedit, în ani, o fidelă însoţitoare a poetului. Deloc întîmplător, precizăm. Muritudinea, conceptul-metaforă atît de drag criticului este o potrivită cheie de lectură. Şi „glosele plastice” ale d-nei Irina Petraş, expuse la galeriile revistei Steaua, scria Vasile Igna, cercetînd „intermitenţele memoriei”, vorbesc tot despre asaltul nopţii, despre întunericul primordial (luminiscent, însă). În plus, reamintim că placheta Voi plăti pentru faptele mele beneficia de ilustraţiile Irinei Petraş, escortînd, prin textele sale critice, numeroase şi savant-aplicate, „ieşirile” poetice ale lui Marcel Mureşeanu. Acesta, bîntuit de presimţiri negre, ştiind că „unii de alţii ne vom îndepărta”, scrie şi publică frenetic, „cu bucurie şi îngîndurare”, cum s-a mărturisit. Asistă, aşadar, la „o golire înceată a trupului”, denunţă, sub povara anilor, „iscălitura viermelui din lăuntru”, aşteaptă marea plecare. Umbra thanaticului se aşterne peste acest lirism de ultimă oră, desolemnizat, începînd cu Cele patru triburi ale sfîrşitului (Editura Palimpsest, 2010), fisurînd masca ludismului. Demonul ghiduş, mare amator de concentrate lirice, insolitînd realul (cultivînd paradoxul ironic, sentenţios, epicizat), a obosit, pare-se; „experienţa aforismului”, grădinărit tenace, are consecinţe, observase Petru Poantă (vezi şi volumul Oracol, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010), dar „făptura purtată” în sine (Moartea, adică) pîndeşte: „iar noaptea s-a deschis/ să mă primească”. Sorescian pe alocuri (v. O umflătură), poetul, înţelepţit, chema la rampă cele patru triburi (Ura, Plînsul, Suferinţa, Deşertăciunea), sfătuit de Marta („lupoaică tînără”) să-şi tutuiască agonia. Iar profetul îi arată amurgul, vestit de „cutele zilei”, admirînd forfota Iadului, deschis „non-stop”. Fiindcă, spune poetul, mimînd împăcarea (v. Praf de vînt): „Mult mai bine va fi după moarte:/ vom avea timp să uităm unul de celălalt/ nu ne vom mai gîndi/ ce se alege de viaţa noastră/ toate vor fi veşnice/ nimeni nu-şi doreşte nimic acolo/ va fi o mişcare continuă”. Sau, în altă parte: „Iată că veni Pasărea Sufletului/ şi-mi spune: gata-s! Dar tu?/ E bine să trecem pe ziuă Dincolo/ că dacă ne prinde întunericul/ spaimele din tine nu vor mai ieşi.” (v. Iarăşi la răscruce). Totuşi, o promisiune se înfiripă (v. La despărţire): „De mîine o vorbă nu mai scot despre moarte,/ un cuvînt nu mai scriu despre ea,/ să vadă ce-nseamnă să nu te ia nimeni în seamă/ şi să te mistuie fierea singurătăţii!” Şi încă: „Dar, oare, Atunci,/ mai ai putere/ să-ţi fie milă/ de/ Tine?”

Şi mai vechile Boeme (Boehms/ Bohêmes/ Boémiennes), adunate într-un splendid volum ivit la Cluj-Napoca (Casa cărţii de ştiinţă, 2010), ne reaminteau că Poezia poate fi „o abaţie pustie”; dar, atenţie, „de îndată ce calcă pe dalele ei/ cel chemat, ea se reface/ mai strălucitoare decît a fost înainte!” Or, negreşit, este, şi el, un chemat. Aflat într-o „prodigioasă expansiune” (nota Petru Poantă), dar îmbrăţişînd cu zîmbet moralizator o meditaţie calmă, fără accese panicarde încă, ci doritoare de a afla tîlcurile ascunse „după natura lucrurilor”, Marcel Mureşeanu îşi continua aventura lirică. Revenit în urbea clujeană (1997), după un lung şi rodnic „exil” bucovinean, şi-a oferit, recapitulativ, un impozant op (510 p.), adunînd Poeme scrise pe parcursul a patru decenii (1968-2008). Volumul cu pricina, ivit tot sub sigla Casei Cărţii de Ştiinţă, beneficia de o densă Prefaţă a Irinei Petraş, cea care, risipind observaţii subtile, i-a asigurat de lungă vreme o temeinică „escortă”, spuneam. Totuşi, o „exactă” definiţie a poetului, mereu dezinvolt şi generos, aparţine, credem, lui N. Turtureanu. Aşadar, Marcel Mureşeanu ar fi un „miniaturist ironic şi sentimental”, străin de orice gravitate morocănoasă, chiar dacă, vai, „locuit de moarte”. Un Înscris, asigurîndu-ne că ar lăsa „totul Poeziei”, vădeşte, în faţa timpului care (ne) „se macină”, că această condiţie de martor-spectator îi provoacă o „exuberanţă sfîşîietoare” fără a-i slei ingenuitatea interogativă. Un imaginar ludic, aşadar, apt de „rupturi”, cu finaluri-surpriză, înscenînd fastuoase desolemnizări probează capacitatea pontoasă de a se bucura şi de a inventa hazos. Doritor „să băsnească”, el, mucalitul autor, se caută fără istov. Fiindcă: „Mereu voi vorbi despre mine/ ca despre un necunoscut”. Mai ales că – sîntem preveniţi – poznaşul poet întreţine „o relaţie complexă” cu propriu-i trecut. Iar fiorul thanatic, insinuat în colecţia de crochiuri ale vieţii banale, chiar „relansator al vieţii” fiind (cum observa Irina Petraş), chiar supus unui tratament „crengist” intervine ameninţător, anunţînd alarma, implicit „mica parte nescrisă”. Deşi mîna „prinde puterea/ de-a scrie mai departe…”. Şăgalnic-sentimental, inventiv-jucăuş, construindu-şi discursul pe temelia paradoxului, reciclînd – cu o privire demistificatoare – „poezia faptului banal” şi gustînd nostimada înscenărilor, autorul se dedă la delicioase jocuri lexicale. Dincolo de această dezinvoltură, probată în atîtea rînduri, ludismul său, pus „pe poante”, îşi asumă condiţia de martor. Altfel spus, irizările ironice nu refuză tuşa gravă, strecurată cu umor livresc şi nici maniera parodică, scutită de angoase prin avalanşa vorbelor „în doi peri”, cu apetit sapienţial. Dacă la începuturi, după etapa poeziei pentru cei mici, Marcel Mureşeanu părea interesat de reverii ruraliste, mîngîiate de un sentimentalism bucolic, ulterior, printr-un lejer „efort de adaptare” (sesizase L. Ulici), el încearcă, cultivînd o „destăinuire potolită” să propună chiar o ontofanie (cf. Dan Mănucă). Volumele din urmă poartă mai apăsat, spuneam, umbra thanaticului. Evident, poetul n-a abandonat scrisul în răspăr, gata să ne propună, făcîndu-ne cu ochiul, o istorioară. Tonul, dincolo de apetitul disimulant, e însă altul. „Vine vremea ruinelor” – ne anunţă, în treacăt, poetul şi constată că, la momentul fatidic, părăsim „o lume fioroasă” fără a ne fi dumirit ce este viaţa. Probabil, doar o lungă pregătire (v. Exerciţii de noapte). Ca în excepţionala Scară la cer, aflînd că „lumea se ţine într-o lacrimă”. Nu e vorba, sîntem preveniţi, de „o descoperire recentă”.

Fiindcă, în pofida exploziilor ludice, a tratamentului ironic (şi, mai cu seamă, autoironic), poetul crede în „fondul sentimental”. În realitate, acuză „ora de fier a insomniei”, ştie că noaptea va şterge „metaforele moarte”; aşteaptă „clipa iluminării deşarte”, contemplă, e atins de reculegere. O ironie cordială, s-a observat, îmbrăţişează acest concret revărsat care deconspiră o memorie (colectivă) fabuloasă; deşi, să reţinem, poetul avertizează că „plouă cu uitare”. Erudiţia vieţii nu produce sîmburi uscaţi, stafidind textul; cenzura afectivă, micile cruzimi nu anulează o sensibilitate interogativă, mobilă, căutîndu-se neistovit în registrul altei expresivităţi. Este aici, poate, şi răsfrîngerea dilemelor omului postmodern care, înotînd în eclectism, seamănă la tot pasul – spun teoreticienii – o veselă confuzie. Dar poetul nostru este cumpănit, calcă gospodăreşte pe drumul său şi îşi ascunde (ne previne) „glanda lacrimală a acestui topos”; este, în aceeaşi măsură, o sensibilitate mobilă, permeabilă la impulsuri culturale, încît nu-şi refuză reciclarea expresivităţii. Pe deasupra acestei disponibilităţi, concretul rămîne „uimitor de puternic” (D.R. Popescu), „marile nimicuri” îşi spun povestea, „treburile zilnice” confiscă scenariul liric. Identificăm aici un efort recuperator, uşor calofil; dar inundaţia amănuntelor, epicizînd fluxul liric nu poartă spre cititor ecoul unor negre şi neistovite lamentări. Dimpotrivă, împins de un demon ghiduş, Marcel Mureşeanu îşi îngăduie mici cruzimi, purcede la simpatice înscenări, estompînd conflictul dintre fondul sentimental (mereu decent) şi forma ironică (ţinută în frîu). El contemplă cu autoironie aventura scrisului. Ar vrea, parcă, altceva (mai serios), denunţă inutilitatea victoriilor, acceptă chinul scriitoricesc („numai rupeam din mine cîte-o bucată”); şi, bineînţeles, recunoaşte acum, cînd „toate se rostogolesc” şi „mi-e negru de pajişte trupul”, ameninţarea sfîrşitului, „frica de Paradis”. Fără a pierde, însă, din umorul ironic, fără a uita să mimeze şi să mineze protocolul, fără a fi înşfăcat de gheara lacomă a anxietăţii. Adică la mare distanţă de acel debut „tribunist” (decembrie, 1957) şi de cel editorial, în colecţia „Luceafărul” (Pe adresa copilăriei, 1969).

Nici volumul Am fost de faţă (1993) nu schimba aceste impresii. După acea comentată „cotitură tematică”, după virajul expresivităţii (implicit, a înnoirii viziunii), poetul epicizează, cochetează cu impulsul carnavalesc, rîvneşte, jucăuş, desacralizarea. Primenindu-şi, ciclic, mijloacele, el apasă, oarecum în răspăr, pe condiţia de martor. Se mişcă lejer în spaţiul domestic, aparent-umil, dovedind, cum observa Ion Cristofor, un sănătos instinct autoironic. Vom zice, deci, că Marcel Mureşeanu, consolidîndu-şi statutul de poet citadin, lucrează – cum şăgalnic ne şi avertiza – „înlăuntrul destinului”. Să nu uităm de poezia ruralităţii, îmbibată de candoare, cu inevitabile pusee mitizante. Poetul, născut la Cluj, la 28 noiembrie 1938, îşi înjghebase un scenariu liric; dar în primele cărţi storcea fondul rustic, examinat sub zodia vechimii, cobora în „satul memoriei” cu un admirabil şi dezinvolt efort recuperator. Asculta vocea istoriei, palpa tiparele originare încercat de „treburile zilnice”. Revenirile nu aveau însă nimic din jelania dezrădăcinatului; nu era, aşadar, vorba de un sentimentalism tînjitor, poate şi pentru că sensibilul Marcel Mureşeanu, lunecînd pe „panta melancoliei”, se simţea mereu, dintotdeauna, acolo: „cel ce a plecat nu sînt eu” – va spune poetul, instalat în ne-uitare. Timpul regăsit coagulează într-o încercare imnografică, respectînd datinile şi calendarul: „Vine cositul, cum vin toate pe lume”; evenimentele „îşi spun povestea”, ritualurile curg implacabil. Avalanşa amănuntelor ne îmbie în inima Concretului. Dar fisura melancoliei tălmăceşte semnele: fiinţa e ameninţată („intră apa în arcă”), cheamă în sprijin un descîntec care întîrzie. Poezia devenea, imperceptibil aproape, interogativă; îşi dezvăluia miezul filosofic, răscolind roiul întrebărilor esenţiale, captînd ecoul agresiunilor timpului.

Fără a se lepăda de premise, fără a-şi uita frisonul interogativ Marcel Mureşeanu dorea, desigur, altceva; va îmbrăca, în consecinţă, armura altei expresivităţi. Volumul Matineu (1984) a şi fost întîmpinat cu acuza de „mică trădare”. Evident, un volum-test anunţînd virajul, „schimbarea la faţă”. Neapărat, noua poezie îşi trage sevele din acelaşi nucleu (memoria afectivă); doar că afişa o haină ironică, îşi săpa o altă albie, îşi propunea o corecţie de orbită. Nouă nu era, deci, implicarea în cotidian, în vîrtejul „marilor nimicuri”. Din felurite pricini, Marcel Mureşeanu se sincroniza cu estetica noului val, oferea o demonstraţie de receptivitate şi permeabilitate. Folosea, cum aflăm în Viziune cu porumbei călători (1987), „cuvinte în infraroşu” şi „călimări cu cerneluri subţiri” (v. Propunere). „Tulpina creionului” aşterne rînduri care sabotează, prin retorism şi frivolitate, nucleul dramatic. Suspectat chiar de mimetism, poetul acceptă grefele; colocvialitatea, gratuitatea probează virtuozitate, dar strangulează izvoarele „umorului duios” (cf. Laurenţiu Ulici), obstaculînd, prin bruiaj ironic, deschiderea meditativă. Marcel Mureşeanu îşi construia un program: dă cu tifla, vrea să fie şugubăţ, se priveşte acum în „oglinda lamei” (v. Arte marţiale), îşi lasă inima „la pas”.

Să nu înţelegem că Marcel Mureşeanu s-ar fi despărţit, prin Călător în insomnii (1991), de „zvăpăiata de lume”. El aruncă, fugitiv, o privire în peisaj biciuind aforistic năravurile şi moravurile, subminează Erosul flagelînd clişeele („Sînt a ta fregată gînguritoare”), dar recunoaşte declinul („sîngele fuge din inima mea”; v. Trîmbiţe strîmte). Poemele scurte oscilează între armonia spectrală (ca în Depresie), pusă sub stăpînirea glacialităţii şi caruselul cromatic, acum în „aerul lăcrămos” al urbanului (Oraş în Ardeal). Poetul are un „trecut de vînzare” (Citate) şi, în acelaşi timp, îl şi inventează (Citeam o scrisoare); alungă nostalgiile paradisiace deoarece aşteaptă „vestea cea rea”. Plutim în echivoc, dialogul curge într-o imprecizie regizată, lîngă „rîuri de inutilităţi”, acceptînd la tot pasul corective. Un vers decupat din Reţetă de pişcoturi dezvăluie „un suflet aşa-şi-aşa”; poetul ne vorbeşte „cînd de pe Lună, cînd dintr-un sat”, cutreierat de un discret fior nostalgic, iute reprimat (fără a stărui, în termeni blagieni, asupra „sufletului satului”), corectînd timidul impuls romantic, tăvălind – în schimb – versul în acidul ironiei. O muzică rece învăluia acele poeme scurte în care autorul contemplă şi se contemplă, deloc narcisiac, cumva desprins de sine, privind cu ochi străin, necucerit de spectacolul interiorităţii; o poezie ţinută sub control, cordială, totuşi, înfrînîndu-şi ţipătul vital, surdinizînd, deopotrivă, marile tensiuni şi marile căderi, egală cu sine, jucăuşă, salvată, curios, tocmai prin fantezism ironic. O mai veche Artă poetică ne avertiza că poezia e „ca o vulpe”. Sondînd tîlcuri ascunse, discret-moralizatoare, joaca lexicală, observăm, s-a atenuat în timp; destăinuirile potolite, izbăvitoare, crescînd sub cearcănul îngrijorării, temperînd, însă, alarma fiinţei devin acum explicite, alungînd orice incertitudine la „întîlnirea cu timpul”. Sentinţa e nemiloasă, implacabilă, poetul, ştiutor şi jucăuş, „exersează pe muchie de cuţit ştiinţa morţii”, concluziona imbatabil Irina Petraş.

Pe de-asupra, ca admirabil mediator, Marcel Mureşeanu veghează şi intervine, cu poveţe şi pilde, ca turbulenţele vieţii literare să nu degenereze; stingînd focarele, cordialul poet cultivă o diplomaţie rar de aflat într-o lume asaltată de ură şi invidie. Încă un motiv de a ne bucura de prezenţa sa pacifistă. Să transcriem, demonstrativ, un poem definind condiţia poetului – „arheolog al nopţii”, cel care, în timpul zilei, evident, „prinde fluturi”: „Cînd îl trezeşte cineva, cade/ de pe streaşina valului şi moare!/ Dar cine să-l trezească dacă nimeni nu-l vede/ şi toţi se tem că ar putea exista?” În frămîntata noastră viaţă literară, măcinată de atîtea războaie inutile, Marcel Mureşeanu există ca o prezenţă stenică, un martor cordial, vizitat acum, obsesiv, de pusee thanatice, ca în acest Remember: „Rana e farul/ de pe ţărmul trupului nostru/ care face cu ochiul/ morţii din larg!” Valorizate sapienţial, „exerciţiile (sale) de noapte”, conotate thanatic, consfinţesc un adevăr organic în relaţia poetului cu Poezia: „Strîng mîinile reci ale poeziei/ între mîinile mele!/ Aşa vom muri împreună”. În drumul „către cer”, după ce viaţa i s-a dezvăluit ca „boală grea”, ghiduşiile lui Marcel, fireşte, nu dispar: „Cît sînt de mic, cît sînt de mare/ cine-mi ştie spune? Tu, disperare?” (LIII). E drept, ele, în Teama (imagini originale: Călin Stegerean), se leagă de o speranţă firavă, plombată drept motto: „Atît ne mai trebuie:/ ca întunericul/ să afle despre sine/ că este veşnic!” Ar trebui şi noi să aflăm că avem în Marcel Mureşeanu un important poet, nepreţuit pe cît ar merita.

Revista indexata EBSCO