Aug 23, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Dan MĂNUCĂ – Alexandru Ruja de la viaţă la operă

manuca   După ce a colaborat, cu studii, cronici şi eseuri, la mai multe reviste de specialitate, Alexandru Ruja a publicat cel dintâi volum am său, Parte din întreg (1994), urmat de cel de al doilea, în 1999. S-a arătat preocupat cu deosebire de literatura „din partea de Vest a României.” Au urmat alte volume, nu toate cu bătaie spre scriitorii bănăţeni: Ipostaze critice (2001), Literatura prin vremi (2004), Printre cărţi (2006), Printre cărţi – Prin ani (2009), Lecturi – Cărţi – zile (2012), Interviuri eminesciene. Actualitatea lui Eminescu (2008), un Dicţionar al scriitorilor din Banat (2005). Dacă nu mă înşel, Alexandru Ruja a fost cooptat autor al unor articole din Dicţionarul general al literaturii române, aflat sub coordonarea lui Eugen Simion.

Regionalismele sunt prezente cam peste tot. Cu câteva excepţii. De exemplu, nu se discută despre „literatura moldovenească” decât în contextul geopoliticii ruso-bolşevice. Aşa numita literatură bucovineană este discutată doar în contextul literaturii române generale. La fel literatura din Voivodina, din Basarabia, din Ucraina, dar şi din Italia, Spania, Canada şi aşa mai departe. Căci apar neîncetat volume de literatură scrise de români de peste mări şi ţări, cum se spune. Până nu de mult, a fost cultivat, cu succes, şi un regionalism bănăţean. Regionalism căruia i-aş zice chiar vehement, deoarece dorea să impună separarea scrisului literar al Banatului de restul literaturii noastre. Precum ruso-bolşevicii de dincolo de Prut. Precum în ţara chezaro-crăiască („K. und K”). Bravul soldat Švejk o numea altfel, cu un cuvânt ruşinos.

O primă caracteristică a noului volum comentat aici este integrarea literaturii din Banat în ansamblul literaturii noastre, fiind – pentru a folosi titlul altei cărţi a lui Alexandru Ruja – „parte din întreg”. Într-adevăr, autorul face critice, autodefinite drept „rotonde”, deoarece include comentarea unor autori din întreg arealul românesc, la care adaogă, pentru a-l întregi, autori din alte ţinuturi. Astfel, pe lângă E. Lovinescu, Mihail Sebastian, B. Fundoianu – Fondane, G. Călinescu, Eugen Simion, sunt discutaţi Ion Budai-Deleanu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, George Coşbuc. Îndată, urmează Paul Eugen Banciu, Ioan Derşidan, Ovidiu Cotruş, Mircea Muthu. Pentru a întregi imaginea, urmează Radu Flora, Mihai Avramescu, aceştia fiind din regiuni din Voivodina sau din Croaţia.

O altă, extrem de importantă, caracteristică este accentuarea rolului criticii literare, care reprezintă „o înaltă magistratură” cu funcţie de „regularizator, de aşezare axiologică”. Urmează „efectul de igienizare al spaţiului literar, mai ales în condiţiile de astăzi în condiţiile de astăzi, când apare multă literatură”. Urmează „lectura”, „critica” şi apoi „circuitul mai larg al istoriei literare”. Îmbinarea acestor trei factori presupune „deliciul şi supliciul lecturii”.

Dar cea mai importantă caracteristică a volumului lui Alexandru Ruja constă în explorarea a două aspecte din activitatea unui autor: viaţa şi opera. Este o operaţiune dificilă şi, în acelaşi timp, absolut necesară atunci când raportarea se face mecanicist, aşa cum o făceau activiştii noştri bolşevici şi cum, din păcate, se mai practică pe alocurea.

Din acest punct de vedere, elocvent este capitolul dedicat lui Ioan Alexandru. Se începe cu biografia, mai întâi cu data naşterii, numele şi prenumele. Localitatea în care s-a născut viitorul scriitor se afla atunci sub stăpânire ungurească, de unde şi maghiarizarea numelui acestuia. Exemplele sunt numeroase. Aleg două. Acela care avea numele românesc Ion Şiugariu, poetul, a fost înregistrat la starea civilă a localităţii româneşti cu numele „Şogor Janoş”, la fel cu al viitorului „Ioan Alexandru”. Totul şi toate fiind maghiarizate cu sălbăticie. În pofida acestei năpaste, românii din Ardeal şi-au păstrat tradiţiile şi au revenit la numele lor din străbuni. Tânărul poet nu va uita locurile natale şi Alexandru Ruja urmăreşte cu atenţie consecinţele asupra operei. Versurile dedicate mamei şi tatălui sunt pline de trimiteri la peisajele satului natal. „Ştiu de mic toată rânduiala naturii” i se confesa Ioan Alexandru lui Aurel Sasu. Cercetătorul Rotondelor… caută consecinţele acestei părţi a biografiei asupra operei şi citează versurile: „Din Apuseni, din răsărit mă trag/ de pe aceste dealuri transilvane./Strămoşii mei călcau pe univers/ în zilele de iarnă în sumane”.

Aici caută Alexandru Ruja raportul dintre viaţa unui scriitor şi opera lui. În cazul de faţă, „legătura cu satul va fi neîntreruptă prin poezie, poetul modelând repetat prin versuri vârsta iubirilor furtunoase şi a imaginea acestuia”, precum în Imnul mocanilor. Presupun că traiul şi amintirea locurilor natale va sta la baza „Imnelor” pe care le va scrie poetul. Acestea vor ori laice, ori religioase. Unul dintre apropiaţii poetului este convins că Ioan Alexandru a fost „ultimul mare poet al Transilvaniei”. Nu cred însă că lucrurile sunt atât de categorice. Poate că timpul va contrazice o atât de categorică afirmaţie.

Alexandru Ruja urmăreşte îndeaproape avatarurile biografice ale aceluia care chiar în 1962, continua să poarte numele ungurizat: „Şandor I. Ioan”. Era „spirit liber, o fire uşor boemă la vârsta iubirilor furtunoase şi a prieteniilor sincere” – precizează exegetul, care afirmă că abia primul volum de versuri tipărit de tânărul student Ion Alexandru, intitulat Cum să vă spun, prefaţat de Mihai Beniuc şi apărut în 1964. Presupun că începe să se maturizeze şi îşi schimbă definitiv numele în Ioan Alexandru, sub care va intra nu numai în viaţa literară cotidiană a celei de a doua jumătăţi a secolului trecut. Se căsătoreşte (în 1964) cu Ulvine-Grete Spitz şi călătoreşte prin Moldova, vizitând, printre altele, mănăstirea Rohia. Îşi explică ataşamentul faţă de lăcaşurile de cult ortodox şi chiar teoretizează că poetul este „slujitor al Cuvântului”. Vizitează mănăstirea Rohia, de care va fi ataşat ani îndelungaţi. Participă la întâlnirile cu alţi scriitori din generaţia sa în Bucureşti şi în alte oraşe. Vizitează cele mai multe ţări europene, apoi Turcia şi Israelul. Se specializează în limba ebraică.

Alexandru Ruja subliniază drept caracteristică esenţială a poeziei lui Ioan Alexandru sentimentul acut al propriei vieţi trăită prin întoarcerea la origini. Am citat mai sus câteva versuri care accentuează ataşamentul faţă de Origine, care este una atât familială, cât şi una etnică. În rândul acesteia din urmă se înscriu poemele dedicate mai tuturor ţinuturilor româneşti, precum un prim volum intitulat generic Imne (1969-1973), urmat de Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele Maramureşului (1988), Bat clopotele în Ardeal (1991). Direct din ebraică traduce Cântarea cântărilor ( 1972).

Am insistat atât de mult asupra paginilor dedicate lui Ioan Alexandru deoarece acestea revelează, cel mai bine – cel puţin aşa mi se pare – principiul fundamental al criticii lui Alexandru Ruja, aşa cum mi-am intitulat cronica, „de la viaţă la operă”. Iar Ioan Alexandru revelează cel mai bine acest principiu, în ultimă instanţă, religios creştin.

Revista indexata EBSCO