Aug 23, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Constantin DRAM – O carte despre alteritate: romii şi restul lumii

Cu o carieră remarcabilă în Occident, Elena Dumitrescu-Nentwig, o soprană renumită, dascăl de muzică dar şi autor de literatură, revine în faţa cititorilor cu o nouă apariţie editorială, de această dată cu mult deosebită faţă de volumele anterioare. Este vorba de romanul intitulat Noi, romii şi restul lumii (Editura Limes, 2015), o carte care îşi depăşeşte cu mult intenţiile iniţiale, transformîndu-se într-un fel de epopee tragi-comică despre o etnie, ea însăşi mai mult tristă decît veselă, a cărei soartă seculară în Europa e o dramă şi un mister fără margini.

La o primă vedere, romanul poate fi văzut ca o dezvoltare narativă ce urmăreşte biografia unui artist/ muzician, rom din România, ajuns, prin forţa destinului în Occident, unde cunoaşte o glorie rapidă şi o schimbare totală a datelor vieţii. Viaţa sa, de copil necăjit, crescut de un bulibaşă autoritar, abuziv dar şi pitoresc cumva, pornise însă din Lieştii Galaţilor, şi din acest motiv romanul va urmări, într-un firesc rar întîlnit al fluxului narativ, două segmente ale traiectoriei personajului, una retroactivă, cealaltă din prezent, obligate să se întîlnească şi să se lămurească atunci cînd acesta, din motive ce ţin de familie/ clan dar şi de istoria preschimbată a României, simte că trebuie să se lămurească pe sine şi să îi lămurească pe cei din jur. Aparent, personajul putea să îşi păstreze viaţa la nivelul ce îl consacrase: în Occident, dincolo de carieră, el intrase, la propriu,  într-o familie „serioasă” de acolo, cu soţie, fiică şi tot confortul adus de civilizaţie. Dar marele muzician Budală provine dintr-o familie „celebră” de ţigani, celebră prin pasiunea pentru cîntat, ca şi printr-o altă pasiune care cerea fineţe, aceea a furatului din buzunare, un fel de mare artă, după cum îi explică pitorescul bunic bulibaşă. Aşa că, reîntors „acasă” la Lieşti, printr-o conjunctură, se vede acum confruntat nu atît cu trecutul, cît cu sine însuşi, devenit posibil duplicitar şi nu numai. Simbolic, trecutul este simbolizat de un bunic în jurul căruia se ordonează totul; cît priveşte cotidianul, acesta se organizează, la fel de simbolic, în faţa unei uriaşe case ţigăneşti, nelocuită şi plină ca un depozit de lucruri nefolosite, „de firmă”, imobil ridicat din banii obţinuţi în mod promiscuu de rudele aflate prin diferite ţări ale Europei.

De aici începe romanul, un roman ce te cîştigă pe neaşteptate. Muzicianul rom, ajuns artist celebru şi profesor în lumea civilizată, are revelaţia că, dintr-un anume punct de vedere, şi-a înşelat noua familie (soţia şi fiica, cărora le-a ascuns trecutul său de ţigănuş deprins de foarte mic cu arta furatului şi care a avut norocul să fie dus la şcoala de muzică de către bunicul bulibaşă, în urma unui concurs de împrejurări) dar şi că, dintr-un alt punct de vedere, şi-a trădat/ înşelat neamul/ etnia; o etnie a cărei soartă zbuciumată devine relevantă tragic abia după scuturările istorice din preajma lui 1989. Şi astfel romanul ce părea să fie, ca mai toate alcătuirile narative, interesat de personaj/ personaje focalizate de la început, devine o alcătuire epică ce angajează o lume cu personaje ce nu fac altceva decît să o reprezinte, grav, solemn, trist, dincolo de rîs, plîns, isterii de moment şi comentarii în consecinţă. Or, această trăsătură e mai degrabă a alcătuirilor din familia epopeii şi, păstrînd ceea ce e de păstrat, se poate spune (cum s-a mai şi spus, de altfel) că Elena Dumitrescu-Nentwig reuşeşte performanţa, mai mult decît notabilă, de a ne pune în faţă un alt fel de Ţiganiada,  „o poveste din mileniul III”, e drept, după cum suntem avertizaţi chiar de la început. O epopee plasată sub semnul patronator al bunicului Budală, bulibaşă şi fanion existenţial: „Bulibaşa era eroul meu, îl iubeam şi îl admiram. Deşi bunic, nu era tocmai bătrîn. La noi, ţiganii, era normal ca tinerii să se căsătorească devreme. Bunica avea numai unsprezece ani cînd s-a măritat cu bunicul, un flăcăiaş de cinsprezece ani pe-atunci. Amorezul a dat o salbă de două sute de cocoşei pentru ea, fiindcă bunica era frumoasă ca o icoană. Aşa ne povestea nouă, cînd avea chef, bunica Pompilica. Din păcate, la fiecare naştere, cu fiecare copil, pierduse şi cîte un dinte. Aşa că, aproape ştirbă, devenise maica a paişpe copii. Pentru o ţigancă, era foarte deschisă la culoare, aproape blondă. Şi, deşi trecuse prin atîtea naşteri, era zveltă şi subţire în talie ca o suveică. În colţul gurii îi atîrna mai tot timpul o ţigare. De-aia ţinea mereu un ochi închis ca să-l ferească de fum.// Bunicul era un bărbat zdravăn şi spătos. De sub pălărie, pe care o purta pînă şi în casă, îi cădea pe umeri un păr negru şi cîrlionţat, care i se întîlnea sub bărbie cu o barbă deasă şi ţepoasă.”

După aceste imagini pitoreşti/ nostalgice, romanul intră însă, neaşteptat de profund şi de obiectiv-tăios, într-o problematică mai degrabă ocolită sau discutată parţial, cu suficiente reticenţe. Nu e vorba doar de condiţia minoritarului, la urma urmelor inerentă într-o Europă atît de fragmentată etnic, ci de un altfel de alteritate, aceea care priveşte un neam cu o situaţie paradoxală: pe de o parte este cel mai conservator dintre toate/ păstrînd nealterate cutume seculare, bizare şi periculoase uneori/ luptînd cu înverşunare împotriva a tot ce înseamnă modernitate, civilizaţie, pe de altă parte, din raţiuni pragmatice, încearcă, unde e posibil, apropieri lingvistice şi religioase de populaţiile majoritare lîngă care a fost adus, împotriva voinţei sale, de atîtea secole vreme. Cea mai delicată problema pare a fi însă aceea a ţiganilor din România, unde, dincolo de problemele „clasicizate” deja în manieră europeană, se ridică şi aceea a relaţionării buclucaşe rom/ român, primul termen înlocuind, după cum se ştie, într-o fundamentare mai nouă, tradiţionalul cuvînt ţigan, încă neprohibit pe alte meleaguri europene. Desigur, romanul porneşte de la situaţia personajului principal, muzician de carieră, artist cu renume, persoană civilizată într-un Occident ultra-civilizat; singurul său „păcat” ar fi acela că, în noua sa familie, informaţia privind originea sa ţigănească a fost omisă, din motive lesne de înţeles. Autoarea cărţii urmăreşte, cu o remarcabilă ştiinţă a amănuntului revelatoriu şi cu un talent de apreciat al zugrăvirii scenelor, felul în care muzicianul rom este ajuns din urmă, neaşteptat şi violent, de un trecut pe care l-ar fi dorit uitat în totalitatea sa. De la imaginea copilului din clanul Budală, în care a învăţat preţioasa „artă” a furtului din buzunare, la imaginea copilului dus de mînă, printr-un capriciu inexplicabil, de bunicul care îl creştea, la şcoala de muzică, acolo unde va învăţa rigorile profesiei dar şi va răbda un nou şir de umilinţe ale vieţii, e o distanţă de formare a personajului devoalată retrospectiv într-o naraţiune ce reuşeşte să cîştige rapid orice tip de lector. Dar, spuneam, cel care ajunge în locurile copilăriei mult după ce viaţa părea că îi oferise glorie şi rafinament existenţial, alături de o linişte domestică aproape perfectă, descoperă, acum, cum umbrele trecutului se năpustesc asupra prezentului, în modalităţi năucitoare.

Autoarea a găsit soluţii realmente inteligent, ocolind luări de poziţie sau judecăţi absolute. Fără a condamna sau a oferi soluţii (singura la care se face trimitere, cumva obsesiv, este nevoia de educaţie, singura care poate duce la speranţa de egalizare a şanselor), naraţiunea se transformă într-o adevărată paradă a evenimentelor triste, vesele, groteşti, aşa cum numai intrarea într-o lume necunoscută, cu sensibilităţi deosebite dar şi cu cruzimi lipsite de morală, poate să ofere. Clanul lui Budală e o imagine sublimată a lumii ţigăneşti, risipită, după Revoluţie, prin Italia, Germania, Franţa, Spania, Portugalia. O lume în care chiar şi cei care acceptă primatul educaţional o duc greu: „De unde să ştiţi voi ce greu e să-ţi porţi crucea prostiei? Copiii vorbesc deja germana mai bine decît mine, iar eu uite că nu înţeleg nici în româneşte toate cuvintele. Aici, la adăpostul ăsta, nu putem să vorbim decît nemţeşte. Dar şi celelalte muieri vorbesc prost limba. Trebuie să stau la gargară în nemţeşte cu o rusoaică de la Vladi… mă-sa-n cur, de unde vine ea, din fundu` Rusiei? Le aud de fiecare dată cum mă vorbesc cînd trec pe lîngă ele: „Ţiganca!” Parcă n-aşa avea nume. Mă fac că nu aud, dar mă amărăşte să le aud vorbind cu aşa sictir despre mine.” Desigur, există o motivaţie/ mai mult pentru cei dinafară: „Cînd ţiganii au fost dezrobiţi, au plecat doar cu cămaşa de pe ei. Multe dintre meseriile cu care se îndeletniceau pe atunci au dispărut cu timpul şi, odată cu ele, şi posibilitatea de a-şi cîştiga existenţa. E adevărat că mulţi fură. Deşi hoţi nu sunt numai ţiganii din România. Mai sunt ţigani din Bulgaria, din vechea Jugoslavie, din Spania, Franţa, Portugalia… Pe urmă, hoţii ceilalţi reprezintă o concurenţă serioasă: există o mafie chinezească, o mafie rusească, o mafie albaneză, una indiană, libaneză… Ce să mai zicem de cea italiană cu Camora, Ndrangheta, Cosa nostra… Toţi aceşti mafioţi nu se opresc numai la furat. Fac trafic de persoane, prostituţie, spălare de bani şi şantaj, vînd droguri, falsifică bani şi acte, operează crime. Lista afacerilor murdare e foarte lungă. Şi ţiganii învaţă repede. Nu-i de mirare că şi românii se aşază în rînd, cu mafia lor. Ţiganii nu se lasă mai prejos: vînd femei, îşi negociază propriii copii, sunt prezenţi în trafic de droguri, sparg bănci şi înşală pe rupte. Furtul de buzunare a ajuns o acadea în mîna copiilor. Sunt ţigani care s-au pricopsit atît de tare, că îşi permit să cumpere, chiar şi în oraşe mari, străzi de la un capăt la altul.”

Despre o lume în culori violente, cu accente de duioşie motivată (foarte rară, de alt fel, venind din partea personajului implicat şi, aparte, dinspre cele două femei din familia sa, neverosimil de angajate afectiv în această problematică), o lume din care nu lipsesc imagini „tari” şi construite cu un simţ al descripţiei şi al comentariului întru totul remarcabil, cum ar fi imaginea caselor imense, fără arhitectură, nelocuite şi cu seturile de tacîmuri/ veselă nefolosite, petrecerile multicolore şi zgomotoase, bîlciul înmormîntării, mizeria morală şi absenţa salubrităţii minime din taberele de romi, alienarea în forme totale, destrămarea familiilor, mercantilismul, prostituţia cu forme neobişnuite de inventivitate etc. Peste toate acestea, se ridică un alt fel de dramă, poate adevărata dramă, înţeleasă complex, a omului plecat dintre „ai lui” şi ajuns între ceilalţi, educat, respectat, prosper, obligat să îi judece/ să îi alunge/ să îi înţeleagă/ să îi accepte pe cei din rîndul cărora provine, acolo unde are un cîrd de fraţi, surori, verişori, nepoţi, necunoscuţi şi întru totul altfel, pînă la pericolul mortal.

Noi, romii şi restul lumii, carte scrisă de o autoare care dovedeşte măsură şi pricepere complexă în ceea ce face, e un roman dintre acele care (nu neapărat foarte numeroase) ar trebui cunoscute de foarte mulţi cititori care, astfel, nu doar că ar cîştiga la nivelul acumulărilor datorate lecturilor de calitate, în general, însă ar avea şansa de a ridica un scut necesar în faţa prejudecăţilor tot mai agresive ce ne împresoară.

Revista indexata EBSCO