Aug 23, 2016

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Colecţionari de trăiri obişnuite: George Echim, Tudorel Radu

„Sufletul şi-acum îşi are cuibul/ Acolo sus, în satul de sub munte”

Fost magistrat şi avocat de profesie, George Echim are meritul (eroic) de a fi resuscitat la Braşov revista „Claviaturi”, înfiinţată în anii ’30 de un alt magistrat sedus de lumea poeziei, Gherghinescu Vania (1900-1971), autor al unui volum de versuri premiat de Academie în 1940 (Privighetoarea oarbă), dar mai ales cu o soţie legendară în frumuseţe, Domniţa, traducătoare din Alain-Fournier, pe care Lucian Blaga, îndrăgostit de ea la culme (v. Luntrea lui Caron), o numea „domina ineffabilis”. George Echim continuă cu pasiune această iniţiativă culturală, prin a convoca vocile sensibile din sfera jurisdicţiei, el însuşi fiind un autor de poezie demn de luat în consideraţie, avîntat în spaţiul liric cu cîteva convingeri pe care le evocă ades, anume că poezia e un mod de a comunica cu transcendentul; că iubirea, sub toate formele, face să ne locuim cu adevărat fiinţa (idee de sorginte heideggeriană); că misterul rostirii sau intrarea în cuvînt, determină argonautica lăuntrică; şi, în fine, că poezia nu este altceva decît greutatea timpului trăit. Face parte din categoria debutanţilor la maturitate, atunci cînd poezia capătă un aer de confesiune tardivă, dar şi de melancolică deziluzie. Este de loc din comuna Monor, jud. Bistriţa Năsăud (n. 3 martie 1951), al optulea născut din cei nouă copii ai unei familii de ţărani înstăriţi. Un frate al său, Teodor (n. 1945), stabilit în Germania, este inginer şi doctor în horticultură, cu o teză susţinută la Bucureşti, în anii ’70 despre „Aclimatizarea freziei în România” (după stagii de documentare în „ţara florilor”, Olanda), iar mezinul Ilie (n. 1953), este doctor farmacist, cu o lucrare despre „Antiinflamatorii naturali” (1981), care l-a propulsat în sfera cercetării în domeniu (a lucrat o vreme în Laboratoarele „Vorel”), iar azi patronează un lanţ de farmacii la Piatra Neamţ. Monorul nu e o aşezare transilvană oarecare. Un Pahomie, plecat din satul Gledin, a fost stareţ al Mînăstirii Neamţ, prin 1704, la nici treizeci de ani, apoi episcop de Roman, devenind sfînt după un surghiun în lavra Pecerska din Ucraina, unde se află moaştele sale, canonizat mai apoi de BOR, în calendarul oficial pentru ziua de 14 aprilie. Nu de mult, la Monor s-au sărbătorit 250 de ani de şcoală românească, printre cele mai vechi cu acest renume din Ardeal. Tot de aici provine Paul Tanco (Tancu), primul român doctor în matematică (la Viena), din cercul de prieteni ai lui M. Eminescu din perioada vieneză (menţionat şi de Teodor V. Ştefanelli în amintirile sale), iar cărturarul Teodor Tanco (n. 1925), eseist şi dramaturg, a înfiinţat în Monor un muzeu cu mărturii de mare valoare, al cărui custode este.

George Echim a urmat Liceul „Petru Maior” din Reghin, apoi Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, după care a fost consilier juridic la Combinatul Siderurgic Reşiţa şi Întreprinderea „Tractorul” Braşov, judecător, iar din 1985 avocat la Baroul Braşov. Susţine că a îndrăgit mult poezia, dar „piedici existenţiale nu mi-au dat răgazul de a trece acest prag” (al ieşirii publice), ceea ce îi explică debutul la 57 de ani, cu volumul compozit Identitate (Editura Pastel, Braşov, 2008), unde a găsit şi o formulă prin care să ofere o explicaţie încifrată, în cheie numerologică, alegerii acestui moment al definirii de sine: „Sîntem noi (Cele nouăsprezece/ înmulţite cu trei,/ dublate…/ Îmbrăţişarea ei cu a mea)/ Fac arc de neuitare/ Peste a timpului zare…/ Eu cu jumătatea mea formînd ÎNTREGUL…/ Izvor de dragoste şi viaţă…” Semnificaţia se referă la numărul poemelor din volum (116), totalizînd ani şi entităţi [(19 x 3) x 2] + 2, unde de trei ori 19 ani (ciclul solar dacic) pune accent pe vîrsta debutului, vine dublat în întregul androgin, cu adăugarea celor două unităţi ale împlinirii conjugale. Am putea crede, parcurgînd acest calcul ingenios, că avem de-a face cu un manierist încercat, pentru care totul în viaţă poate fi pus în ecuaţie strictă şi de-criptat prin operaţiuni savante. Nici vorbă de aşa ceva!

 

„Un zbor de pasăre vădastră/ Independent de tot ce vrea furtuna”

Scrisul în versuri al lui George Echim aparţine unui epicureu jovial, dublat de un romantic frenetic, dornic de confesiune, de comunicare firească cu cei din jur, cărora le împărtăşeşte duios, la modul sincer şi simplu, gînduri, trăiri, încercări de fiecare zi, poveţe, incursiuni nostalgice în trecut – trecutul familiei, al tărîmului natal, al strămoşilor –, pentru că temele sale predilecte ţin de un htonism activ, mereu în empatie cu „vechea matcă”, cu glia străbună rămasă în urmă. El vorbeşte obsesiv de întoarcerea „acasă”, de „veşnicia din susur de izvor”, de faptul de a fi bolnav de „dorul cîmpurilor verzi” sau al „fîntînii (de unde) să sorb ce n-am sorbit”, de „cingătorile de-odinioară”, sau de „magul Soare”, elemente ale vieţii senine, genuine, către care lumea modernă aşterne vălurile înstrăinării: „E însă ceva ce n-am putut pătrunde…/ Enigmatice trăiri, simţiri profunde,/ Înscrise toate în timpul ce-a trecut,/ Sîntem prea departe… de-nceput.” (Prea tîrziu) Metafora moştenirii surselor de semeţie ale predecesorilor se impune în nota edenului autohton, în care orice obiect, oricît de mărunt, îşi are semnificaţia şi încărcătura sa afectivă: „Bătrîna tatii pălărie/ Ce zeci de ani te-ai odihnit,/ Precum stăpînul tău sub glie,/ Acum la mine ai venit…// Ieşind din laiţa-n care-ai dormit,/ Venind să îmi aduci aminte/ De toate cîte le-am dorit/ Să-mi fie iarăşi ca-nainte.// Şi ştiu prea bine cît de mult visez/ Şi că-mi doresc ce nu se poate/ Pe nimeni însă nu trişez/ Ci să mă pregătesc a trece… dincolo de moarte.” (Pălăria)

Sigur, în albia nostalgică. poezia îşi diluează resursele, merge pe căi dificile, unde înaintaşi iluştri şi-au expus cu sporit talent simţămintele, dar calitatea de căpătîi a diletanţilor este tocmai lipsa lor de complexe în abordarea temelor majore, împreună cu dezinvoltura cu care îşi expun poeziile. Aşa de pildă, George Echim concepe introducţiuni protocolare, cu mulţumiri aduse cititorilor săi, îşi datează mare parte din titluri (unele provin din anii ’80), le explică atent geneza în subsoluri lămuritoare, recurge la elemente grafice de atmosferă sau la fotografii de familie, după cum ţine neapărat ca fiecare compunere a sa să poarte cîte un motto, din aforisme grave sau de o voioasă naivitate, preluate din autori notorii/ obscuri ori din spusele anecdotice ale celor apropiaţi, truisme de felul: „…fiecare persoană are propria sa manieră de a trăi experienţele şi… fiecare este marcat de propriile probleme, descoperiri şi întrebări”, Nossrat Pesechkian, „Povestiri orientale ca instrumente de psihoterapie”, Ed. Trei, 2005; sau: „Soarele străluceşte deasupra noastră în fiecare zi. Dar numai iarna îl preţuim, căci atunci se ascunde îndărătul norilor.” ?! (Acelaşi); „Prin şi în iubire sînten nemuritori” (Autorul); „Timpul vine din veşnicie şi curge în veşnicie” (Din înţelepciunea popoarelor); „Nu există templu mai frumos ca o mamă” (Proverb indian); „Nu le doresc duşmanilor moartea, le doresc neputinţa” (Autorul) etc. Poeziile se împovărează astfel cu reflecţii laterale care vor să dea un luciu inutil faptei lirice. O selecţie exigentă ar fi dat la o parte asemenea redundanţe supărătoare, de almanah, sau unele texte care ies din opţiunea tematică, diminuînd cota de investiţie afectivă a cărţii.

Poezia lui George Echim este una de tip rapsodic, cu inflexiuni coşbuciene, trăsătură menţinută şi în volumele următoare – Împlinire (Timpul, 2011) şi Frumoasa cale (Timpul, 2012), unde registrul confesional, cît şi regimul metric sînt mai atent vegheate şi controlate. Într-un loc, el îşi explică tardivul recurs la poezie: „S-a spus că-n scris am cam întîrziat/ N-am zis nimic… am continuat/ Să rup din suflet, s-aşez pe hîrtie/ Din viaţa mea trăiri de poezie…// Cum ştim, tîrziu nu-i niciodată/ Să ieşi cu tot ce ai la poartă…/ Să-mparţi cu alţii din prisos,/ Simţind că dăruirea-i de folos.// Am căutat să-mi împlinesc ursita,/ Forţînd destinul şi ispita,/ Luptînd din răsputeri, cu toate,/ Conştient că doar aşa se poate…” (Dor de suflet) Plac secvenţele cu efecte melodioase şi incantatorii:. „Monor, odor, şi cuib, şi leagăn”; „Luţul curge adunîndu-şi fraţii”; „Găteje, lemnuţe, beţişoare, aprinjori,/ diufe, şfebeli, răpelţ şi muşîne”; „Dragoste, nu mă lăsa,/ Ţine-mă-n puterea ta!” Poemele au căpătat o undă declamativă, plutesc într-o reverie gestuală ce denotă încredere în sine şi candoare ceremonială: „Lumea mea trăieşte doar cît eu exist”; „De mult mă joc de-a justiţiarul”; „Nu pot să stau pasiv”; „Nu las pe nimeni să-mi calce visele-n picioare”; „Copil am fost şi am rămas copil”; „E-atîta moarte-n jurul meu”; „Urcînd spre munte încep să albesc…”: „S-ajut la îndreptarea a ce a fost strîmbat”; ceea ce nu-l împiedică pe autor ca, din cînd în cînd, să-şi lase la o parte modestia şi să-şi admire vocaţia: „Atîtea frumuseţi nu mai găsesc/ Decît în mintea mea…”; „De sacrificiu eram gata…”; „M-a cuprins nemărginirea/ Dragostei de absolut”. Mereu în conflict cu temporalul, temă predilectă a întîrziaţilor în lumea poeziei, fluxul impetuos al destăinuirii cucereşte prin limpiditate şi voinţă de atitudine, cu inserţii morale, în dialog cu nişte ei, păcătoşii din social, accese ce ne fac să trecem cu vederea stîngăciile de emisie: „Mă scotocesc în cap, caut idei,/ Încep să am imaginaţii,/ Ajung şi eu să cred ca ei,/ Apoi constat că am halucinaţii.// E sigur că-i nesigur totul/ Niciodată nu spune niciodată,/ Nu-i bine să te joci cu focul,/ Atunci cînd eşti înflăcărat de-o fată…// Nesiguranţa-i cea mai sigură din stări,/ Dacă se poate să nu uităm povaţa./ Urmînd calea-nnoirii prin fiori,/ Un mod de a trăi intens viaţa.” (Înnoiri)

 

„Ca haiducii ne-ntrecuţi/ Pe deal, către Şieuţi”

Cel mai ambiţios dintre opurile lui George Echim, Frumoasa Cale, este inspirat, după cum declară, de cartea părintelui Arsenie Boca, Fericirea de a cunoaşte Calea (Iaşi, 2012), din valul de apariţii comerciale (apocrife) pe seama acestei fabuloase figuri religioase, precum şi de o colecţie de citate, Valori eterne (Bucureşti, 2006), datorate Helenei Exley, scriitoare engleză de nişă, cu succes la publicul amator de expediente. Calea cea frumoasă şi senină stă în „trăirea învăţăturii creştine”, notează pentru sine autorul. Între cei care i-au deschis orizontul şi i-au dat sugestii, Echim îi mai citează pe: Eminescu (cel din „Cugetări”), Ana Urma (?), Nicoleta Stăvărache (?), Nicolae Busuioc, Zaharia Stancu, D. Bolintineanu, Al. Vlahuţă, Leon Magdan (?), Adrian Păunescu, Constantin Mănuţă, Theodor Echim, Walt Whitman, Teodor Filip, Grigore Vieru, Vasile B. Gădălin (?), Petre Ţuţea, A. I. Brumaru şi mulţi alţii. Motto-urile sînt tot mai numeroase şi mai stufoase, la fel şi subsolurile paginilor, aglomerate cu amănunte adesea fără noimă, pentru a da impresie că fapta lirică e serios pregătită şi dospită cu argumente livreşti. Poezia sa religioasă este expozitivă, generoasă ca intonaţie, reţinută în patos; îi lipseşte forţa transfigurării: „Te tog să nu Te superi, Doamne, că îndrăznesc/ Mereu să vin ca cerşetor umil la Tine/ Şi să Îţi tot cer cîte ceva dumnezeiesc,/ Dar altă Cale n-am… în mersul meu spre Bine.// Te rog mai lasă-mă să plămădesc în mine/ Şi apoi să coc giuvaieruri de simţire,/ Pe toate să le fac cum voi putea mai bine,/ În încercări să trec chiar dincolo de fire.” (Rugăminte); sau: „Inefabile trăiri mă stăpînesc/ Cînd uneori mă aflu în păienjeniş/ Dar mă bucur tare atunci cînd găsesc/ Frumoasa Cale către luminiş…”

Are oare rost să te rogi în lumea de azi, o lume predispusă haosului şi deriziunii? Sigur că are rost, spune hotărît George Echim, şi face aplicaţia cu convingere, serios şi echilibrat. Se consideră „poet, jurist şi trubadur”, un „om puternic”, „plugar pe Cîmpia Dreptăţii” „învelit în poeme! (!), cu sufletul „îmbălsămat” de poezie, aşa cum o bănuie că „fără voia mea se scrie”. Undeva, se războieşte acerb cu un ins care l-a turnat la Securitate: „Un jeg de coleg/ m-a turnat la… securea/ Şi nici nu ştiu dacă/ el ştie… că ştiu./ Oricît ar fi de tîrziu/ e de neiertat!// Acest mare jeg/ a slugărit securea…/ I-a fost unealtă!/ Chiar de-i cam tîrziu/ vreau să ştie că eu ştiu/ şi că n-am uitat!// N-a fost… nu-i întreg;/ s-a tot pierdut cu firea,/ E o nălucă!/ Ducă-se-n pustiu!/ Dar vreau să ştie… că ştiu/ şi-i de neuitat!” (Unui „jeg”). În altă parte vorbeşte de „casa diavolului”, care e Tribunalul. Secţiunea de Acrostihuri – un model de a disciplina fervoarea trăirilor imediate – denotă efort artizanal, în pasaje transparente, cu o materie sensibilă dictată ocazional. Cît priveşte „noutatea” cu dublul acrostih, ea e de o superbă sterilitate: orice poezie programată, orientată, este defectivă de „înalta vibraţie” a trăirii autentice, pe care autorul nostru o evocă ades în cazul creaţiei adevărate.

Cartea de sonete Zori de amurg (Editura Transilvania Expres, Braşov, 2015) reuneşte creaţii de dată recentă, cu multe reuşite ce atestă maturitate expresivă, într-o notaţie elaborată, aridă, nu şi fără un spor de dramatism al gestului liric. Bardul din Monor descoperă că fluidul gratuităţii în poezie, pe suport elegiac, e capabil de satisfacţii nebănuite şi repetat se avîntă în salahoria formei fixe: „Pe aripa umbrei frunzelor ce cad,/ Desluşesc scrise visuri de iubire./ Încerc din reverii să-mi vin în fire,/ Nu iau în seamă luminile ce scad.// Contează că viaţa-i în simţire/ Cînd izvorul s-adună lin, în vad/ Limpede, în care sufletu-mi îl scald/ Şi-n care el se simte ca un mire.// M-am împărtăşit cu licoarea sfîntă:/ Cuvîntul revărsat în poezie;/ Iar Muzele pe lîngă mine cîntă,/ Cu toate am să merg la cununie.// Dintotdeauna am vrut să mă cunun/ Cu poezia… Cu care-s prieten bun.” (Licoarea sfîntă)

Strunit cu spirit critic în selecţia poeziilor şi a punerii lor în pagină, George Echim face impresie bună, ca poet de propensiune clasică, în răsfăţ rapsodic.

 

„Culoarea izbucneşte între contrastele închise dintre umbre”

În garnitura autorilor de literatură afirmată recent la Piatra Neamţ se află şi Tudorel Radu, semnatar al cîtorva volume de poezie construite în forma unor solilocvii intens cizelate, scăpărînd imagini ingenioase. Este de profesie inginer şi cercetător ştiinţific, absolvent al Politehnicii din Bucureşti, Facultatea de Utilaje şi Ingineria Proceselor Chimice. Debutează în fază matură, la 51 de ani (n. 26 sept. 1956, la Iveşti, Galaţi, dar cu parcursul şcolar la Piatra Neamţ), prin volumul Trăiri eliberate (Editura Nona, 2007), o carte de acomodare cu lirismul, conceput ca reflexie şi joc senzual, în sunet grav, pe seama trăirilor pasagere, aflate în voia culorilor şi a unor metrici ample: „Se lasă din soare căzînd uşor pe copaci/ Culori diafane împletite de roş, ca la maci,/ Pădurea întreagă-i o torţă de verde rîzînd,/ Ochiul ce iese din mine trăieşte zburdînd.// Un om tîrşindu-şi picioarele grele ca plumbul/ Îmi sparge-n bucăţi şi simţirea şi gîndul./ El trece încet, nu vede, că-i ochiul mîncat/ De golul ce-l roade continuu de ani în stomac.// Ridic cu teamă privirea cătînd spre muntele-nalt./ Şi chiar acelaşi soare ce fu înainte, se pare că-i alt,/ Pădurea şi roşu şi verde în hău de sineală au căzut,/ Tîrşindu-mi greu ochiul mă îndrept spre alt început.” (Realitate)

Militant ecologist, convins că, salvînd natura de la dezastru, ne salvăm pe noi înşine, autorul vede în poezie o modalitate de a palpita pe tema comuniunii cu viaţa anonimă, faunistică şi florală, în gemete de durere, care ne înconjoară, supusă unor agresiuni mereu mai cinice: „O mie de ciocîrlii de pofte întortocheate zac la graniţă moarte,/ O mie de zeiţe cu sunete-nalte în inerte ţăndări zac sparte./ Cerul începe să cadă plîngînd, nemaiavînd sprijin sonor./ Aş vrea să continui viaţa şi să pot păşi în vîrfuri iarăşi uşor.// Nu am cum, oricît aş dori, să merg mai departe pur şi simplu,/ Trebuie, dacă doresc, să sacrific conştient ca să exist multiplu,/ Cînd însă piticul om muşcă hulpav din hrana sunetului natur,/ În tăcere stranie îngheaţă mişcarea şi universul devine impur.” (Cină aristocrată) Poemul lui Tudorel Radu are un sunet grav, sentenţios, se desprinde de gloria banală, pentru a se proiecta în terifiant. De remarcat efortul condensării, al stihuirii sugrumate, chiar dacă analogiile sînt decorative, atent desprinse din concret: „Lumea e plină de simboluri reci, făcute din daltă şi penel./ Din piatră, lut şi lemn le facem iute locaş de-nchinăciune/ Şi-n procesiuni amare prin lume împrăştiaţi ca un flagel./ Sădim murdar, peste tot locul, durere, chin şi amărăciune.” (Simboluri reci) Nu toate piesele volumului iniţial menţin această cotă crispat-eliptică a emisiei; prozaisme explicative şi locuri comune desuete îşi fac loc, diluînd versul sau făcîndu-l caduc (prin reflexii terne, de felul: „Nu poţi ca să suporţi o consecinţă,/ Născută din a vrea şi din dorinţă”?!; sau: „Nimic nu rămîne, totul se dă sau se primeşte”?; „De-acum mă scol, încep să ticăi existenţial”, sic!), iar alteori tentaţia aforistică pune în inferioritate starea lirică („Necesitatea obsesivă a unui început/ este gîndul cel mai inutil”; sau: „Timpul se hrăneşte conectat la trupurile noastre”!), cîtă vreme poezia nu înseamnă gînd, ci materie sensibilă. O profesiune de credinţă ne face să trecem însă cu vederea atari dilataţii textuale: „Eu scriu. Pentru că tu nu ai timp pentru asta,/ O fac cu plăcerea drogului pe care-l picură casta,/ Eu văd, şi este normal ca să-ţi arăt cum să vezi,/ Te hrănesc cu mine, ca să te ajut să te întremezi,/ Încolăcit, sufletul meu se lipeşte, prieteneşte şi cald,/ Frunzele timpului de-acum nu se mai pot ofili şi nu mai cad.” (Scrisul)

 

„Bagă adînc mîna în pămînt pentru a simţi cu adevărat cerul”

În a doua carte, Călătorie de unul singur. Poeme de supravieţuire (Crigarux, 2011), întîlnim alte transcripţii confesionale, rupte din patima imediată. Se remarcă acum vocea lirică mai bine conturată, mai sigură în timbru, cu înclinaţie calofilă, de „distilare a clipelor”, spre caligrafia unui sine agresat, temperîndu-şi prin scris nevroza cotidiană. Trăirea în natural e marea nostalgie a acestei aventuri, exaltînd singurătatea, sub povara unei istorii mereu brutale: „Eşti luntraşul căruia nu-i plătesc nici un ban,/ Chiar dacă faci să curgă/ Pasiunea raţiunii,/ Născătoare de viitor,/ Stimulînd dorinţe/ Ce mă fac să trăiesc pînă la capăt,/ Fără să simt că sînt/ Una din versiunile mele nereuşite.” (Luntraşul) E aici un amestec de elegiac, vibraţie morală şi deschidere spre metaforic, rezolvat într-un registru plastic angajat existenţial: „Aburi imateriali, dansînd matinal,/ Cu figuri de dragoni ancestrali,/ Se rotesc dispărînd marţial,/ În raze de soare pe drumuri fără final,/ Revenind în pas-de-deux material.” (Balerinele lacului) Dincolo de unele stîngăcii, merită să remarcăm pastelurile miniaturale ale lui Radu Tudorel, nişte „stări de spirit” realizate din materiale simple, aşternute „obiectivist”, cu voluptate de colecţionar: „Frunze ce plutesc în hora fîşiilor de lumină,/ Spre ochiul ce le prinde în căuşul privirii/ Ţinîndu-le captive în levitaţie,/ Ca partenere nelipsite/ La trecerea spiralată a timpului.” (Zbor); sau: „Picuri de sudoare sărută ţărîna./ În căutarea sfintei seminţe/ A gîndului spre viitor,/ Legănată în hamacul rădăcinilor/ Născute din contopirea noastră.” (Cuplu) O anumită migală, un efort productiv se remarcă în această poezie a emergenţei elementare, care domină din umbră latenţele vitale: „Simţurile trezite/ Toate pipăie forme/ Frenetic, excitînd şarpele hormonilor/ Ce zîmbeşte dominant,/ Încolăcindu-şi lasciv coapsele,/ În strînsoarea morţii, parfumată,/ De veninul irezistibil al dragostei,/ Aruncînd umanul clipelor/ în eternitatea vieţii.” (Punţi)

Mai sofisticat, mai sinuos, dar şi mai abstract, mai rigid în privinţa sensului, apare volumul Locul geometric al gîndurilor. Poeme din eternul efemer (Crigarux, 2015), unde „pastelurile de suflet” capătă trimiteri desluşite la social şi la volbura lumii de azi. Utopia lui Tudorel Radu este să meargă la originile gîndului poetic, să afle cum se încheagă acesta din trăire, reverie şi cuvînt. Punctul, picătura de real, e preluat de „puntea” onirică, modelată pe parcurs de interioritatea individuală, pentru ca apoi să fie oferită rostirii, comunicării. Aproape toate miniaturile cărţii sînt „probe” ale acestui traseu regal care este mişcarea (chemarea) sufletului spre poezie: „Petrec multă vreme/ Cu durata irepetabilă a momentului./ Ca să-l fac să existe, îl frîng mereu/ În linii/ Care să-mi arate tăria clipei./ Nu vreau să mă las înfrînt/ De obsesia adevărului/ Ce duce spre singurătate.” (Singular) Experimentul devine valabil şi cînd privirea se îndreaptă spre cei „fugiţi” de acasă ca să-şi caute rostul aiurea sau despre starea de teroare atît de prezentă în viata de azi: „Nu sînt liber atunci cînd sînt nicăieri,/ Mergînd niciunde,/ Cu paşi ce n-au nici un înţeles/ Şi nici un aici,/ Şi nici un aici,/ Într-o săptămînă liniară, fără zile,/ Ce se scurg în secunde/ Care durează ore,/ Fără nici o direcţie…” (Emigrare); sau: „Cînd înlăuntru am văzut/ Samavolnicia puterii,/ Nu am mai putut dormi,/ Acum ascult ploaia ce curge ca mine,/ Ce plînge ca mine,/ Lacrimile mele au udat-o,/ Binecuvîntînd astfel/ Moartea/ Unui eu de pînă atunci.” (Dictatură) Nota elegiacă sparge monotonia geometrică a scriiturii, făcînd-o să tresară, să capete nuanţe: „Nori întorşi cu capul/ În jos spre/ Liniile frînte/ Ale existenţei de zi cu zi,/ Înfrînte/ De cei ce cred/ Că nemurirea există/ Fără moarte.” (Linii frînte înfrînte)

Reuşitele acestui autor, lipsit de latenţe livreşti şi înflorituri gongorice, se află tot în peisajele sufleteşti, studii construite cu pigment melancolic, pe seama unui vizionarism lucid, cerebral, exaltînd singurătatea şi dovedind-o ca infinit proteică: „Vine noaptea năvală peste mine/ Înţepată de un stîlp,/ Pe care stă o barză ce mişcă cerul,/ Cu ciocul, acolo/ Unde vrea ea: se opreşte./ Întunericul dispare sub aripa întinsă/ De piciorul ce o sprijină, împreună cu zorile,/ Ce caută să se ivească printre pene/ Colorate de soare./ Pare să fi fost acolo/ Dintotdeauna.” (Cuib de barză); sau: „Nisip transformat în/ Clădiri,/ Sticlă,/ Drumuri,/ Ce se transformă-n nisip:/ Trecere liniară în timp,/ Nisip transvazat în nisip:/ Curgere firavă a eternităţii.” (Eternul efemer); sau: „Lumina arată lucrurile/ Aşa cum ele sînt./ Penumbra le creează după/ Voia ei,/ În forme de care nu ştiai/ Că sînt în mintea ta.” (Imaginaţia umbrei) Prin asemenea sclipiri de senzaţii, efortul meditativ vrea să depăşească alegorismul, dar şi o stare de mers în gol, de uscăciune expresivă şi auster pe care o resimt unele texte.

Tudorel Radu face parte din familia colecţionarilor de trăiri obişnuite spre a fi livrate imaginii poetice, cu dor de plutire în absolut.

 

 

Revista indexata EBSCO