Aug 23, 2016

Posted by in MOZAIC

Traian LAZĂR – Simpozionul exilului

În zilele de 20-23 mai 1994, la Paris, în sala Domus Medica, a avut loc primul simpozion internaţional consacrat exilului românesc, pe tema „Exilul românesc, identitate şi conştiinţă istorică”. Simpozionul exilului a fost iniţiat de Aureliu Răuţă[1] şi organizat cu concursul Institutului şi Bibliotecii române din Freiburg şi al altor organizaţii culturale ale exilului. Au participat personalităţi din ţară şi din exil: Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Doina Cornea, Emil Constantinescu, Alexandru Paleologu, Paul Barbăneagră, etc[2].

Simpozionul a avut o dimensiune politică şi una culturală. În cea de a patra zi a simpozionului s-a abordat tema „Instituţiile culturale şi publicaţiile româneşti din exil”. Au fost prezentate comunicări şi s-au desfăşurat mese rotunde, care au pus în evidenţă structurile culturale ale exilului şi rolul lor în păstrarea identităţii exilului. Dialogul dintre Leonid Mămăligă Arcade, Basarab Nicolescu şi Aureliu Răuţă, pe care îl prezentăm în continuare şi care este în întregime inedit, a informat asistenţa asupra activităţii cenaclurilor literare Anotimpuri şi Cenaclul de la Neuilly, precum şi a activităţii Asociaţiei Hyperion. Textul este reprodus după banda sonoră retranscrisă de către domnul Basarab Nicolescu, participant la masa rotundă.  Îi mulţumim cu gratitudine pentru această contribuţie.

 

 

DOCUMENTE.

 

Hyperion. Dialog Leonid Mămăligă, Basarab Nicolescu, Aureliu Răuţă[3].

 

Leonid Mămăligă. Sînt  un veteran al exilului. Nu sînt mulţi care au trăit aproape 50 de ani de ani în Occident. S-a întîmplat că am fost atras îndeosebi spre reuniuni culturale. Nu se ştie bine de prima, extrem de importantă, care a fost cea iniţiată, în 1953, la care au participat 15-16 români, dintre care Mircea Eliade.

La întrunirile acestea literare, de lecturi literare, poezie şi proză, au venit Busuioceanu, Eugen Ionescu, a venit şi Cioran o dată. Au avut loc cu mare regularitate timp de 4-5 ani de zile. Eliade se remarca în cenaclul literar prin extrema lui discreţie. Nu dirija el cenaclul. Era  unul ca ceilalţi, care putea fi criticat.  Nu critica niciodată. Spunea doar, din cînd în cînd: „da, seamănă puţin cu Cehov”… şi asta era tot. Calitatea acestor cenacluri era că nimeni nu îşi revendica rolul de dirijor. Din nefericire, cenaclul acesta a produs puţin. A produs o revistă care s-a numit „Anotimpuri”, cu o prefaţă de Horia Damian. În această revistă au apărut un număr de nuvele de Mircea Eliade, „Fata Căpitanului”, apoi o nuvelă de Horia Stamatu … Dar activitatea cenaclului a sistat în 1958, pentru că din cei 15 oameni, 10 au părăsit Parisul pentru America şi alte state.

Au trecut patru-cinci ani şi am avut ideea de a solicita prezenţa celor puţini care rămăseseră: Virgil Ierunca, Nicu Caranica, Ioan Cuşa, Theodor Cazaban şi N.A. Gheorghiu. Pe urmă au venit Mihai Niculescu de la Londra şi Paul Miron de la Freiburg. Ideea mea era crearea unei reviste cu o caracteristică: nimeni să nu semneze cu numele real, se va semna cu pseudonim. Mă gîndeam că, dacă nu reuşeam să punem ceva pe picioare, cei şase-şapte, care veniseră, să citească ceva. Au citit Mihai Niculescu, proză, Paul Miron, proză şi Nicu Caranica, un poem, „Povestea toamnei”.A fost o încîntare. Regăsisem limba. Cinci ani nu o vorbisem. Întîlnirile noastre erau ocazionale. Ori contactul viu cu limba română a fost un lucru important. Eu am fost solicitat să citesc ceva şi am citit primul capitol din „Povestea cu ţigani”.Ne-am despărţit la trei dimineaţa, fără  premeditarea de a continua.

Mi se pare important să vă vorbesc de aceste detalii fiindcă, cenaclul, care astăzi este numit „Cenaclul de la Neuilly”, nu a corespuns vreunui plan dinainte stabilit şi despărţindu-ne speram că ne vom regăsi, dar nimic nu era sigur. Ori ne-am întîlnit de 30 de ori. Evident, nu regulat. În primii patru-cinci ani, lunar, iar după 1967, şedinţele au devenit trimestriale. Şedinţe consolidate, care-şi aveau justificarea şi prin prezenţa celor aproximativ 60-70 de scriitori români de notorietate, făcînd parte din exilul interior, care au venit din ţară.

Cenaclul acesta a devenit aşadar, locul de întîlnire pentru cultivarea limbii româneşti, aş spune al tuturor scriitorilor români europeni, dar să ţinem seama că Ştefan Baciu ne trimitea regulat texte din Hawai, care erau citite. Deasemenea, Vintilă Horia ne trimitea textele lui de la Madrid. La una din şedinţe, am avut onoarea să-l avem pe profesorul Alexandru Ciorănescu. Şi Aurel Răuţă venea din ce în ce mai des.

Basarab Nicolescu. Sînt multe clişee despre exil, pe care le ştiţi foarte bine, mai ales pe cele care circulau în ţară. Unul din clişeele cele mai tenace este cel al caracterului efemer al asociaţiilor româneşti. Ori Cenaclul Mămăligă este un exemplu foarte interesant, în sensul că a funcţionat, fără întrerupere, timp de peste 30 de ani, în ciuda vremurilor. Am avut şansa ca să fiu introdus, după venirea mea aici, la Paris, de către prietenul meu, Victor Cupşa, în 1968.

Acum, vreau să-i pun lui Mămăligă, o întrebare. Într-o notă biografică, pe care ţi-a consacrat-o, într-un dicţionar al românilor de ştiinţa şi cultura occidentală, Horia Stamatu punea în evidenţă două finalităţi ale cenaclului: ajungerea la noi forme de expresie şi editarea unor colecţii de cărţi. Te-aş ruga să ne dai cîteva date pentru rezumarea acestor două finalităţi.

Leonid Mămăligă. Ce a fost citit în primul an a fost publicat în revista pe care am înfiinţat-o şi anume, „Caietele inorogului”, care a devenit o colecţie de cinci cărţi, două de Mircea Eliade, una de Horia Stamatu şi două de subsemnatul. Totalizînd circa 1000 de pagini. Circa 2000 de pagini, care n-au fost colecţionate în aceste volume, au apărut în diferite reviste sau au fost imprimate de alţi editori. Deci Cenaclul a rămas prin 3000 de pagini citite şi apoi editate. Cele mai multe sînt de negăsit, aşa că va trebui o întreprinsă o cercetare pentru reconstituirea fructului scris al cenaclului.

Basarab Nicolescu. Ultima întrebare asupra cenaclului este o surpriză a mea. Imediat după frecventarea cenaclului şi care s-a confirmat, a fost descoperirea mea că exilul românesc este departe de a se limita la cele trei mari nume, Cioran, Ionescu şi Eliade. Am descoperit prin cenaclu o adevărată elită culturală şi spirituală a exilului. Participanţii la cenaclu, de la şedinţă la şedinţă, erau nu numai literari, ci şi pictori, sculptori, cineaşti, filozofi, fizicieni, medici, personalităţi din toate domeniile. Vreau să te întreb dacă, dincolo de cele două finalităţi enunţate de Horia Stamatu, nu cumva cenaclul, în fond, nu a fost cumva fermentul păstrării identităţii noastre ca exil aici şi în acest spaţiu?

Leonid Mămăligă. Cred că ar fi prea mult să spun că cenaclul a fost acest ferment, dar fără îndoială personalităţile cenaclului au contribuit prin operele lor la păstrarea identităţii noastre. Şi cu asta, cred că am putea încheia cele spuse despre cenaclu.

Am la stînga mea un alt ferment al vieţii culturale de la Paris, care vrea poate să-mi pună o întrebare.

Aureliu Răuţă. Eu nu îţi pun o întrebare. Propun să trecem la al doilea capitol de realizări în patrimoniul exilului şi el se datoreşte tot lui Leonid. Şi vreau să vă vorbesc de Hyperion. În 1980, de la Madrid, i-am scris o scrisoare lui Virgil Ierunca şi aceeaşi scrisoare lui Leonid Mămăligă. M-am gîndit că distribuirea cărţii româneşti în exil era o extraordinară dificultate din pricină că oamenii nu ştiau unde să se adreseze, la care editură. Fiindcă apăreau multe cărţi în exil. Pe vremea aceea, în Australia, în Alaska, fiecare scotea o carte şi nu ştia de ea nimeni. Le-am propus lui Ierunca şi lui Mămăligă, să creăm un nucleu de distribuire a cărţii româneşti, aici la Paris, aşa cum o visam eu. Virgil Ierunca, ca întotdeauna pesimist, mi-a spus că nu e nimic de făcut. În schimb, Mămăligă a răspuns: „Da, vino la Paris şi o să facem acest lucru”. Şi aşa s-a născut Hyperion, această instituţie de distribuire a cărţii româneşti, care a avut sediul la Paris şi care a fost sprijinită de cei trei, care sîntem aici. Adică, conducerea era la Paris, iar distribuirea materialelor se făcea la Madrid. Am distribuit peste 10000 de volume publicate de cele 130 de edituri. Folosind arhiva pe care o am eu acolo, am pus cărţile în plicuri, ducîndu-le la poştă şi am ajuns la vreo 400 de cititori şi plătitori pentru că, în afara distribuirii gratis, se şi vindeau.

Leonid Mămăligă. În afară de toate acestea, vreau să vă spun că directorul revistei Cuvîntul Românesc, Dl. Bălaşu, a acceptat să publice gratuit un fel de publicitate pentru Hyperion. De fapt această publicitate era făcută printr-un rezumat din cărţi la care au contribuit toţi cei care făceau parte dintre obişnuiţii cenaclului. Iată ce făceam noi în plus, faţă de ceea ce făcea Aureliu Răuţă. Mai am de spus un lucru. Prezenţa lui Basarab Nicolescu, care avea multe legături cu lumea ştiinţifică şi culturală franceză şi devenise deja un nume cunoscut în Franţa pe la începutul anului 1982, ne-a permis să întărim munca noastră prin reuniuni, care aveau loc, adesea, la mine acasă, prin reuniuni la care românii participă mai uşor dacă văd şi cîte un nume francez. Aşa că, Basarab Nicolescu ne poate spune cîteva nume ale unor savanţi de notorietate, pe care i-a adus la cenaclu şi cu care dezbăteam subiecte diferite. Se ştia astfel că asociaţia pentru difuzarea cărţii româneşti ţine o masă rotundă cu caracter academic.

Basarab Nicolescu. Au fost două extinderi ale activităţii noastre, în complement la distribuirea cărţilor. Prima consta în faptul că intelectualitatea românească din exil şi-a găsit o tribună în reuniuni care regrupau francezi şi români, ca un fel de ritual. La început era şedinţa Hyperion, după aceea o pauză şi apoi şedinţa cenaclului. Deci, un complement interesant, demonstrînd faptul că, în exil, cultura românească nu se reduce la literatură. Au participat oameni de ştiinţă, filozofi, medici, sînt ingineri, personalităţi foarte importante, care au avut acolo o tribună deschisă.  A doua extindere a fost ieşirea din ghetoul exilului românesc prin comunicarea cu spiritualitatea ţării în care ne aflam, Franţa. Am organizat şi reuniuni la Sorbona, unde au participat personalităţi precum Gilbert Durand,  René Huyghe, Edgar Morin, Michel Random, Antoine Faivre, Michel Camus. Dau un exemplu: Ştefan Lupaşcu[4] trăia în Franţa din 1916. Prima carte i-a apărut în 1935. Nu fusese organizat nici un colocviu dedicat operei sale. Primul colocviu în Franţa, despre opera lui Ştefan Lupaşcu, l-a făcut Hyperion în colaborare cu revista 3e Millénaire. Ştefan Lupaşcu a fost prezent şi colocviul a avut un ecou foarte important în mass-media, la radio, în presă. Comunicările prezentate cu acest prilej au fost publicate. Ele sînt şi acum o lucrări de referinţă.

[1] Aureliu Răduţă (1912-1995), profesor de filologie romanică la Universitatea din Salamanca, fondatorul Asociaţiei  Culturale Hispano-Române de la Salamanca, al Fundaţiei Culturale Române  de la  Madrid, iniţiator al constituirii Asociaţiei Hyperion.

[2] Serviciul Judeţean Prahova al Arhivelor Naţionale, Fond personal Basarab Nicolescu, Presse et conferences, IV, 1993-1994 ?i VI, 1994-1995

[3] SJPhAN, Fond personal Basarab Nicolescu, dosar L.M. Arcade

[4] În ziua a doua a conferinţei, Basarab Nicolescu a prezentat o comunicare despre contribuţia lui Ştefan Lupa?cu la renaşterea gândirii occidentale. Vezi Lupta, nr. 228/7 iulie 1994, p.6. SJPhAN, Fond personal Basarab Nicolescu, Presse et conferences, VI, 1994-1995

Revista indexata EBSCO