Aug 23, 2016

Posted by in Poezii

Andrei NOVAC

despre el

nici eu nu mă puteam uita direct spre moarte,

fără să îmi fie teamă,

deşi, în copilărie, preferam

să mă gîndesc mereu la ea,

să o întorc pe toate părţile

ca pe o foaie de hîrtie,

a existat, atunci,

o perioadă de sinceritate între noi,

nu ştiam, atunci, ce vrea ea de la mine

şi nici ce vroiam eu de la ea;

apoi, a venit o perioadă

cînd nu mi-a mai păsat

atunci, timpul mi-a scăpat printre degete.

 

am ajuns aici

şi aştept moartea,

aşa cum aşteptam zăpada

în zilele în care

în oraşul mic

cu străzi luminate uşor,

în care toate se loveau de linişte,

cineva desena cu aburii proiectaţi pe geam

cai respirînd ceaţa.

 

acum, îmi închid haina la toţi nasturii,

nu mai aştept nimic.

 

aşa că nu mă ascund,

trec mult mai repede,

merg mult mai încet,

am un fel de a fi plin de nostalgii

cioplite din piatră cubică.

 

nimic nu mă poate face să uit

şi, cu toate astea,

zbaterile tale se lovesc

de pereţii unei lumi moarte

din care eu am evadat fără să vreau.

 

acum este închisă,

eu pot să mă plimb pe lîngă ea,

totul se roteşte,

spaţiul meu este din ce în ce mai personal.

 

a

pentru mai multă linişte,

ai putea să mă atingi,

să te apropii, esenţial, de mine,

aşa, am reuşi

să ne amestecăm firea şi senzaţiile,

cum o fac anotimpurile

în lipsa noastră,

acum ne ascundem în casă,

în faţa geamului nostru,

sînt alte clădiri cu geamuri

şi oameni care se ascund

cînd plouă,

nu am răbdare şi nici timp,

pielea ta are stări netede şi ude

ca un cîmp cu iarbă

răsucită după furtună.

 

miroase a verde şi a viaţă

eu sînt primul care s-a rătăcit

şi stau pe acelaşi loc,

aproape de aceeaşi umbră,

fără să mai vorbesc.

 

în lumea de azi,

nu ai voie să te revolţi,

ai voie doar să uiţi

pentru mai mult echilibru,

poţi doar să visezi

în dimineţile

în care pielea ta doarme

peste aşternuturile colorate.

 

păcatele, toate cîte au fost,

ţi le-ai spălat,

aşa cum îţi speli

praful de pe mîini, de pe ochi,

în fiecare dimineaţă

cînd începi să îţi construieşti

încăperile din imagini şi vise,

de fiecare dată,

copilăria ta îţi joacă viaţa,

apoi ţi-o aşează pe fiecare deget

de la mîna dreaptă,

spre prînz,

cineva dansează în jurul tău,

eu am, deja,

bănuieli legate de mine,

nu ştiu dacă, încă, mai exist,

mă aşez, automat, în tăcere,

e seară,

acum, chiuveta e plină

de fluturi fără aripi

şi e din ce în ce mai tîrziu,

toate sînt la timpul prezent,

toate sînt la trecut.

 

fiecare semn

un timp al tău nu există,

te ascunzi în spatele fiecărui miros,

priveşti, timid, ţinînd mîinile la ochi,

fiecare semn al lui Dumnezeu,

te pregăteşte să îmbătrîneşti,

 

printre toate acestea,

încerci să te cauţi,

să îţi intuieşti slăbiciunile

şi teama de a accepta

că toţi oamenii mor.

 

e ca şi cum ţi-ai spăla ochii,

e o certitudine,

tu, oricum,

nu ai aparţinut niciodată

acestui prezent,

a fost pentru tine

ceva îndepărtat.

 

nu plîngi,

deşi realitatea te ignoră,

punctele tale de sprijin se clatină,

nu există un timp al tău.

Revista indexata EBSCO