Aug 23, 2016

Posted by in EDITORIAL

Constantin COROIU – Octavian Paler și melancolia „Paradiselor pierdute”

coroiuÎntr-o zi de la începutul deceniului cinci al secolului trecut, un elev al faimosului liceu bucureştean „Spiru Haret” s-a oprit în faţa unei vitrine a Librăriei „Cartea Românească”. Privirea i-a fost atrasă de o fotografie mărită a lui Ionel Teodoreanu din care îi zîmbea frumosul autor al Medelenilor îmbrăcat în cunoscuta-i rubaşcă. Adolescentul îi citise înfrigurat cărţile şi, deşi rezistent la melancolii, moştenind în fiinţa sa tăria, încăpăţînarea şi austeritatea oamenilor din Lisa natală – „o aşezare vrednică de lauda unui Hesiod…” – plînsese pe pagina unde moare Olguţa… Privind acea vitrină, s-a gîndit o clipă că i-ar plăcea să devină scriitor. Era clipa de graţie a revelării sensului unui destin. Cei 44 de lei pe care tatăl său îi dăduse la plecarea în marele oraş, pentru a urma cursurile gimnaziale şi liceale, cu o bursă regală, „plătindu-i, astfel, expulzarea din mitul satului şi al copilăriei”, se epuizaseră demult. Pînă la 44 de ani, aceeaşi cifră fatală, cînd, potrivit prezicerilor unei madame Soleil de Făgăraş, trebuia să moară, mai era vreme şi mai erau destule vîrste (mai ales ale lecturii) de trăit. „Corida” începuse, în fond, odată cu încercarea de sărire a gardului primei copilării, cînd bocancii l-au deconspirat şi exilul nu a mai putut fi evitat, dar abia la 44 de ani, odată cu prima sa carte, matadorul intra cu adevărat în vacarmul arenei. Arma sa de luptă nu era însă sabia (şi muleta), ci o patinată maşină de scris, iar taurul se afla în el însuşi.

Lui Octavian Paler i s-a părut mult mai „înrudită” cu maşina de scris sabia toreadorului şi nu atît lancea faimosului cavaler de la Mancha al cărui itinerar a visat să-l refacă fiul ţăranului din Lisa sur le vif în însorita Spanie, un vis rămas însă neîmplinit. Citind Viaţa ca o coridă, carte comparabilă doar cu Viaţa ca o pradă a lui Marin Preda, nu se poate să nu-ţi pui întrebarea: să fie oare mai identificabilă „figura” scriitorului cu cea a toreadorului care „se joacă în arenă cu destinul însuşi, încercînd să-l păcălească, să-i ofere umbra sa?”. Să semene oare mai mult magia scrisului, a literaturii, cu magia coridei? Tot ce se poate. Ştim sigur însă ce a mărturisit Octavian Paler. Şi anume că maşina de scris a fost pentru el o armă împotriva spaimei. Un drog. Dar şi o sursă continuă de iluzii. Ca şi Don Quijote, Paler s-a lăsat sedus de iluziile sale atît de fecunde privind literatura pe care a scris-o.

Contemplîndu-şi Autoportretul într-o oglindă spartă, Octavian Paler, moralist din spiţa marilor moralişti francezi, constată cioranian că ar fi putut să-şi facă o carte de vizită care să-l recomande „specialist în paradise pierdute”. Cel puţin două asemenea „pierderi” l-ar fi îndreptăţit să-şi revendice această calitate. Un paradis pierdut este, indubitabil, cel al copilăriei în satul natal numit Lisa. „Ruperea”, la doar 11 ani, de acel paradis e ca un exil forţat dintr-o veche aşezare de munte, cu o viaţă care curge după legi arhaice, în cel mai mare şi mai cosmopolit oraş al ţării, şi ca un salt „mortal” din secolul XVII în secolul XX. Un salt (orice exil, spun analiştii fenomenului, e ca o moarte!) care se produsese în cîteva ore. Dacă ţinem seama de durata drumului de la Lisa pînă la Bucureşti, de impactul cu „infernul”, cu universul ostil copilului care tocmai îşi lăsase opincile şi încălţase primii săi bocanci, căci urma să calce acum pe Calea Victoriei şi nu pe imemoriala Cale a Secii, saltul este mai înainte de orice alienant. Fireşte, dincolo de duritatea de moment a „rupturii”, trebuie să observăm că, odată cu geamantanul de lemn al tatălui evocînd terifianta experienţă a războiului, Octavian Paler a luat cu el şi un destin colectiv, cel al comunităţii din Lisa, scoţînd-o pe aceasta din istoria reală şi conferindu-i apoi prin scrisul său o aură mitică. Dar dacă scriitorul datorează totul acelui topos, nu e mai puţin adevărat că Lisa şi lumea ei datorează fiului lor demnitatea unei inegalabile „mitologii subiective”. În esenţă, la fel ca Humuleştii lui Creangă, ca Siliştea-Gumeştii lui Preda, ca satul Ilenei Mălăncioiu ori ca acela al Martei Petreu. Cînd, cu ani în urmă, am scris despre Viaţa ca o coridă a lui Octavian Paler, am afirmat că nu mai citisem pagini memorialistice atît de tulburătoare despre obîrşia ţărănească, despre copilăria unui fecior de ţăran, de la Viaţa ca o pradă a lui Marin Preda. Am şi acum aceeaşi impresie, la fel de puternică precum la prima lectură a cărţii. Sigur, nu pierd din vedere diferenţele de stil, de perspectivă epică sau livrescă, de asumare şi de retrăire profundă a melancoliei.

Pentru Octavian Paler, copilăria ca poveste fascinantă se termină brusc şi devreme, în seara cînd ajunge la Bucureşti după ce – rememorează el: „străbătusem într-o jumătate de zi, fără să ştiu, trei secole”. Lăsase în urmă – cum avea să se convingă destul de repede – un sat unde „cerul nu ţinea de cosmos”, ci era „ o anexă tainică a lui, unde Dumnezeu se uita să vadă dacă s-a uscat fînul pe Seaca şi a fost dus acasă, ca să poată slobozi ploile”. Avea să-şi dea seama apoi că „doar în Lisa am văzut cerul înstelat deasupra noastră. Oamenii se culcau acolo devreme. Pe la zece seara, uliţele erau pustii. Dacă ridicai privirea, rămîneai amuţit, descoperind un cer adînc, fastuos, cum n-am mai văzut în Bucureşti”. Să nu uităm însă că cerul este şi ceea ce se oglindeşte în el – apropo de oglindă spartă! – de aici de pe pămînt.

Octavian Paler vede mitologia ca pe „un fel de a ieşi din istorie, de a scăpa de stressul istoriei”. Este viziunea unui scriitor şi a unui moralist care a trăit istoria din cărţi, dar şi istoria reală sub diferitele ei înfăţişări. A cunoscut, de pildă, în timp de pace, chiar din copilărie, ceea ce aş numi eroizarea istoriei. Războiul face însă ca istoria să-şi piardă măreţia şi autenticitatea, să devină, paradoxal, pe cît de concretă, o concreteţe cum nu se poate mai tragică, pe atît de convenţională. E ca o prostituată care-şi pune diverse podoabe contrafăcute, care recurge la sulimanuri pentru a-şi motiva condiţia mizerabilă şi reacţiile la o realitate devastată. Pe deplin explicabil, în fond, de vreme ce războiul este un imens viol asupra umanităţii, un viol al înseşi stării de umanitate; omul, ca individualitate raţională şi sensibilă, nu mai valorează aproape nimic, el fiind redus la condiţia de vierme pe care istoria îl striveşte sub talpa ei. În Lisa copilăriei şi adolescenţei lui Paler timpul curgea însă mai mult în afara istoriei: „O grindină care nimicea vara într-un sfert de oră munca dintr-un an întreg era mai importantă decît norii care se adunau pe cerul Europei”.

Am trecut eu însumi prin asemenea momente apocaliptice în copilărie, cînd, nu o dată, în urma unei grindine, de pe dealurile împădurite cu vii din jurul satului meu vrîncean, se prăvăleau rîuri de struguri striviţi, amestecaţi cu pămînt, pietre, crengi, frunze, şi am văzut bărbaţi în toată firea, puternici, ca tata, care trecuseră prin grozăviile fronturilor din est şi din vest preţ de o jumătate de deceniu de război, plîngînd de furie şi de durere, de parcă s-ar fi sfîrşit lumea şi pămîntul. Lumea noastră şi roadele pămîntului nostru.

Dacă în Lisa istoria era, pentru a folosi un termen al unui alt ilustru ardelean, boicotată de natură, la Bucureşti elevul Paler Octavian avea să o ignore, căci descoperise un alt paradis: paradisul lecturii. Lectura, ca singura formă de revoltă, chiar dacă probabil nu întrutotul conştientizată, în pofida faptului că „războiul îşi luase sarcina de a concura lecţiile de filosofie”. Spaţiul închis şi totodată deschis spre atîtea zări ale lecturii, ca să recurg la termenii consacraţi de Valeriu Cristea, era unul mai securizat şi mai securizant decît orice adăpost, decît orice cazemată. Războiul, în acest spaţiu, nici nu exista, era doar cel din cărţi: „Noapte de noapte, cărţile au jucat pentru mine rol de Şeherezadă… Sufeream pentru moartea Annei Karenina, nu pentru morţii din comunicate”. Numai că un paradis odată pierdut nu poate fi înlocuit nici chiar de cel din spaţiul „fascinant al lecturii libere”. Şi pierdut nu e numai cel al copilăriei cu a ei Cale a Secii (un pîrîu din munţii Făgăraşului) – „ calea regală a copilăriei mele”. Pierdute sînt şi alte paradise (îmi place acest plural folosit de Octavian Paler, probînd un infailibil simţ filologic, mai rar la scriitorii ardeleni) care rămîn irecuperabile, fiindcă „…tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna”. De exemplu, paradisul iubirii, pe care, de altfel, toţi îl ratăm sau, mai bine zis, l-am ratat; toţi cei ce am fost adolescenţi ori tineri abia ieşiţi din adolescenţă. Sau, în definitiv, la orice vîrstă. Poezia profundă a acestei „ratări” o regăsesc într-o pagină superbă din Autoportret într-o oglindă spartă pe care o reproduc cu nedisimulată voluptate in integrum:

„Cred că dragostea ne ridică în propriii noştri ochi. Şi cît de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care îl iubeşti.

Mă aflu pe un modest drum de ţară, un drum acoperit cu ierburi spălăcite de soare, într-o după-amiază de primăvară, undeva pe un cîmp din marginea oraşului, sub un cer înalt şi gol. Întrucît căruţele nu mai trec pe aici demult, iarba creşte nestingherită. Urmele căruţelor nici nu se mai văd. Şanţurile s-au umplut cu bălării. Drumul nu mai duce nicăieri. O timiditate caraghioasă mă împinge să fiu teatral. Încerc s-o ascund şi reuşesc doar s-o pun în evidenţă. Ca să scap de acest mic supliciu, mă uit cum se îngroapă pantofii prin iarbă. Aş vrea să spun ceva deosebit, dar mă refugiez în platitudini: „ce flori sînt astea?” De fiecare dată cînd o pasăre ţîşneşte, speriată din şanţ, mă opresc, mă uit după ea, iar peisajul mi se pare minunat, în ciuda încercărilor de a-l privi obiectiv: un cer luminos, un drum năpădit de ierburi, cîmpurile cultivate, fumegînd pînă la orizont, mica pădurice rotundă din apropiere, liniştea prin care forfotesc tot felul de gîze. Un avion, din nou linişte şi parcă lumea nu mai are nimic ostil. Drumul e părăsit, bun doar ca să-ţi dea iluzia că înaintezi, dar e exact drumul ideal pentru doi oameni care nu vor să ajungă decît la ei înşişi. Ca să zic ceva, întreb: «Mai mergem?». Răspunsul aruncă pe umerii mei răspunderea: «Cum vrei». Continuăm să mergem. În fond există un singur mod de a trăi dragostea: trăind-o. Nu se întîmplă nimic neobişnuit, primăvara e ca toate primăverile, eu nu reuşesc să spun o frază memorabilă, dar oamenii nu obosesc să fie banali. Şi uneori sînt fericiţi tocmai din această cauză”.

Autoportretul într-o oglindă spartă al lui Paler este răspunsul la o întrebare împărţită în trei: „…ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin?”. Ea, întrebarea, este însă şi un pretext pentru a parcurge un nou „drum prin memorie” şi pentru a scrie o nouă carte. De altfel, tema destinului şi cultul memoriei sînt permanenţe ale literaturii lui Paler, iar paradisele sale pierdute, paradoxal, dau măsura „transformării unei biografii în destin”.

Critica a observat că în viziunea lui Octavian Paler memoria, amintirile recuperează deficitul de viaţă trăită, întrucît „ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată”. S-a vorbit chiar despre obsesia memoriei, despre dulcea tiranie a amintirilor care devin literatură: „Dacă în timpul trăit al aventurii, Ulise se putea apăra de cîntecele sirenelor fie legîndu-se de catarg, fie astupîndu-şi urechile cu ceară, de amintiri n-avea cum să se apere. A fost nevoit să le lase să-şi depene cîntecul. Astfel, acţiunea a devenit poveste, literatura fiind, de ce nu?, o consolare a sedentarilor”.

Numai proştii aleargă tot timpul. Ei nu-şi dau seama că sînt atîtea lucruri importante ce nu pot fi văzute decît stînd nemişcat şi nu ştiu că „Odiseea însăşi s-a născut într-o oră de imobilitate”, cum observă autorul Mitologiilor subiective. Ei nu vor avea bucuria de a trăi vreodată acea clipă purificatoare cînd afară plouă ca în copilărie şi le va rămîne total necunoscut „al patrulea punct cardinal” din scrutarea căruia se naşte Arta.

Revista indexata EBSCO