Aug 23, 2016

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe I. MANOLACHE – Ana Blandiana și „alternativa neo”

De la debutul editorial din 1964 şi pînă în prezent, Ana Blandiana a publicat 26 de cărţi în limba română şi 60 de volume traduse în 26 de limbi de pe întreg mapamondul, recent fiind laureata competiţiei „Poetul European al Libertăţii”, unde a obţinut marele premiu cu volumul Patria mea A4, apărut în ianuarie, 2016, în traducerea în limba poloneză a Joannei Kornaś-Warwas.

De-a lungul unei jumătăţi de veac, Anei Blandiana i s-au decernat cele mai importante premii literare: de la Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Premiul pentru Poezie al Academiei Române (1970), Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din România (1982) la Premiul Internaţional GOTTFRIED VON HERDER (1982), Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (1997), Premiul „Opera Omnia” (2001), Premiul Internaţional VILENICA (2002) etc.

 

În condiţiile în care orice schiţare a evoluţiei canonice din interiorul literaturii române pare a fi dependentă de perspectivarea istorică, devine necesar să se recurgă la developarea unor form(ul)e culturale reproducatoare în măsură să justifice şi să explice, axiologic, evoluţia în cadrul moştenirii culturale. Privind mai îndeaproape achiziţiile din domeniul geneticii culturale, „memele” (cf. DEX: idei sau tipare comportamentale care se răspîndesc prin imitaţie în cadrul unui grup social), aşa cum au fost ele creionate de etnologul Richard Dawkins (Gena egoistă, Editura Publica, Bucureşti, 2013), par cu mult mai convingătoare în a explica dinamica modernismului românesc decît perspectivele factuale potrivit cărora imponderabile de natură istorică, socială, culturală, politică etc. sînt decisive în strategiile confruntării canonice.

Dacă gena este o „unitate replicativă la nivel biologic”, mema este, însă, o „unitate replicativă la nivel cultural” (cf. Adrian Restian, De la gene la meme, în „Practica medicală” – Vol. V, Nr. 3 (19), 2010, p.149-153). Ca urmare, „convertirile”, „abaterile”, „rezistenţele” şi „iluminările” (între)văzute în textura canonului neomodernist, pe care încercăm să îl redese(m)năm, în funcţie de participarea Anei Blandiana la „viaţa spontană şi imprevizibilă a literaturii” (Manolescu, 2001: 12), ţin de memele care au condus la progres, deşi, de multe ori, printre ele se află şi suficiente (pre)judecăţi (cum ar fi proletcultismul, protocronismul ş.a.m.d.) care se opun progresului.

Ca urmare, în opţiunea noastră, canonul neomodernist, aşa cum este el ilustrat de/prin promoţia 64, este un aliaj memetic în a cărui compoziţie sînt contopite trei elemente, aflate într-un echilibru dinamic: valoarea (cota de critică), succesul (cota de piaţă), amalgamarea eterogenă (de factori sociali, morali, politici, religioşi etc.), decisive ca pondere şi putere de moştenire, prelucrare şi transmitere a culturii, analoage genelor din planul biologic. Într-o recentă apariţie (Richard Brodie – Virusul minţii: Cum ne poate fi de folos o ştiinţă revoluţionară, memetica, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2010, trad. Amalia I. Mărăşescu), mema este acceptată ca pattern („unitate de informaţie”, „bloc al cunoaşterii”) conţinut într-o minte, a cărei multiplicare „influenţează”, prin propagare, evenimentele, comportamentele atitudinale, astfel încît anumite copii ale sale se altoiesc/multiplică în alte minţi, conducînd, în cazul literaturii, la schimbări de paradigmă.

Ca produs/proces memetic, schimbarea de paradigmă, impusă de/prin canonul poetic neomodernist 60-80), a devenit posibilă abia odată cu şansa de instaurare alternativă a unei alte ierarhii memetice, fundamentate, în plan estetic şi tematic, pe un aşa-zis purism aestesic şi onov-opţiune/ orientare tematică şi stilistică liber-alese. Noua paradigmă va fi elocvent-confirmată prin debutul, în anii 64, a unui nou val de poeţi: Ana Blandiana, Persoana întîia plural, Ioan Alexandru, Cum să vă spun, Marin Sorescu, Singur printre poeţi (cu volume apărute în col. „Luceafărul” a E.P.L. 1964), Constanţa Buzea, De pe pămînt (1963), Adrian Păunescu, Ultrasentimente (1965), pluton angajat în virusarea po(i)etică a modelului impus ideologic şi în ignorarea directivei literaturii oficiale/de partid. Altfel spus, creîndu-se anticorpii culturali necesari rezistenţei prin cultură.

Aşa cum le putem contabiliza la ora actuală, memele neomodernismului „reabilitează lirismul” şi „reconfigurează poezia” prin aducerea în prim-plan a trăirii afective (subiective), a formulelor de expresie metaforică (pe alocuri esopică), a reflecţiilor filosofice (altele decît cele de sorginte marxist-leninistă), a orientării spre ludic, parodie sau spre jocul misterios cu limbajul şi convenţiile lui ş.a.m.d. Ca textură, neomodernismul este intertextual şi se înscrie în mişcarea mai largă de recuperare a liricii moderne prin revenirea la prioritatea esteticului asupra eticului şi etnicului, cu ieşirea elegantă şi sofisticată din „partinitatea literaturii proletcultiste”/de partid prin recurenţa cîtorva meme (invarianţi tematici şi stilistici), uşor de recunoscut în poezia Anei Blandiana: „contagiunea afectivă” –în termenii lui N. Manolescu, „identificarea afectivă”, declaratismul ingenuu şi entuziasmul candid, „natura descătuşată”, „datoria faţă de părinţii care simbolizau adevărata tradiţie interioară” etc. (Manolescu 2001: 271)

Faptul că „generaţia 60” a fost partizana unei poetici a naturalului, resimţind dureros artificialitatea inerentă literaturizării (Doamne, cîtă literatură conţinem!/ Sentimentele –vă amintiţi – le-am învăţat încă la şcoală./ Carantină, Oradea 16/17 octombrie 1964 ) se datorează în primul rînd acestui proces memetic transmis prin comunicare. Spre deosebire de gene, care se transmit vertical, de la o generaţie la alta, memele se pot transmite atît orizontal, cît şi vertical, chiar în cadrul aceleaşi generaţii (Richard Dawkins, Gena egoistă, 2013; Richard Brodie, Virusul minţii, 2010; Adrian Restian, Patologiainformaţională, 1997, Harold Bloom, Creierul global, 2007 etc.), memele intrîndu-ne în creier (fără să vrem), prin repetiţie, asociere, sau prin disonanţă cognitivă (Restian, 2010: 150). În cîmpul cultural-literar al anilor 60, temporar-decuplat de la tensiunea politico-ideologică, memele modernismului estetic sînt un fel de „cal troian” cu ajutorul căruia au fost introduse în „creiere” componentele unui alt imaginar poetic fundamentat pe autenticitatea trăirii (calde, vibrante, nepervertite) şi a reîntîlnirii cu literatura interbelică (Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat, Voiculescu etc.). Răspîndirea concentrică a memelor modernismului estetic interbelic în medii din ce în ce mai largi şi mai diversificate, graţie noilor manuale şcolare, monografiilor, studiilor de istorie şi critică literară etc. se bazează pe creşterea în volum şi intensitate a mijloacelor de comunicare în masă şi pe faptul că informaţia este contagioasă (Restian, 1997).

Aşa se poate explica un fenomen cultural aparent paradoxal, cum este acela oferit de „alternativa neo” (neomodernism, neoexpresionism, neobizantinism etc.) aproximată ca „deschidere închisă”, „comunicare subterană”, „esopism” etc.

Nu credem că (supra)vieţuirea prin cultură din anii 60 se cere justificată/explicată, unilateral, prin recursul la „compromisuri” şi „duplicităţi”, ci, dimpotrivă, prin luarea în calcul a memelor culturale ca „virusuri ale minţii”, imposibil de controlat, stimulate de mimetică, empatie, contagiune afectivă, modă etc. În anii 70, cînd Ana Blandiana era redactor la revista Amfiteatru şi deţinea o cronică permanentă la Contemporanul, am avut şansa de a o întîlni şi de a mă bucura de infuzarea memelor modernismului estetic, transmise în mod spontan, prin discuţiile din redacţie şi intenţionat, prin volumele de versuri pe care poeta le publica şi/sau prin cronicile permanente susţinute în revistele de cultură şi de literatură ale vremii.

Cum a fost posibilă instalarea noii paradigme în cultura şi literatura română sub comunism? Prin „contaminare literară”: un răspuns previzibil şi plauzibil, dacă luăm în calcul „virusarea minţilor” (de la interbelici la neomodernişti şi apoi la optzecişti, postmodernişti ş.a.m.d.) prin meme, ale căror simptome şi reacţii de apărare la adresa proletcultismului/ literaturii de partid le resimţim „pe viu”, necontrolat. Vaccinul ideologic aplicat, în anii 50, culturii şi literaturii noastre se dovedise a fi fost unul neperformant în faţa unor viruşi rezistenţi la „mediu” şi „media”. Richard Brodie (2010) sublinia prezenţa unor etape inerente procesului de „acceptare” memetică: automulţumire/marginalizare, ridiculizare, criticare, acceptare. În cazul instaurării noii paradigme în cîmpul cultural românesc din anii 60, procesul debutează pe fondul dezgheţului/relaxării politice. Comitetele de partid din redacţii, edituri, universităţi, şcoli şi uzine privesc noua opţiune a generaţiei 60 ca pe o idee excentrică şi nu ca pe o ameninţare serioasă la adresa directivei de pe frontispiciu. Se va dovedi însă că literatura, promovată de partid, nu va fi „îmbogăţită” tematic şi stilistic. Dimpotrivă, memele modernismului estetic vor declanşa paradigma unei alte literaturi. Reprezentanţii puterii decizionale vor privi cu îngăduinţă noile experimente literare, ridiculizîndu-le. Aşa cum o vor demonstra „tezele din iunie” 1971, puterea politică va „renunţa la mănuşi”, criticînd cu asprime abaterile tematice şi stilistice de la cultura clasei muncitoare. Îmi amintesc că Ana Blandiana îmi va publica o pagină de poeme în Amfiteatru, fără niciun vers cu tentă/trimitere la ceea ce se recomandase de către Ceauşescu la întrunirea de la Neptun. Îi mulţumesc, pe această cale, pentru curajul de a crea baricade naturale în faţa presiunii artificiale şi a opresiunii cultural-ideologice. „Virusarea”de la Amfiteatru, pe care mi-a inoculat-o Ana Blandiana, m-a ferit de contaminări ruşinoase toată viaţa. Aşa se explică faptul că, în fiecare CV, am menţionat (din proprie iniţiativă) faptul că nu am colaborat cu inchiziţia politică din România lui Ceauşescu.

Revenind la motivaţia literară, în numele căreia sînt de acord cu decernarea titlului de „Doctor Honoris Causa” poetei Ana Blandiana, mă rezum la evidenţierea unui fapt insuficient semnalat: arhitextul, pe care scriitoarea l-a construit vreme de o jumătate de secol, a prilejuit o serie de „coincidenţe” semnalate de N. Manolescu (în „România literară”, nr. 52, 1989) la apariţia volumului antologic Poezii:

„După şapte volume de versuri (fără a le socoti pe cele de eseuri şi proză) şi patru antologii de autor, cum sînt numite, Ana Blandiana îşi strînge aproape trei sute de texte în Poeziile tipărite în cea mai populară colecţie de la noi, Biblioteca pentru toţi. Prefaţa lui Eugen Simion înfăţişează cu binecunoscuta competenţă etapele unei mari cariere literare. Ce altceva s-ar cuveni să fac eu însumi în cronica de faţă decît o similară trecere în revistă? Cum să interzici, aşadar, dreptul la semnătură unui poet asupra căruia nu planează nicio suspiciune valorică?…şi totuşi…”.

Fără vreun program de combatere a politicii vremii, asumat şi declarat ca atare, în ciuda interdicţiilor şi a supravegherii abuzive, poeta nu a încetat a ne propune aceeaşi „bună întîlnire cu lumea”, invitîndu-ne să ne bucurăm poetic de prodigiile ei. Pentru că gîndirea poetică inaugurată de Ana Blandiana este girată de meme culturale care încearcă să absoarbă viaţa refuzînd, în măsura posibilului, tentaţia inerentă, irepresibilă, a lepădării de Adevărata Poezie: „Veni din întuneric spre mine el, poetul,/ Poetul de spaimă ratat./ Era foarte frumos./ Ca la razele röntgen/ I se vedea în trup poezia./ Poezia nescrisă de frică./ „Sînt nebun” – a rostit. De altfel ştiam/ Lucrul acesta din prefeţele cărţilor,/ Dar el îşi purta nebunia ca pe-o parolă/ De intrare în noi, ca şi cum ar fi spus:/ „Mă răscumpăr astfel/ De lipsa-adevărului din poemele mele./ E preţul imens. Vin spre tine. Primeşte-mă!”/ Dar eu am răspuns: Pleacă de-aici!// Scriam la lumina de autodafeuri – îmi spuse –/ Simţindu-mi pe trup/ Cămaşa păroasă care se-aprinde uşor./ Odaia mea avea ochi de călugări ferestre/ Şi-n loc de uşi, lipite una de alta, urechile lor/ Şi şoarecii ieşind din borte erau călugări,/ Şi noaptea păsări uriaşe-n sutane-mi cîntau./ Tu trebuie să înţelegi…” Şi cu degetu-ntins/ Îmi arată în trupul meu poezia,/ Poezia nescrisă…/ Dar eu am ţipat: Pleacă de-aici!” (Torquato Tasso).

Am transpus din memorie acest „vibrato emoţional” spre a demonstra că forţa memelor, care ar vrea să ne „dezlege de inerţie şi gregaritate”, să ne „despotmolească din clişee şi prejudecăţi”, chemîndu-ne la euharistie poetică, la un noumereuînceput, ne sugerează o „stare de graţie”, spre care merită să tindem şi pe a cărei promisiune să o merităm. Convinsă că „palpitul vieţii” nu poate fi captat de limbajul nostru obişnuit, generalizant şi sterilizant, funcţionînd mimetic, după „legile ecranului” şi nu după cele ale receptacului, Ana Blandiana (re)aduce limbajul anilor 60-70 în starea lui de emergenţă poetică. Ea ştie că poeţii sînt deţinătorii celei de-„a treia taine”, a unei puteri transformatoare, înnoitoare, capabile să reziste oricărei tentaţii străine de gratuitatea spiritul ei. Pentru că altfel, libertatea noastră de bună alegere, liberul nostru arbitru rămîneau nişte iluzii în confruntarea cu „memele rele” pe care ni le inoculau în permanenţă mijloacele de comunicare în masă.

În Poetica spaţiului, Gaston Bachelard deplîngea alterarea „ţesutului lingvistic al filosofiei contemporane”, considerînd că singura salvare ar putea veni din apelul la imagini şi la imaginaţie: „Nu se mai simte deloc o acţiune în derivările gramaticale, în deducţii şi în inducţii. Verbele, ele însele, încremenesc de parcă ar fi substantive. Numai imaginile pot pune verbele în mişcare. (Poetica spaţiului, trad. Irina Bădescu; pref. Mircea Martin, Piteşti, Editura Paralela 45, 2003).De aici şi o posibilă reinstaurare, în lirica neomodernistă, a unei ascendenţe a memelor de sorginte blagiană, orice topo-analiză concentrată pe „siturile intimităţii” oferind punctul de vedere comun afirmat de Nicolae Manolescu (regăsit în prefaţa la volumul Persoana întîia plural) şi Eugen Simion (în prefaţa la Poezii, BPT, 1989 ). În ciuda timbrului specific, ei se văd obligaţi să constate că, în cazul Anei Blandiana, dimensiunea intimităţii interzice orice confuzie cu „exterioritatea geometrică a spaţiului”. Fără a i se opune, însă, pentru că însăşi opoziţia interior/exterior, subiectiv/obiectiv îi este străină poetei preocupate de creionarea unui tip de intimitate care nu se reduce la afectivitate, ferind-o de „fantasmele lirismului feminin” (Eugen Simion) şi/sau de„poezia obstetrică” (Paul Zarifopol) pe care mizează „douămiistele” şi nu numai.

Valoarea unei atari poezii este preponderent-ontologică, sinonimă cu aprofundarea existenţei şi deschiderea către lume ca urmare a unei „încrederi cosmice” ce lasă a se întrevedea imaginarul de care dispune „fiinţa gînditoare”. Ca urmare, peisajul emers rămîne unul exclusiv, lăuntric, moral, „dezerotizat” prin confruntarea cu dilema sau cu misterul existenţei, cu vinovăţia, eroarea şi/sau cu moartea. Aceasta face din imaginaţia poetică a Anei Blandiana o resursă a elegiacului din lirica noastră neoexpresionistă, scufundată în miracolele unei lumi somnoroase, exprimînd o „biografie nelumească” (Manolescu: 2001)

Se impune, aşadar, o necesară disociere între rezonanţa dispersantă a poemelor şi „răsunetul”care ne ridică „dintr-o dată deasupra oricărei psihologii ori psihanalize” – şi redă „fiinţei energia unei origini (Simion: 1989). Spaţiul poetic pe care-l instituie în literatura română din secolul al XX-lea Ana Blandiana nu este unul al materialităţii ca atare, al obiectelor propriu-zise, ci un spaţiu imaginar, al „raiului pădurăresc”, al „ţării vegetale” în continuă mişcare şi formare, în stare „mereu născîndă”. Este un spaţiu inconfundabil, pe care doar poeţii generaţiei neomoderniste l-au putut construi. În acord cu „poetica spaţiului” bachelardian, este în joc un topos ce sfidează „exactitatea geometrică” şi „relativismul”geometriza (n)t al „perspectivei”. Nicolae Manolescu şi Eugen Simion sînt de acord cu faptul că „dialectica” raporturilor (între interior şi exterior, aproape şi departe etc.) se multiplică şi se diversifică în nuanţe infinitezimale: pe de o parte, „ochiul retrece la esenţe”, la „radiografia realului”, la „matricialul din natură”, pe de alta, „seninătatea visător-somnoroasă a elegiilor” (din Octombrie, noiembrie, decembrie) face loc unei atitudini mai puţin calme, scăldate într-o lumină rece şi dură, cu accente expresioniste. Spaţiul poetic în care ne ademeneşte Ana Blandiana este un loc al „solidarităţii cosmice a omului”, un areal utopic în care fiinţa este repusă în legătură, mai întîi, cu propria-i natură profundă şi mai apoi cu natura ca „tărîm al reveriei” (Gaston Bachelard, Poetica reveriei, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005).

În cazul poemelor Anei Blandiana, „conscience d’émervéillement” (Bachelard: 2005) nu este decît revelaţia unei „stări bune” şi a liniştii ca formă a eudemonologiei. Pentru că, prin reverie, lucrurile lumii acesteia primesc un sens. Iar acesta este unul fericit: „Mi-ar plăcea să mă fac păstor de fulgi, / Să am în grijă turme mari de-omăt/ Pe care să le port prin ceruri lungi/ Şi să le-aduc mai albe îndărăt./ (Păstor de fulgi).

Nu-ţi schimbi locul, îţi schimbi natura!, precizează Bachelard, marşînd pe ideea că omul se construieşte pe axa Eu–Sine, avînd nevoie de o permanentă (re)centralizare. În rezumat, arhitextul Anei Blandiana este străbătut de simboluri şi semnificaţii polivalente ce dinamizează spectrul imaginarului poetic, stabilesc corespondenţe între lumile poetice şi cele posibile şi pătrund în adîncurile necenzurate ale sufletului. Imaginile, simboluri-emblemă, metaforele specifice sînt reperele unui univers (pre)dat, revalorificate din varii perspective (poetic, arhetipal, simbolic etc.), reactualizate cu intenţia de a le descoperi înrudiri ontologice şi axiologice nesemnalate.

Revista indexata EBSCO