Aug 23, 2016

Posted by in EDITORIAL

Iulian BOLDEA – Ana Blandiana – conștiința literaturii

Ana Blandiana este o voce prestigioasă a poeziei româneşti, dar şi o exemplară conştiinţă civică. Valoarea operei şi reverberaţiile morale ale verticalităţii autoarei conferă prestigiu şi prestanţă unei activităţi literare de certă anvergură. Ana Blandiana este o reprezentantă s-ar zice tipică a generaţiei sale în măsura în care toposurile, temele, motivele, dar şi mijloacele de expresie ale reprezentanţilor ei se regăsesc, în doze şi cu finalităţi variabile în creaţiile sale. E limpede, însă, că, în cadrul generaţiei, poeta are un loc bine determinat, diferenţa specifică fiind indicutabilă. Pe de altă parte, Ana Blandiana este una dintre conştiinţele artistice şi civice care au marcat în chip decisiv literatura română a a ultimelor decenii. Scrisul şi vocea sa au căutat mereu să detabuizeze poncifele propagandistice şi clişeele literare, să elibereze locurile comune de conformismul lor, să se sustragă prejudecăţilor de orice fel. Tema etică, a responsabilităţii şi angajării în mecanismul existenţei e recurentă în toate cărţile. Ana Blandiana resimte, cu neostoită suferinţă, neputinţa de a discerne limitele binelui şi ale răului, de a decanta cu suficientă rigoare valorile morale, de a desluşi acea frontieră instabilă, părelnică, ce desparte extremele morale. Din această suferinţă expusă cu limpezime în versuri melancolic-austere renaşte intransigenţa gnoseologică şi ontologică a poetei, rezumînd o concepţie a culorilor nete, a formelor lipsite de echivoc, a valorilor inviolabile şi ferme; dinamica imaginilor poetice e fundamentată pe tensiunea antinomică dintre cognoscibil şi incognoscibil, dintre gînd şi cuvînt, dintre increat şi creat, toate aceste opoziţii exprimînd, desigur, nevoia de clarificare a noţiunilor etice, de transpunere a voinţei morale în realitatea opţiunii materializate fără echivoc.

Proza „propriu-zisă” a Anei Blandiana are toate atributele unei proze poematice, în cadrul căreia subiectul e redus la strictul necesar păstrării canoanelor genului, dominantă fiind capacitatea de sugestie, crearea unei atmosfere supraordonatoare care cuprinde, în cadrele ei fluide, gesturi şi fapte, figuri şi detalii învestite cu funcţii simbolice ori cu conotaţii ritualice. Nu stratul aparent al povestirii este cel care interesează în aceste proze, cît mai curînd dimensiunea abisală, aceea care structurează o tectonică a profunzimii şi în care se regăsesc, trecute prin retortele imaginarului subconştient, toate obsesiile poetei. Un roman ce transcrie, în regimul urgenţei şi al stringenţei morale, datele unei realităţi precare, lipsită parcă de învestitură ontologică, dar în acelaşi timp recompune avatarurile propriei deveniri interioare şi ale propriei scrieri este Sertarul cu aplauze. Începutul cărţii se situează în spaţiul de convergenţă al intenţiei narative cu realizarea epică propriu-zisă, în punctul de conjuncţie dintre realitate şi ficţiune; e semnificativ modul în care autoarea, fără precizări fastidioase, întreprinde, în cîteva rînduri doar, o sumară poetică şi poietică a prozei, circumscriind acel punct iniţial, de maximă tensiune, cînd realul în toată concretitudinea lui brutală, agresivă, se metamorfozează în imaginar, capătă aspectul ficţiunii. Sertarul cu aplauze desemnează epic spaţiul frustrant, demonizat al totalitarismului comunist, în care existenţele erau sechestrate, individualităţile confiscate după bunul plac al torţionarilor de diferite calibre. Ana Blandiana a exprimat, şi în volumele ei de publicistică şi eseu (Calitatea de martor, Eu scrii, tu scrii, el, ea scrie, Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, Autoportret cu palimpsest etc.) aceleaşi obsesii legate de condiţia creatorului, de mirarea de a fi, ori de raporturile omului cu propriul destin şi cu istoria.

Eseistica Anei Blandiana este, în fond, poate, din specia poemului în proză, în care naraţia se estompează iar reflecţia şi înfiorarea emotivă stau la confluenţa reprezentării mimetice, în notaţii expresive, de inenarabilă naturaleţe. Acuta sensibilitate la miracolul existenţei, mirarea de a trece printr-o lume ce-şi desfăşoară cu atîta risipă splendorile este exhibată printr-o extremă forţă a percepţiei, a surprinderii detaliului semnificativ, acela ce reflectă, în structura sa monadică, anvergura totalităţii lumii, cu toate dimensiunile sale secrete ori aparente. Ochiul eseistei, impresionabil la statornicie dar şi la trecerea timpului, peripatetizează tandru şi sensibil printre lucruri, mîngîindu-le cu duioşie şi delicateţe. Peisajul primeşte atunci culoarea inefabilă a sufletului care îl contemplă, se preschimbă în stare de spirit, iar comuniunea dintre tectonica sentimentului şi conformaţia locurilor pe care privirea le absoarbe se transformă într-o formă subtilă şi supremă  de empatie, în care afectul capătă forma peisajului, iar peisajul are dinamica afectivităţii. Există o neîndoielnică şi subtilă consubstanţialitate între versurile Anei Blandiana şi eseistica sa; aceleaşi toposuri, aceleaşi obsesii şi stări de spirit îşi desfăşoară volutele deopotrivă în poezii şi în publicistică, cu o oarecare pregnanţă explicativă în aceasta din urmă, cu un plus de reflecţie, dar şi de cursivitate, de atenţie la detaliu şi la alcătuirea întregului. Toposul vegetalului, cu nenumărate întruchipări în poeme, capătă conotaţii diferite în eseuri, ca simbol al vieţii atotstăpînitoare, ca efigie a fluidităţii existenţei, sau, dimpotrivă, ca austeră alcătuire a unei forme vitale. Eseista e preocupată însă şi de relaţia atît de contradictorie şi de discutată dintre scriitor şi om, dintre creator şi umbra lui, căci scrisul nu este doar rodul substratului afectiv inconfundabil al fiecărui individ, a eului profund, ci şi un ecou al tribulaţiilor trupului. Autoarea adoptă o privire echidistantă, în care se regăsesc şi omul, dar şi scriitorul; nici omul nu trebuie ignorat, însă, de asemenea, umbra sa – fatalmente supusă efemerului şi convulsiilor afective de orice fel  nu trebuie să covîrşească creaţia; din contră, omul trebuie înfăţişat prin prisma operei sale, singura care validează în forma cea mai adecvată „biografia” unui creator. În ansamblul ei, creaţia Anei Blandiana este documentul – alcătuit din fervori şi nelinişti – al unei conştiinţe care şi-a asumat, în deplin exerciţiu al lucidităţii şi exigenţei morale, propriul destin şi orizontul misterului, convulsiile unei istorii delirante şi aporiile unui timp declinant. Scrisul şi meditaţia asupra scrisului se conjugă, astfel, cu radiografia realului empiric, după cum ritualul rostirii nu este altceva decît „rostuire”, încarnare a propriului destin.

Ilustrînd „poezia unei generaţii”, generaţia ’60, Ana Blandiana rămîne un reper incontestabil – deopotrivă etic şi estetic – al literaturii române postbelice. Ana Blandiana este scriitoare, dar şi luptătoare pentru dreptate şi libertate civică, una dintre vocile cele mai nobile şi mai autorizate ale disidenţei româneşti, înainte de 1989. După revoluţie, Ana Blandiana s-a implicat în via?a social-politică printr-o serie de ac?iuni în cadrul Alianţei Civice. În prezent, conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferin?e, sesiuni ?tiin?ifice ?i expozi?ii pe tema fenomenului totalitarismului. Memorialul de la Sighet poate fi considerat un spaţiu de recuperare a memoriei comunismului, una dintre marile înfăptuiri de acest fel de după 1989, menită să restituie feţele unui trecut vinovat şi tragic. Ana Blandiana şi Romulus Rusan au reuşit să creeze, la Sighet, un loc al reamintirii şi al reculegerii în faţa sacrificiului şi a revoltei, în care mărturia atrocităţilor comunismului restituie memoriei naţionale valoarea demnităţii şi a respectului faţă de adevăr.

Morala subiacentă a creaţiilor, simbolurile antinomice ale treziei şi somnului, bucolicul încadrat de fior metafizic, semnele trecerii şi ale timpului devastator, expresionismul discret, învăluitorul şi melancolicul contur meditativ pe care îl primesc imaginile şi tablourile poetice, fantasticul de extracţie onirică şi simbolistica transparentă sau mai puţin vizibilă sînt cîteva dintre dominantele creaţiei Anei Blandiana. Omul şi opera sînt de nedisociat; intransigenţa etică şi acuitatea observaţiei se nasc dintr-o disponibilitate extremă la frumuseţile şi contradicţiile socialului ori ale universului. Scriitorul şi-a însoţit cu consecvenţă „umbra”, după cum omul „de dincolo de operă” a exemplificat efigia unei moralităţi exemplare, ireproşabile.

Revista indexata EBSCO