Aug 23, 2016

Posted by in EDITORIAL

Doinița MILEA – Laudatio

Universitatea „Dunărea de Jos’’ din Galaţi acordă, astăzi, recunoaşterea sa unuia dintre reprezentanţii de marcă ai spaţiului cultural românesc, doamna Ana Blandiana. Sunt onorată ca, în numele comunităţii universitare de la Facultatea de Litere, să prezint personalitatea unui intelectual de prim rang, a cărui prezenţă a marcat evoluţia literaturii, aşa cum poate fi ea extrasă din poezie, proză şi jurnalistică, doamna Ana Blandiana adăugînd pasiunii creatorului de literatură elanul pentru cuprinderea tuturor aspectelor culturii. Punîndu-şi definitiv amprenta asupra vieţii culturale româneşti din ultimii cincizeci de ani, Ana Blandiana a fost călăuzită în întreaga activitate de convingerea că, la temelia oricărei creaţii autentice, stă aspiraţia spre echilibru şi ordine şi, mai presus de toate, credinţa neştirbită în valori născute din întîlnirea artistului cu puterea civică în mesaj.

Este o trăsătură a culturii româneşti faptul că, din zorile modernităţii, datorează mult literaţilor, care i-au creat structura şi i-au trasat direcţiile de evoluţie. Aş spune, exagerînd numai într-o foarte mică măsură, că la noi, elita literară a construit cultura românească după chipul şi înfăţişarea sa, scriitorul fiind dublat de un om al cetăţii. Definindu-şi demersul creator la lansarea volumului Fals tratat de manipulare, Ana Blandiana recunoaşte această împletire de destin: ,,O carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vîntul bătînd mereu din altă direcţie a istoriei, spulberînd sensurile, dar nu şi încăpăţînarea mea de a le înţelege. Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.“

În existenţa doamnei Ana Blandiana, aceste două dimensiuni – artistul şi cetatea – se completează armonios, universul ideatic prins în textura literarului sprijinind implicarea practică. Profilul intelectual pe care l-am zugrăvit aici vorbeşte despre unul dintre acei puţini cărturari capabili să susţină în acelaşi timp o activitate creatoare bogată şi un angajament spiritual neobosit în viaţa unei ţări aflate sub vremi. Traseul publicistic al Anei Blandiana, pe care l-aţi putut urmări deja, premiile literare, recunoaşterile din partea spaţiului cultural şi civic extern, toate acestea ne permit să spunem că modelul umanist, proiectat la această scară, capătă o semnificaţie aparte: în timpul unei istorii cu ritmurile tulburate, ori în lunga perioadă de tranziţie pe care o cunoaşte poporul român în ultimii ani, s-a răsturnat sistemul de repere, dar artistul Ana Blandiana a opus poezia ca un centru stabil şi inalterabil de valori. De aceea, nu numai arta cuvîntului a consacrat-o ca simbol al unei generaţii, ci şi faptele de rezonanţă publică de care şi-a legat numele, alături de felul în care a ştiut să treacă peste toate accidentele existenţiale: sub comunism (interdicţie, cenzură, supraveghere), în primul deceniu după 1989 (decepţiile provocate de Piaţa Universităţii şi de Alianţa Civică), apoi efortul de a propune noilor generaţii un Muzeu al Memoriei Comunismului. Ana Blandiana este una dintre vocile fără de care identitatea post comunistă a României ar fi de neimaginat. Drumul de edificare a Memorialului de la Sighet este drumul spre asumarea acestei memorii identificate cu tragediile unei ţări; edificarea acestui monument unic, pe care versurile cu care se încheia ro­manul parabolă a captivităţii în dictatură, Sertarul cu aplauze, scris de Ana Blandiana în ultimii doi ani ai domniei lui Ceauşescu şi tipărit în 2004, îl redefinesc ca aspiraţie: Orice zbor e o fugă, / Orice fugă o-nfrîn­gere,/ Şi totuşi, şi totuşi,/ Salvează-te, îngere”. Poezia rămîne mereu în căutarea sensurilor şi valorilor copleşite de memorie: versuri tulburătoare închid şi Fals tratat de ma­ni­pu­lare, volum de memorialistică. Aici, la capătul călătoriei prin propria viaţă, po­ezia sună la fel de neliniştită în veghe: ?i dezorientat, cînd şi cînd/ Cucul apare şi anunţă / Sfîrşitul lumii cîntînd“. Volumul Calitatea de martor aducea o nouă întoarcere spre puterea transformatoare a gestului poetic: „Nu imaginile îmi lipsesc, îmi lipsesc cuvintele”. Artista îşi redefineşte permanent încrederea în implicarea civică:  „Memoria, ca formă de justiţie, este o restrîngere a devizei memorialului, desprinsă dintr-o frază inclusă într-un articol al meu publicat cîndva în Germania. Spuneam acolo aşa: «Atîta timp cît justiţia nu va fi în stare să fie o formă de memorie, memoria singură poate deveni o formă de justiţie»”.

Ana Blandiana este una dintre vocile poetice cele mai autoritare în înfruntarea cu puterea politică, de-a lungul timpului. În poezie, dublul înţeles funcţionează mai dificil şi mai percutant, iar ascunderea aluziilor are spaţiu mai mic de exploatat. În poezia Anei Blandiana, o aparentă poetică blagiană a somnului, a fiinţei latente, capătă neaşteptate conotaţii politice, de pildă în Hibernare: „Nu-i asculta pe fraţii mei, ei dorm, /(…)/ În timp ce urlă ca nişte fiare aprobatoare/ Sufletul lor visează stupi de albine/ Şi înot în seminţe”. Somnul blagian al fiinţei, cu totul înşelător în poem, ca referinţă acceptabilă pentru o cenzură emancipată, are, însă, o destul de vizibilă conotaţie morală, în sensul subordonării omului somnambul faţă de dictatură, acceptată ca destin implacabil. Vocea poetului reliefează paradoxul marii amărăciuni: o viaţă trăită în inconştienţa somnului sfîrşeşte cu trezirea inutilă în moarte. Acelaşi sens e tradus şi mai incisiv în poemul Eu cred, publicat în 1985. De astă dată, resemnarea românilor sub dictatură e transpusă într-o imagine integratoare: „Eu cred că suntem un popor vegetal,/ De unde altfel liniştea/ În care aşteptăm desfrunzirea? (…) Cu siguranţa/ Că vom mai fi în stare să ne naştem/ Din nou?/ Eu cred că suntem un popor vegetal -/ Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltîndu-se?”.

Aş aminti, în final, cuvintele spuse de poetă într-un interviu, definindu-şi crezul existenţial şi artistic: ,,Spre norocul meu, nu mă prea impresionează premiile literare nici cînd le iau, nici cînd nu le iau. (….) Nu am avut impresia că persoana publică o eclipsează pe poetă, ci, mult mai grav, că poate să o aneantizeze. Pentru că viaţa publică, în care intrasem aproape fără să vreau, se desfăşura pe un alt plan decît cel al creaţiei şi avea o tensiune şi o violenţă în care poezia nu mai încăpea. Nu puteam să spun mulţimilor adunate în pieţe «Iertaţi-mă, nu am timp, eu trebuie să scriu versuri». Mă simţeam ca intrată într-un mixer din care nu mai reuşeam să ies pentru că se învîrtea din ce în ce mai repede şi ameninţa să se oprească prin explozie. De altfel, nu era vorba doar de mine, ca poet, pur şi simplu poezia nu mai părea să intereseze pe nimeni (…). Faptul că în ultimii ani, ritmul şi intensitatea traducerilor continuă (mi-au apărut în ultimele săptămîni aproape în acelaşi timp versiunile engleză şi spaniolă ale ultimului volum de poezie Patria mea A4), arată că am avut puterea să mă întorc la literatură şi în centrul interesului literar este o adevărată întoarcere acasă şi victoria de care sunt cel mai mîndră: Nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoţionez şi să-i conving”. Dimensiunea activă a poetei nu face, în fond, decît să ne semnaleze că suntem în prezenta unui spirit ales, care a decis să îşi asume condiţia intelectuală cu toate forţele lui. E o problemă de vocaţie, în sensul pe care artistul o defineşte în Spaima de literatură: „O vocaţie autentică este o vocaţie de care nu poţi fugi, dar, pentru a te convinge de asta, trebuie să fi încercat evadarea”.

Conferirea titlului de DOCTOR HONORIS CAUSA doamnei Ana Blandiana, cea mai înaltă distincţie pe care o poate acorda Senatul Universităţii, reprezintă o recunoaştere explicită a valorii şi prestigiului laureatului de astăzi.

Revista indexata EBSCO