Aug 23, 2016

Posted by in EDITORIAL

Ana BLANDIANA – Autobiografie între două Europe

AnablandianaOnoarea pe care mi-o face Universitatea „Dunărea de Jos” are pentru mine nu numai semnificaţia cunoaşterii şi recunoaşterii paginilor şi ideilor mele, ci şi sensul, mai misterios şi mai tulburător, al descoperirii legăturilor dintre aceste pagini şi Dunăre.

În cărţile mele de proză, în povestirile fantastice din Proiecte de trecut, Reportaj sau Biserica Fantomă, în romanul Sertarul cu aplauze, Dunărea este nu numai personaj principal, ci şi simbol al unei forţe superioare Binelui şi Răului, aşa cum sînt oamenii în stare să le înţeleagă, o forţă care poate în acelaşi timp să pedepsească şi să entuziasmeze, să ucidă şi să dea viaţă, să distrugă şi să exorcizeze. Cum un copil născut la oraş descoperă, ajuns la ţară, că tot ce e firesc e miracol, pentru cineva din Transilvania, Dunărea este mai mult decît un fluviu, este o zeitate ale cărei creşteri şi descreşteri cuprind sensuri magice şi înţelesuri greu de descifrat.

Mulţumind, deci, Universităţii „Dunărea de Jos”, nu mulţumesc doar profesorilor ei pentru înaltul titlu pe care mi-l acordă, mulţumesc şi Dunării, cea care şi-a revărsat atît de adesea forţa şi sensurile asupra paginilor mele.

Alocuţiunea pe care am pregătit-o pentru această intimidantă solemnitate poartă titlul „Autobiografie între două Europe”, cele două Europe prin care Dunărea nu oboseşte de milenii să treacă şi să le lege de la Vest spre Est.

***

Timp de aproape o jumătate de secol orice autobiografie – termen consacrat pentru ceva între interogatoriu şi curriculum vitae, în care trebuia menţionată originea proletară sau burgheză („sănătoasă” sau „nesănătoasă”, în limbajul epocii), apartenenţa politică a rudelor (mamă, tată, fraţi, surori, mătuşi, unchi, bunici) la un alt partid decît cel comunist etc. – orice autobiografie era împărţită în două secţiuni: înainte de 23 august 1944 şi după 23 august 1944 (data intrării Armatei Roşii în România). Ei bine, în ultimii ani lucrurile s-au schimbat: data împărţirii vieţii noastre în două secţiuni nu mai este 23 august 1944, ci 22 decembrie 1989 (data fugii lui Ceauşescu).

Deci, înainte de 22 decembrie 1989, eu eram un scriitor care avea 19 cărţi publicate, două în sertar, trei interdicţii de semnătură şi o singură obsesie: să scrie ceea ce crede şi să încerce să publice ceea ce a scris. A scrie era simplu. A publica era mult mai dificil. „A fi interzis” sau „a avea interdicţie de semnătură” însemna că numele tău nu mai putea apărea nici în ziare, nici pe coperta vreunei cărţi, nici chiar să fie citat în textul altcuiva. Pentru prima oară eu am fost interzisă pur şi simplu pentru că tatăl meu era în închisoare, de celelalte două dăţi din cauza propriilor mele poeme: Prima interdicţie a durat 4 ani, cea de a treia ar fi fost probabil definitivă, dacă n-ar fi fost întreruptă de evenimentele din decembrie ’89. Eram deci autorul a 19 cărţi, dar pentru publicul român (şi, îndrăznesc să spun, chiar pentru poporul român) eram nu numai autorul cărţilor mele, ci  şi, mai ales, autorul tăcerilor mele. Pentru că printre cărţi au existat interdicţiile. Astfel, înainte chiar de a fi cunoscută ca scriitor (prima interdicţie a intervenit după debutul cu două poezii în revista „Tribuna” din Cluj) am devenit cunoscută ca scriitor interzis. Mai tîrziu, cea de a treia interdicţie interzicea nu numai cărţile mele noi, ci şi prezenţa în biblioteci a cărţilor publicate înainte. Era o interdicţie nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Într-o societate în care singura materie primă nedeficitară era minciuna şi singura realitate aparatul represiv, cel mai mic adevăr pronunţat devenea politic pentru că era o formă de libertate.

În ceea ce mă priveşte, aceste interdicţii au transformat, aproape fără voia mea, simbolul scriitorului care se încăpăţîna să spună adevărul, care eram de decenii, într-un simbol politic. Acest simbol au încercat să-l manipuleze conducătorii de după 22 decembrie 1989 propunîndu-mi să devin vice-preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, adică al ţării. Şi cînd am refuzat, fără măcar să le înţeleg din prima clipă motivele, doar din bun simţ, am devenit duşmanul noii puteri, aşa cum fusesem al celei de dinaintea ei. De fapt, a fi liber se dovedea mult mai complicat decît a nu fi liber.

Decenii la rînd, libertatea fusese pentru noi replica pe care reuşeam, sau nu, să o dăm terorii şi, odată teroarea dispărută, ne-am dat seama cu spaimă că de fapt nu ştiam ce înseamnă să fii liber. Este mai uşor să defineşti noţiunile prin contradicţie cu opusul lor decît investindu-le cu un conţinut autonom. Românii sînt astăzi un popor care, fără să fi avut răgazul să-şi revină după o jumătate de secol de teroare comunistă, descoperă spaima în faţa unui capitalism sălbatec structurat de corupţie şi dominat de aceeaşi minoritate socială reciclată politic, care se sprijină pe vechile reţele şi relaţii de putere. Ceea ce creează sentimentul neliniştitor că schimbarea nu e decît o stratagemă de a inventa mai răul pentru a lăsa răul neschimbat. Iar această remarcă este valabilă şi pentru celelalte popoare din Est.

Vorbesc de „popoare din Est” pentru că mi se pare evident că, în fapt, continuă să existe două Europe: una, occidentală, care timp de secole a ignorat cu superbie ceea ce se petrecea la cîteva sute de kilometri dincolo de frontierele sale şi care încă se mai întreabă  cum se numesc ţările baltice şi dacă Budapesta este capitala României sau a Ungariei; şi cealaltă, orientală, care a visat mereu să îi semene celei dintîi, idealizînd-o tocmai pentru că îi era inaccesibilă. Cele două părţi şi-au rămas la fel de necunoscute una alteia, chiar dacă necunoaşterea ţine în primul caz de subestimare şi în cel de al doilea de supraestimare. În timpul descoperirii reciproce, ocazionată de integrarea europeană, decepţia este un risc major, mai ales pentru cei ce înaintează de la Est spre Vest. Mi se pare, de altfel, esenţial ca acest proces de integrare să unească nu numai strategiile economice şi diplomatice, dar şi obsesiile. Şi să nu uităm că Europa de Est aduce occidentului suferinţa pe care a trăit-o, ca pe o zestre care se adaugă patrimoniului comun european. În timp ce Occidentul a adus Europei de Est drepturile omului.

În acest sens, unul dintre paradoxurile integrării europene (care nu este decît o parte a mondializării) este că în timp ce reunificarea continentului este mai presus de toate o difuzare a libertăţii de la Vest spre Est, spiritualizarea acestei libertăţi poate să înainteze dinspre Est spre Vest. Printre cauzele şi explicaţiile acestui fenomen, două sînt cele mai importante: pe de o parte precaritatea sau chiar absenţa libertăţii timp de decenii au dat un plus de substanţă şi de responsabilitate redescoperirii ei, iar, pe de altă parte, patrimoniul suferinţei a şters diferenţa dintre estetic şi etic, dintre morală şi artă. Pentru că o jumătate de secol a fi liber n-a fost în Est o consecinţă a legii, ci un risc şi un talent, un talent care uneori se confunda chiar cu talentul literar.

Aşa se explică faptul că în ultimii 20 de ani principala mea operă nu a fost literatura pe care am continuat să o scriu, ci primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume, un mare muzeu (de mai mult de 50 de săli) realizat sub egida Consiliului Europei într-o veche închisoare stalinistă din România.

Pentru că cea mai mare victorie a comunismului – o victorie a cărei importanţă a fost descoperită dramatic după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou, cu creierul spălat, care nu trebuia să-şi amintească nici cine a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Memoria este o formă de adevăr şi trebuia distrusă pentru a distruge sau manipula adevărul. Deconstrucţia memoriei – crimă în egală măsură contra naturii şi contra istoriei – este opera primordială a comunismului.

Crearea Memorialului Sighet n-a fost pentru noi un scop în sine. Ceea ce ne-am propus şi ceea ce am căutat cu disperare a fost un mijloc de resuscitare a memoriei colective. Căci spre deosebire de toate dictaturile şi de toate terorile istoriei omenirii, comunismul nu pretinde supuşilor săi doar să fie supuşi, le pretinde şi să fie fericiţi că sînt supuşi. Umilinţă şi aberaţie pe care numai memoria putea să o evite şi care este exact opusul drepturilor omului. Evident, ne putem întreba, privind civilizaţia noastră în curs de  a scăpa de sub orice control, de ce părinţii democraţiei au uitat să adauge Cartei Drepturilor Omului şi o cartă a datoriilor omului, dar, dincolo de toate riscurile şi ironiile libertăţii fără frontiere care se numeşte globalizarea, există necesitatea – tocmai pentru că nu mai există limite geografice – de a descoperi rigori şi un echilibru interior puterii noastre comune.

Această putere trebuie construită în şcolile noastre, în bisericile noastre, prin operele noastre de artă şi prin cărţile noastre. Noi, autorii acestor cărţi scrise în limbile noastre atît de diferite şi atît de greu de tradus exact, ne aflăm la izvorul viitoarei lumi unice, care mai poate fi modelată de cuvintele noastre şi de amintirea suferinţelor noastre. Pentru că, înainte de a ne asuma viitorul unei singure lumi, noi trebuie să ne asumăm obsesiile, amintirile, mentalităţile trecuturilor noastre diferite: vaste cîmpuri arate cu uneltele artei. Nu este pentru prima oară cînd am curajul ridicol de a susţine că lumea poate fi încă salvată prin poezie. Dar Dostoievski nu a spus că lumea poate fi mîntuită prin frumuseţe? Şi nu e poezia o parte a frumuseţii lumii? Şi verbul din care provine etimologic poezia nu este verbul grecesc  poiein care înseamnă a construi? Chiar dacă poezia nu poate salva decît pe cei dispuşi să se lase salvaţi, sînt convinsă că globalizarea va fi culturală sau nu va fi deloc.

Nu e nici o îndoială că lumea de azi este în criză. Dar a existat un singur moment în lunga sa istorie cînd nu a fost? Acuitatea sentimentului de a fi în criză vine azi din faptul că sîntem cu toţii intraţi într-o acceleraţie nesănătoasă care ne face să semănăm acelui ţăran dintr-o povestire chinezească chinuindu-se să tragă plantele de frunze ca să crească mai repede. Mai repede încotro? Şi de ce?

Dacă lucrurile evoluează de-a lungul liniilor trasate prin acest început de secol, Europa va fi de aici în 50 de ani continentul cel mai globalizat de pe pămînt: un fel de Turn Babel unde toată lumea, dacă nu va vorbi araba, va vorbi o engleză care îl va face pe Shakespeare să se învîrtă în mormînt, şi unde nimeni nu se va mai simţi acasă, unii pentru că nu-şi mai recunosc propria casă, alţii pentru că în pofida obligativităţii corectitudinii politice (care va ţine loc şi de religie ,şi de inchiziţie) o să se găsească mereu mijlocul de a-i face să înţeleagă că nu e casa lor. Trăim în mod evident o nouă eră a migraţiei popoarelor, avînd ca destinaţie continentul nostru. Istoria va continua rotaţia sa de la Est la Vest şi Europa va fi încă o dată creuzetul în care se va zămisli un nou ev. Să sperăm că nu un nou ev mediu.

În această lume din ce în ce mai globalizată, scriitorul care sînt continuă să scrie, să fie din ce în ce mai tradus (60 de cărţi traduse în 24 de limbi) şi să utilizeze ca principală materie primă a paginilor sale suferinţa celor 50 de ani de comunism şi dureroasa confuzie a celor 25 de ani de tranziţie de la un regim la altul, de la o Europă la alta.

Este greu de spus care este rolul scriitorului – evident, din ce în ce mai periferic – în această evoluţie pe care el o poate influenţa într-o infimă măsură. Să înlocuiască pe înţelepţii de altă dată dispăruţi de atît de mult timp? Chiar dacă ar fi în stare, cine ar mai avea timpul şi disponibilitatea să îl asculte într-o lume care a pregătit politically correct ideologii pręt-ŕ-porter pentru nu contează ce situaţie? O lume în care excesul de libertăţi maschează faptul că e în curs de dispariţie adevărata libertate, libertatea interioară.

Ne rămîne să sperăm că iubirea, care este combustibilul vieţii şi al artei, va fi mereu mai puternică decît ura, care este combustibilul istoriei şi al morţii. Şi ne mai rămîne, de asemenea şi mai ales, credinţa profundă că toate dificultăţile, suferinţele şi dramele vor fi materii prime pentru viitoarele noastre cărţi. Din acest punct de vedere, avem resurse pentru întregi biblioteci: biblioteci care vor influenţa viitorul prin analizarea unui prezent pe care nu putem să-l influenţăm.

[*] Lectio magistralis, cu ocazia decernarii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii „Dunarea de Jos” din Galati (17 iunie 2016). Publicam, de asemenea, în paginile urmatoare textele de omagiere apartinînd membrilor comisiei de acordare a înaltei distinctii universitare (n.r.).

Revista indexata EBSCO