Aug 23, 2016

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Leo Butnaru

„Purpuriu e tractorul/ trecînd peste cîmp – enorm/ mac sunător/ ce afînează solul din/ jurul propriei sale tulpini./ Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-tu-le/ ziua întreagă să vezi ciocîrlia/ dar/ să n-o auzi?!”; proiectată de acest Peisaj din 1973, ca şi de alte poeme asemenea, tipărite în revistele cultura­le basarabene ale epocii, poezia lui Leo Butnaru, începînd cu placheta debutului, Aripi de lumină (1976) e o continuă şi explicită desprindere de canoanele literare, impuse, evident, ca peste tot, de oameni şi autorităţi din afara lumii literaturii: Peisaj e o replică la neosămănătorism, iar realismul socialist al vremii e, la Leo Butnaru, irealism socialist. Lirica din cele peste douăzeci de volume, publicate în aproape patruzeci de ani, de la Sîmbătă spre duminică (1983), Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (l991), Puntea de acces (1993), Iluzia necesară (1993), Vieţi neparalele (1997), Gladiatorul de destine (1998), Identificare de adresă (1999), pînă la Lamentaţia Semiramidei (2000), Pe lîngă ştreang, steag si înger (2003), Altul, acelaşi (2003), Ordine de zi, ordine de noapte (2009), Poeme din secolele XX – XXI (2011), În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov (2012), Cu genunchii pe zaruri (2014), Instructajul santinelei de sine (2015) este una în permanentă stare de alertă, mereu în miezul confruntării dintre paradigmele literare care s-au succedat în tot acest timp, în răspăr cu epoca; poezia e, pentru Leo Butnaru, ieşirea în caz de pericol sau, cum va spune peste ani, ieşirea din ambuteiajul „global”. Figura tutelară a gîndirii lui Leo Butnaru din cărţile de în­ceput pare a fi Socrate, dar ceea ce rămîne, spune poetul e demantelarea iluziei cuprinse în celebra propoziţie „cunoaşte-te pe tine însuţi!”; de aceea, mai important este personajul liric, acela care explorea­ză epoca „ne-pocăită” şi, deopotrivă, paradigmele literare – neoromantism, textualism, modernism, postmodernism şi „post-post-modernism”, cum scrie Arcadie Suceveanu într-o percutantă postfaţă la antologia din 2011 – care îl ispitesc cu cîntecele lor de sirenă: păstrînd termenii din titlul antologiei amintite, poemele din secolul XX sînt, mai degrabă, ale unui personaj shakespearian, pentru ca acelea din se­colul XXI să-l aibă drept protagonist liric pe Mîşkin-cneazul, „fără maşină/ în mijlocul acestui ambuteiaj global/ infernal/ neomenos”.

Socrate însuşi, în vremea problemati­că a ambuteiajului global e un dilematic personaj shakespearian; „Po­tirul – plin, lichidul – vineţiu/ Şi-o dimineaţă răsărind divină./ Pe suflet i se face arămiu/ Dar mintea… mintea i se însenină./ Ce-aşteaptă ei? Ce să le spună el?/ E-o logică aice, e vreo lege?/ De toa­te-a fost, dar n-a fost într-un fel:/ Un măscărici ce mască îşi alege. / Să le repete gînd ce nu convine/ Ori să brodeze-n childuri, ocolit? /… S-a zis cu limpezimile eline…/ Îşi bea potirul. Îl cuprinde ceaţa/ De noapte grea, şi vorovi icnit:/ – E totul clar ca bună dimi­neaţa…” (De Socrates): protagonistul liric nu e un personaj „lipit”, construit pentru a ilustra ceva anume, ci e chiar fiinţa interioară a poetului, aceea adevărată, agresată, hăituită, adesea, de o istorie duşmănoasă, e în lume şi cu lumea căreia, în fond, îi scrie poezia, adică, lăuntrul, ceea ce e dincolo de carapacea evenimentului şi a co­tidianului cenuşiu. Poziţia în „epoca ne-pocăită” a personajului shakespearian este între contrarii, într-un spaţiu-timp de atunci şi de azi, între Sudul solar şi Hiperboreea neguroasă, ca în unele poe­me de Arcadie Suceveanu sau Liviu Antonesei: la mijloc, aşadar, pe li­nia subţire a lui versus: „E spre seară/ spre adînc de seară. E spre noapte/ şi totuşi/ această lume mai continuă a fi într-un freamăt al/ multiplului poetic oratoric mitologic/ din tumultul căruia ceva foar­te vag ajunge şi pînă la/strămoşii noştri ce se află acolo – în timp/ aici – în spaţiu/ la mijloc între barbarii hiperboreeni şi/ legiunile meridionale/ între aceste contrarii printre care din cînd în cînd/ răzbat frînturi din misterioasele arabescuri ale/ limbii arabe nouă neînţelese;/ la mijloc între contrarii/ visînd totuşi la cine ştie ce izbîndă/ care nu poate avea loc decît/ în halucinante iluzii – con­chid/ pe baza puţinelor puncte cristaline ale memoriei/ prin care ne mai aparţinem/ în epifanica îngîndurare/ asupra propriei noastre pre­zenţe (mioritice)./ Aşa a fost…/ Astăzi/ dublu zig-zag-ată/ (pe orizontală/ şi pe verticală)/ unduioasă coboară cobra marmora scărilor ce sunt/ ruinele eline,/ Coboară cobra – / cravaşă unduioasă pe marmora treptelor/ cravaşa şerpuitoare prin memoria noastră/ în care încă/ la Delphi/ pitiile bălmăjesc rebusuri oraculare./ (De altfel/ cînd vorbeşti la Delphi/ ai grijă – îmi zic – e totuşi vorba de grava Eladă/ şi deci fie-ţi cît mai scurt zîmbetul ironic/ şi nici poemul nu-1 în­tinde hăt/ cît lungimea unei cobre ce coboară…/ cravaşa/ unduioasă/ cravaşa şuierătoare ş.a.m.d.)” (Unduitoare, şerpuitoare).

Poemul ascunde un eseu, o specie în care Leo Butnaru străluceşte prin intuiţie şi calitatea asociaţiilor fine, semnificative, dar, deopotrivă, rezistă în poezie, în lirism, prin structura sa foarte elaborată în marginea raportului dintre spaţiu şi timp; în spaţiu, seara, personajul liric trăieşte, se în-fiinţează, în timp,  în adîncul serii, moare, se surpă. Starea de alertă a poeziei lui Leo Butnaru este dată de această situare între contrarii, la răscruce, între realul „apăsător” şi realitatea „sugrumătoare”, acolo unde se petrece nuntirea lui Da cu Nu, iar neştiutorii de carte sînt „ştiutorii de computer”; la răscruce, între lumea pre-homerică, aşteptîndu-1 pe Homer şi lumea de azi, care îl aşteaptă pe Godot: „În acest discurs discret depolitizat/ vorbi-voi de Troia pre-homerică în care/ nimeni nu aştepta vreun erou salvator sau/ vreun Beckett cu Godot-ul său/ ci/ strigau cu toţii a disperare:/ Murim/ dar să vină Homer!/ Să se nască Homer şi/ să vină spre-a ne cînta antichitatea/ ce prinde a se contopi cu moartea!…” (În aşteptarea lui Homer). Fiinţa e la răscrucea acestor lumi, poetul (h)ermetic îşi trăieşte „liberta­tea pierzaniei prin ceilalţi”, poziţionîndu-se între contrariile lumii literaturii, între modernism şi postmodernism, cînd Muza e Hurmuza, iar plopii fără soţ de altădată sînt „plopii fără rost ai postmodernismului”. Aici, între contrarii, poezia e definită ca o posibilă cale de acces spre inaccesibil; e un alt fel de a exprima inexprimabilul, formula din viaţa/ textul modernului şi, totodată, într-un accident de pe drumul spre inaccesibil, a inexprima inexprimabilul, cum proiectează poetul hermetic: între aceste două poetici navighează lirica lui Leo Butnaru: „Orice poem ce mi se întîmplă/ parcă – involuntar – ar fi şi o/ critică discretă a unui realism naiv/ şi concomitent – apologie a/ i-realismului fascinant ca atavism al însăşi poeziei,/ Cu atîta acuitate intrinsecă mi-apare poezia – oricare – încît/ inoculează senzaţia că/ pînă spre amiază ar fi/ aş trăi un neo-prezent/ amiaza deja fiind ca şi cum prezentul propriu-zis/ după care/ urmează post-prezentul amurgului şi – neexclus – / întreaga teorie a lui Fukuyama cu/ sfîrşitul istoriei – însăşi post-istoria poeziei care/ mi se întîmplă lîngă aortă lîngă sub-tîmplă/ uneori într-o dispoziţie (a mea fireşte)/ de un gri-spălăcit ca – pardon – hîrtia de ambalaj/ de pe la sfîrşitul secolului trecut/ însă pata de stînjeneală a acestei sugestii mi-o dizolvă –/ ca un detergent divin – presupunerea na(t)ivă că/ poezia ce mi se întîmplă ar intui – de ce nu? – chiar/ nedeşteptatele intenţii ale lui Dumnezeu/ abitir de limpezi (ca intensitate) – precum/ o idee ce ar fi în stare să-i ajute privirii/ a se privi pe sine însăşi/ drept miracol mereu dezvăluitor de (alt)ceva” (Intuiţii, intensităţi).

Într-o altă ordine, poetul prime­lor volume, cele din secolul XX, năruia, cum s-a văzut, iluzia socraticei cunoaşteri de sine, în măştile bufonului shakespearian, pentru ca, în cărţile secolului XXI, poetul postmodern să sfîrşească în­tr-o altă iluzie, în coincidentia oppositorum; exprimînd inexprima­bilul, poetul (se)privea în lichidul vineţiu din potirul lui Socrate: inexprimînd inexprimabilul, poetul inspirat de Hurmuza şi de un vers al lui Robert Goffin care vorbeşte tocmai despre echinocţiul versului („Vous survivrez encore un peu…/ dans l’equinoxe des vers”), adună contrariile în noaptea iad-eden: „În fără de şansa profan-atemporală/ Psalmodiem regrete-n noaptea iad-eden/ Cînd macul îşi închide urna vegetală/ Păgîn incinerîndu-şi propriul polen./ Solstiţiu de iluzii, echinox de carte/ Trec, neantizante, jertfe levanti­ne;/ Păgîn, pe jumătate, totul se desparte –/ Arta – de iubire, viaţa mea – de tine” (Echinocţiu păgîn). Ajuns pe acest nod al contrariilor, poetul face o radiografie a tot ce se vede de acolo: trimite ode citi­torului său, într-un fel de captatio benevolentiae („O, cititor talen­tat/ ce mai! Cititor atît de bun încît/ n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel/ al autorului”, scrie Leo But­naru în Odă marelui cititor) şi tot felul de mesaje, scrisori către poeţi, personaje literare, filosofi de azi şi de ieri, care sînt, în fond, eseuri subtile despre poezie, proză şi filosofie, se întoarce în poem pentru a reduce totul „la nemuritorul comun”, oferă cîte o de­finiţie de ţinut minte („elegia e zaharina pentru cei ce suferă de exces de fericire”), scrie aforisme şi călătoreşte în Orientul Îndepărtat (China, Mongolia, Japonia, Deşertul Gobi), dar, mai ales, descope­ră poezia acolo unde pare, după unii, să fi dispărut: poetul mo­dern, inspirat de Muză şi cel postmodern, aflat în graţiile Hurmuzei, transmit acelaşi lucru de la locul evenimentului, de la răscruce, adică, dintre contrarii: „Aici în post-istoria fukuyamiană/ multe nu că aduc a/ ci chiar sunt preistorie/ şi poate că/ poezie” (Pe la 5 fix).

Cititorul „atît de bun” încît ar fi păcat ca numele său „să nu fie tipărit pe carte alături de cel al autorului” reprezintă figura lirică structurală din Ordine de zi, or­dine de noapte: nu e doar o reverenţă pe care autorul o face cititoru­lui său calificat, traducătorului, adică (e, aici, o scenă shakespea­riană: traducătorul poeziei Avangardei ruse, Leo Butnaru, primeşte oma­gii de la poetul cu acelaşi nume, ultimul pledînd   pentru drepturile de cititor ale celui dintîi), ci o explorare în profunzime a mecanismultui lecturii: iată-l într-un poem antologic: „Cum citeşte un sfînt?/ Întîi/ de la privirea lui/ se aprinde primul cuvînt/ care/ cu flăcăruia sa/ luminează următorul cuvînt/ ce se aprinde şi el/ în continuare de rînd/ luminînd/ şi aprinzînd/ al treilea cuvînt/ ce-1 luminează / şi-1 incendiază pe următorul./ Anume aşa citeşte un sfînt/ cuvînt cu cuvînt/ ce se aprind/ pe următorul cuvînt luminînd/ aprinzînd…/ Anume aşa – luminează/ aprinde/ arde/ cuvînt după cuvînt/ fără a lăsa urme/ scrum de sens/ mai rarefiat/ mai dens/ încît/ nimeni nu ştie ce a citit/ totuşi/ un sfînt…” (Cum citeşte sfîntul). Cum se citeşte, aşa se şi scrie poezia: un cuvînt aprinde alt cuvînt, fiecare provoa­că apariţia celuilalt,  într-o relaţie sacră,  înviind poetul din „cimi­tirul cu poeme nenăscute”, aducîndu-1 între contrarii, alături de sea­mănul, fratele său („mon semblable, mon frère”, cum scria poetul din alt veac): scrisul şi cititul reorganizează haosul, instalînd ordinea de zi şi aceea de noapte, iar figura lirică semnificativă este omul cu o carte în mînă, cititor şi autor, printre cei din Turnul Babel: „exact precum spune Geneza – turnul/ se înălţa/ şi furnicarul de fii ai lui Noe căra/ tăbîrcea/ cărămidă mortar/ mortar cărămidă/ şi tur­nul mai creştea/ cu un metru/ cu o sută de metri/ şi furnicarul bipe­zilor se înălţa/ cu stive de cărămizi/ cu tărgi de mortar – precum spune/ pînă la un punct Geneza/ Testamentul…/… şi doar/ un biet ră­tăcit cu o carte în mînă/ se pomeni în iureşul de furnicătoare rîvnă/ şi toţi ceilalţi care cărau mortar cărămidă/ cărămidă mortar/ prinseră a hohoti/ prinseră a rîde pînă la lacrimi/ de naivitatea ăluia care/ urca şi el bietul/ cu o carte în mînă…/… astfel că Domnul Dumnezeu s-a înfuriat/ şi-i pedepsi pentru îndrăzneala lor nesăbuită/ de a rîde de cel ce suie/ cu o carte în mînă/ şi Domnul Dumnezeu a dărîmat turnul/ nelăsînd cărămidă pe cărămidă/ mortar între cărămizi/ bineînţeles/ cartea rămăsese nu doar întreagă/ ci şi binecuvîntată…” (Cartea).

Lumea pre-homerică era o lume fără Homer, fără cuvînt încă şi fără poveste; pre-lumea din În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov e una fără cîntec şi încă fără hieroglifă: în acest decor de dinainte de scris/citit: „e ca un pitecantrop noaptea/ mînînd dinozaurii cu ochi mici spre pră-/ pastia vidului şi/ sub-/ conştientului/ tîrîşul viperelor –/ strune biologice/ necîntătoare\ încă –/ tristă pre-lume fără cîntec/ pe piept/ nopţile tot mai reci pun ventuzele carapacelor primordiale/ şi/ tremurul stelelor de muş­tar” (Epocă). Obosita Eladă şi Orientul de lîngă Shaolin, Dao, Tao seamănă pentru că sunt fantasmele poetului care îşi poartă peste tot contrariile şi iluziile; hieroglifele pictate în tuşe delicate pe o pînză, în foşnetul abia simţit al zefirului şi cuvintele se citesc la fel de maestrul Tao, primele, de un sfînt, celelalte. Cuvintele şi hieroglifele sînt plăsmuite într-un pol al fiinţei interioare opus celui al lumii „necăjicioase/ dezorientat-buimacă” a oraşului „deru­tat nervos”; ce e scris şi ce e caligrafiat constituie reperele ieşi­rii din ambuteiajul global pentru că, iată, „această vorbire e ca o scoatere de spini din propriul gîtlej”. Tot astfel iese poetul şi ci­titorul calificat din ambuteiajul codului cultural, foarte activ în toată poezia lui Leo Butnaru; Dostoievski şi Protagoras, Socrate şi Allan Ginsberg (cu care se întîlneşte „transatlantic şi transtextual”), Beckett, Ionescu, Ecclesiastul şi Quasimodo sînt „dosarele” de la Ministerul Postmodernismului Departamentul Textologie, unde poetul e angajat pe post de cobai al poeziei: al Poeziei Române, despre care, iată, se poate scrie admirabil, în afara retoricii găunoase, a triumfalismului pozitiv sau negativ; sub ocrotirea Sfîntului Terapont, invocat, altădată şi de Ştefan Baciu: „Sfinte Terapont reazem al/ poeţilor români din Terra-pont-euxină/ pari a fi unica sanctitate ce ştie că poezia/ este zona de tropice a acestor suflete care/ rînd pe rînd nu cred să înveţe a muri vreodată/ zona abundenţelor de tot felul – cu/ jungle de semnificaţii cu/ îndoieli luxuriante/ uneori da­daiste şi/ lianele desperărilor din care maimuţe clinice/ covrigesc ştreanguri/ arătîndu-ni-le cu subînţelesuri. Dar/ poeţii rezistă tentaţiilor macabre/ unii dintre ei – o ştii prea bine/ Bunule Sfin­te Terapont – chiar/ din unealta supliciului bahic şi-au făcut/ pahar pentru candelă/ reîntorcîndu-se la psalmii poeziei care/ în egală măsură merg spre zeu şi/ spre om efemer – acesta/ stîrpitor de singurătate prin harul ctitoritului/ oarecum mai norocos decît zeii noştri de tranziţie la/ ei înşişi/ nepreocupaţi de evoluţie ci de/ statorni­cie cică preocupaţi drept clişeu multiplicat la/ xeroxul albastru al Cerului. Auzi-mi ruga/ şi iartă-mă pre mine maculatul că/ te-am decre­tat Sfinte drept părinte proteguitor al/ merituoasei dar nedreptăţitei Poezii Române în care/ îndrăznesc să cred că se află şi inima mea cum/ în mijlocul unei uriaşe rodii una din seminţe se află între/ două elipse împurpurate… însîngerate… „ (Poemul de identificare a propriului său protector). Inima şi poezia lui Leo Butnaru sînt, în mod cert, la zona de tropice a poeziei noastre de azi.

În Instructajul santinelei de sine, Leo Butnaru fixează, în fond, ceea ce formula sa lirică va fi exprimat în cele peste douăzeci de volume, adunînd în poezie, trans-formînd în poezie tot ce vor fi fost eseuri, notaţii filosofice, sentimente, vise, coş­maruri, stări, spaime şi lumini, drumuri în Siberia, China, Mongolia, speranţe şi disperări, nostalgia Sudului şi gînduri înspre vizuina ursului carpatin, zborul moliei în „cămăruţe ticsite cu de toate” şi galopul frenetic al nomadului prin stepă, Baudelaire şi Mandelstam, Tolstoi, Esenin, Dostoievski, Sfîntul Augustin, Turgheniev, Gogol, Mihai Ursachi, Beckett, Ionesco, Caragiale, Biblia şi mirabilul Velimir Hlebnikov: tot felul de lucruri, semne şi o întreagă literatură citită/ citată/ tradusă/ înşelată/ iubită de Leo Butnaru în bibliote­ca sa borgesiană. Peste tot sînt o rîvnă metafizică şi o „joacă”, în felul aceleia din lirica lui Marin Sorescu sau, mai înainte, Tudor Arghezi; uneori, are şi o „poantă”: din joacă şi din poanta ei, însă, se iveşte deodată semnul tragicului: „Pauză de plimbare. În parc/ un om de zăpadă. Ceva timp/ stăm faţă în faţă/ tăcînd. Cum s-ar spune/ am găsit limbă comună./ Aşadar/ stau faţă în faţă/ cu omul de zăpadă/ atît de alb/ încît îmi pare că stăm/ faşă în faşă” (Faţă în faţă).

Poezia lui Leo Butnaru este una a asociaţiilor surprinzătoare, unind/despărţind regnurile, lucrurile, timpul de vreme, trecutul de prezent, eul de sinele mai profund: de ce ar fi importantă o nucă pe masa de Paşti, de exemplu? Iată: „E neobişnuit să vezi craniul nucii pe masa de Paşti?…/ Nuca miejii căreia se zice că ar semăna creierului uman?…/ Eu unul găsesc absolut firească prezenţa nucii pe masa de Paşti/ cred că e necesar ca nuca să fie sfinţită odată cu pasca ouăle roşii/ şoldişorul de miel/ pentru că nuca e una din infinitele metamorfoze ale Graalului/ tocmai ea seamănă cel mai convingător potirului sfînt/ acesta fiind dovada că lumea deschisă a sînge/ se grăbeşte să se închidă./ Iată de ce şi nuca mereu seamănă a toate/ dar mai ales Graalului seamănă/ sfînt po­tir căutat de creştinul care/ nu doreşte să bea din el/ ci/ să-şi adauge propriul sînge/ sîngelui de la Răstignire” (Nucă pe masa de Paşti). Leo Butnaru spune că scrie o poezie predestinat asociativă; nuca şi cupa Graalului, hiena şi poezia din poemul Noaptea bufniţe­lor, a hienelor sau, mai ales, această asociere între în-cîntare şi text din Bolero, marcînd orfismul profund al unei poezii care, în aparenţă, adoptă „proza” (post)textualistă: „Bolind în bolero a final rebel/ Ravel revelează undă după undă/ cerc după cerc/ inel după inel/ şi astfel această răsfirare/ această navetă de undă/ de cerc/ de inel/ de înverşunare/ de o mie de ori – spre ţărm/ şi îndărăt în mare/ spre ţărm/ şi îndărăt în mare…/ Probabil/ perpetuum mobile ar fi imposibil/ în dus-întorsul său de undă/ de cerc/ de inel/ dacă în structura lui nu ar intra/ şi bol-/ eroul lui Ravel/ Ravel” (Bole­ro) .

Într-o altă ordine, poezia lui Leo Butnaru e şi o „cronică” a evoluţiei limbajului poetic şi a felului cum se petrece reconversia realului în discursul liric: în poezia lui Leo Butnaru sînt, mereu, cel puţin doi poeţi, unul al metaforei care se năruie în proză, altul, care se ridică din praf, asemeni lui Saul din Tars, pentru a mărturisi, din nou şi din nou, credinţa în ceea ce va fi fiind poezia din stinghia clopotniţei: „Ce privire ageră aveai! Îmi spuneai: «Iată colo pe stinghia clopotniţei/ buha devoră un şoricel sau poate un liliac…» (Pe atunci/ atare observa­ţii nu mi se păreau acceptabile pentru a fi puse în versuri – / descătuşarea avea să vină ceva mai spre sfîrşitul secolului trecut)./ Semiluna de mai ni se părea fantastică pleoapă de leu/ dizolvat în varniţa Căii Lactee – chiar aşa putea să ni se arate/ la vîrsta cînd nu rîvneam să aflăm întocmai răspunsuri/ măcar să-l alegem pe cel mai puţin dubios…/ Mai ţin minte/ îţi citisem un vers de Marcel Blalu: «Vom fi totuşi morţi/ şi o să ştim de toate» ca într-o poveste cu o capră metafizică./ Astăzi mi se întîmplă să te întîlnesc pe la vreun salon de carte (cît de/ prozaic deveni romanticul de cîndva…). Mîna ta/ e ca un acumulator ce s-a descărcat de mister… (şi totuşi/ sur­prind bătăile pulsului ce-ţi cutremură infinitezimal salba de matostat)/ gura mea ne-plină precum cîndva de metaforele voluptăţii desfă­tării…/ (mă asemănai unui dascăl de pasiune orientală…). În preajmă e/ zeiţa bruştei schimbări de temă – patroană impostoare./ Întîlnirea noastră – o tresărire şi o împietrire instantanee/ după care reve­nim la blestemata stare cotidiană a sufletului ce parcă/ nu mai vrea să domnească şi pare să abdice. Probabil/ suntem mari actori în ştiinţa de a ne ascunde buimăceala. Noi/ cei care deja nu mai suntem aşteptaţi nici măcar de propriile amintiri/ tot mai infidele…” (Aco­ladă). Cine e marele actor care îşi ascunde buimăceala? Dar cel care nu mai e aşteptat nici măcar de propriile amintiri infidele? Unde e „romanticul” de cîndva şi unde a plecat „prozaicul” de astăzi? Poate că e chiar Leo Butnaru aflat mereu în „schimbul doi” al cunoaşterii de sine, adică, acela, care nu îşi (mai) asumă visul drept teritoriu al poeziei (ca în atîtea alte paradigme lirice anterioare), ci veghea, luciditatea cristalină a vederii secunde: poetul de atunci şi cel de acum, copilul cu pesmetul în colţul buzelor şi „ideea speriată” de mai tîrziu, ciulinii şi pelinul: „Copil/ desfac trosnitor între dinţi/ un pesmet:/ la colţul buzelor/ şi pe bărbie – ciulinii fă/ rî-/miturilor (miturilor!) – de asta/ amintindu-mi şi tu/ steblă de pelin/ tremurînd în vîntul pre-iernii/ în preeria brumelor –/ tu/ ca o idee speriată…” (Ciulinii, pelinul).

Altfel, ca în atîtea cărţi anterioare, poetul din Instructajul santinelei de sine e, cum spune Jean Cocteau, la dispoziţia nopţii sale („Noaptea ne interzice chipurile./ Noaptea e un fel de cenzură./ Noaptea ne interzice chipurile./ La un moment dat, definitiv./ Ar tre­bui să avem memorie bună/ pentru ca să ne iubim chiar şi atunci/ cînd nu ne vedem” – Dragoste şi memorie)  şi scrie, asemeni lui Rilke („Pari­sul e plin de tăcere”, exclama autorul Elegiilor din Duino), cu tăcerea lui, căutînd, cum spune în Elegie vişinie, dialectul tăcerii (ne)articulate. Însoţind zborul negrelor acvile ale subconştientului, poetul caută un (auto)portret al umbrei „ce sunt”, jucîndu-se cu umbra sa, schimbînd, astfel, nu doar paradigmele lirice, ci şi modul lor de întrebuin­ţare, la vîrste diferite, de doi poeţi aflaţi într-o relaţie de geneză reciprocă: ce mai înseamnă „versul poetului L.(eo) B.(utnaru)”, altă­dată, altcum, azi, cînd s-a schimbat chiar sistemul de umbre din urbe: „În umbrele imense ale blocurilor, nevăzîndu-şi propria lui umbră,/ vreun domn la vîrstă venerabilă are impresia că ea, umbra,/ îi gîfîie obosită în ceafă/ sau că el îi gîfîie umbrei în cerbice/ şi că nu mai are mult/ pînă va fi să pice,/ iar odată ce a ajuns deja la ceva în­ţelepciune,/ revenind acasă,/ îi spune cu tristeţe soţiei, venerabilei doamne a inimii sale (în juneţe,/ îndrăgostit-lulea,/ îi repeta uneori versul poetului L.B.: Sub lumina văzului tău/ trupul meu lasă umbră…); deci, îi spune cu tristeţe soţiei/ că, iată, azi, i-a fost dat să priceapă că,/ în desişul umbrei,/ omului îi vine mai greu/ sau chiar imposibil/ să-şi vadă umbra conştiinţei,/ consoarta sa, inginer la pensie, căzînd de acord,/ la rîndul ei dîndu-se cu părerea că/ modifi­carea sistemului de umbre în urbe/ este posibil să ducă şi la modifica­rea facturilor pentru încălzire,/ pentru că, în zilele însorite de iarnă,/ soarele deja nu va mai bate în cutare sau cutare geam al lor,/ nu va mai dezmorţi cît de cît betonul peretelui dinspre răsărit/ sau dinspre amiază…/ Asta e: modificarea sistemului de umbre/ alarmează…” (Sistemul de umbre).

Atît şi astfel este Leo Butnaru din cele peste douăzeci de volume de poezie,  începînd ca „învăţăcel la cursul primar al şcolii personale de literatură”, absolvent, acolo, magna cum laudae, după ce va fi deprins vieţuirea „în(tre) natura textului şi textul naturii”, meşteşugul stăpînirii cuvintelor înaripate „ce mor cu picioarele pe pămînt”, convingerea că „dincolo sau dincoa­ce de mit, poezia, oricît de abstractă ar fi/ pînă la urmă reveni-va la realitate” şi, mai ales, după ce i s-a eliberat adeverinţă că „într-adevăr, poetul e un animal născut în mare/ ce trăieşte pe uscat şi rîvneşte să zboare”. Astfel se închide cercul rîvnei metafizice din care creşte poezia unuia dintre cei mai importanţi poeţi români de azi.

 

 

Revista indexata EBSCO