Aug 23, 2016

Posted by in EDITORIAL

Vasile ANDRU – Cele 7 erezii româneşti din anii’ 90

În noiembrie 1994, m-am reîntîlnit cu părintele Ioanichie Balan, la Sihăstria. Trecuseră trei ani de la precedenta noastră întîlnire. Trei ani care au creat între noi distanţe amare.

Înainte de revoluţie, eram răsfăţatul părintelui Ioanichie. L-am vizitat, atunci, la Mănăstirea Bistriţa, satul Viişoara; după felul cum mă primea, cred că dînsul vedea în mine un posibil ucenic mirean, care-i trebuia. Sau măcar un „purtător de cuvînt” spre lumea albă.

Îl bucurasem cu cartea Viaţă şi semn (1989), unde vorbeam şi despre cartea sa Convorbiri duhovniceşti; şi mai vorbeam despre homo religiosus, într-un veac ateu. Se mirase că am reuşit că contracarez rigorile cenzurii şi să public Viaţă şi semn. S-a deschis în faţa mea, mi-a spus despre atelierul său, ba chiar mi-a cerut sfaturi scriitoriceşti.

Apoi… Cred că a simţit o frustrare mare că n-am mai venit la chilia sa. Acum se bucura că am venit, mai ales că avea şi un sac de reproşuri, care trebuia golit.

Constat că era la curent cu viaţa mea post-decembristă, cu Cercul de practică Oratio mentis, pe care îl coordonam.

Zice:

– Aveţi o influenţă asupra tot mai mulţi tineri. Vă ascultă, am văzut la Casa Studenţilor. Mulţi tineri vă ascultă! Ce duhovnic aveţi?

– Părintele Manole de la biserica Cărămidari, din Bucureşti. V-am spus şi data trecută.

– Mi-aţi spus! un admirator! Unul care vă citeşte cărţile… Ăsta nu-i duhovnicul potrivit! Vă trebuie un duhovnic aspru, căruia să-i ştiţi de ascultare!

Am surîs cu subînţeles. Cred că ar fi vrut să mă spovedesc la dînsul. Dar mie îmi plăcea să-l citesc, nu să-i stau sub patrafir. Îmi plăcea scriitorul. Un mare scriitor filocalic. El voia să fie mare şi-n ipostaza de avva. Voia să joace un rol. Nu-şi punea problema că, în veac, cărţile sînt chiar fructul rolului. (Şi eu am fost prins de vraja rolului, o vreme.)

Ziceam, pe pr. Ioanichie îl îndrăgeam ca pe un scriitor (singraphos) filocalic. Singrafia bătea isihia, la el.

 

După revoluţie, în vara lui 1990, mi-a dat de ştire că se află în Bucureşti, într-o cameră de oaspeţi a patriarhiei, am venit repede să-l văd şi chiar atunci m-a pus la treabă: am început să diortosim o traducere veche din Vieţile Sfinţilor. Voia să înnoiesc limbajul vetust, iar el stătea de veghe ca înnoirile mele să nu fie totuşi avangardiste, ci să păstrăm hieratismul graiului nostru.

N-am colaborat mult. Doar bună parte volumul I, cu sfinţi din luna septembrie. Apoi, viaţa mea a avut zborul ei, s-au deschis graniţele, am ieşit din ţarcul ţării. Am primit trei burse în străinătate, în trei ani la rînd, şi am dispărut de la orizontul patriei.

 

În 1994, am reapărut la chilia sa (la Sihăstria). Zice apăsat:

– Să vedem dacă vom cădea de acord. Vreau să ştiu ce faceţi, unde sînteţi acum…

Îi spun: La revista nonagenară „Viaţa Românească”.

Îi dau ultimul număr al revistei, nr. 7-8.

Zice: Mai există o viaţă românească? Vorbesc şi la propriu, şi la figurat… Românismul suferă! Ştiu, eu sînt un fanatic. Aşa că voi spune tot ce gîndesc, ca un fanatic… Ce-i prin Bucureşti?

Îi zic ce este şi ce lipseşte.

Zice: Faliment economic. Dar şi faliment moral: se scrie dar nu se citeşte… Cauza? S-a schimbat mentalitatea? Sau e din cauza sărăciei? Omul nu mai iubeşte nici cărţile neamului, nici istoria neamului. / Îî zic să particularizeze.

 

 Triunghiul vicios

Zice: Sînt mulţi duşmani ai ortodoxiei, la ora actuală. Vor să nimicească ortodoxia. Printre aceştia, uitaţi-vă, triunghiul: Pucioasa – Vladimireşti – Ghelasie. Asta, cumva dinlăuntrul creştinismului. Iar dvoastră îl susţineţi pe Ghelasie! Susţineţi Vladimireşti! Păi ştiţi ce înseamnă asta? Mii de tineri… se ţin după dvoastră! Mii!

Zic: Tinerilor care vin la mine, eu le fac demarcaţiile necesare. În primul rînd, triunghiul de care spuneţi nu are trei colţuri… Maica Veronica de la Vladimireşti nu intră în aceeaşi oală cu ceilalţi. Care ar fi „duşmănia” ei? Vorba lui Pilat: Eu nu găsesc duşmănie la dînsa! Ecce: A fost condamnată la zece ani de închisoare de comunişti, exact pentru rezistenţa ei ortodoxă… Altceva, ce-ar fi? Etapa sa cu Văsîi a fost nefastă, într-adevăr, a umbrit-o. Văsîi o mînuia spre o „lume paralelă” dubioasă. Dar s-a separat oficial şi categoric de Văsîi în 1980! După 1990, Vladimireşti devine o mănăstire model. Şi, să ştiţi, maica nu are nici o legătură cu călugăriţele turbulente care se dau drept „vladimiriste”. Cineva le manipulează pe acelea. Aşadar, triunghiul anti-ortodox (disident, totuşi) nu are trei unghiuri… nu mai e triunghi.

Părintele Ioanichie nu spune nimic. Tace, neconvins. Eu continui:

– Iar lui Ghelasie de la Frăsinei, eu i-am zis că multe din cele scrise de el nu au acoperire filocalică. Sînt mai degrabă reverii mistagoge. I-am zis să le numească reverii religioase, un termen valabil.

Pr. Ioanichie zice:

– Ghelasie e fiul dvoastră spiritual. Este produsul dvoastră. L-aţi publicat la „Arhetip” şi la „Axis mundi”. Ştiţi cine-i „Axis mundi”! Radu acesta e român?

Zic: Nu mi-am pus întrebarea. A fost managerul efemerii editurii, vă spuneam că l-am girat (pripit, e drept), ca să-şi poată înscrie revista şi editura. Probabil e român, că altfel nu dădea faliment! Am publicat prima carte a lui Ghelasie: prima lui carte era promiţătoare. Era jurnalul unui aspirant îndrăzneţ. Cu secvenţe ficţionale.

Zice: I-aţi dat drumul în lume, şi aveţi o răspundere foarte mare.

Zic: Tocmai am avut o discuţie cu Ghelasie, la Frăsinei. M-a întrebat de ce nu i–am recenzat nici o cărticică despre isihasm. I-am răspuns că ceea ce scrie el numeşte impropriu isihasm… Ştiţi, e mai bun la practică, la duhovnicie, decît la teorie…

Zice: Nu se vede. Se vede, pînă acum, că l-aţi publicat… L-aţi încurajat. Ghelasie – un incult, nu ştiu dacă are liceul. Din ce scrie, se vede că-i incult. Are liceul?

Zic: Are liceul, dar n-are rigoare. Scrie ca într-un dicteu automat… El a făcut şi o şcoală tehnico-sanitară de doi ani. A şi lucrat vreo 4-5 ani la spitalul din Abrud, ca asistent de laborator.

– Dar mai întîi, sa-şi limpezească situaţia lui cu stiliştii! Vine ca „frate” la Frăsinei, după ce era călugărit la stilişti! Ştiaţi?

– Acum aflu acest lucru.

(Notă din 2015. Pe atunci nu ştiam că pr. Ghelasie era popit la stilişti. Abia după moartea – prematură – a lui Ghelasie s-a publicat un curriculum, de către stilişti, şi de acolo am aflat că: Timp de 21 de ani, Ghelasie Popescu şi-a ascuns preoţia primită la stilişti! În tot acest timp, el trecea în ochii tuturor ca simplu trăitor în Mănăstirea Frăsinei, ca „Fratele Gheorghiţă”. Dar cred că şi-a ascuns-o din defensă, nu din rea credinţă.)

Zic: Nu ştiam de situaţia lui cu stiliştii. Ştiam doar că, este un spirit ager, isteţ, phronimos, cum ne cere Iisus.

Zice: E bolnav de mîndrie! Publică fără trimiteri din Biblie. Fără ierarhul care validează. Cine validează? Pe coperţile cărţilor sale este blazonul masonic. Peste înger, ochiul – simbol al Vechiului Testament; şi alte semne masonice.

Zic: I-a lipsit un îndrumător care să-i canalizeze teologic căutările. Mi-a spus că a apelat la pr. Benedict Ghiuş de la Cernica, dar acesta l-a refuzat. I-a cerut părintelui Benedict binecuvîntare să facă isihasm, iar părintele l-a refuzat, motivînd: „Am dat-o cîtorva, dar n-au ţinut-o, de aceea am hotărît să n-o mai dau.”

Pr. Ioanichie conchide ferm:

– Daţi o dezminţire, dacă ziceţi că nu-l susţineţi. Să se vadă că nu-l susţineţi. Mii de tineri vă ascultă! Nici n-aţi ştiut pe cine susţineţi, n-aţi ştiut că Ghelasie nu şi-a rezolvat încurcăturile cu stiliştii, dar stă la Frăsinei!

***

Trece la al treilea „unghi” anti-ortodox, Pucioasa:

– Şi cei de la aşa-zisul „Noul Ierusalim” de la Pucioasa sînt stilişti. Ei sînt plătiţi, ştim noi de cine, sau bănuim. Sînt plătiţi şi linguşiţi (banul şi mîndria) ca să distrugă ortodoxia!

– De altfel, nu stilismul e marea problemă ci sfidarea lor şi vedeniile lor. Disidenţa lor.

Marian Zidaru m-a întrebat odată, la un Bookfest, unde ei aveau închiriat un spaţiu: „De ce stiliştii de pe Athos sînt consideraţi corecţi şi sfinţi, iar pe noi, stiliştii din România ne consideraţi greşiţi?”

I-am răspuns: „Pentru că stiliştii de pe Athos nu se consideră mai buni decît noi, gregorienii, şi nu arată ostilitate faţă de noi; pe cînd stiliştii din România se consideră mai buni decît noi ceilalţi.” (Nu i-am mai spus şi restul: stiliştii noştri nu-s sancţionaţi pentru rigiditate culturală, nici pentru că sînt corigenţi la astronomie… ci pentru disidenţă.)

 

Ameninţare cu afurisenie

Părintele Ioanichie zice că problema Ghelasie, alături de Pucioasa şi de Vladimireşti ş.a.. vor ajunge la Sinod. Şi va merge pînă a propune afurisenia în biserică, timp de 40 de zile, să se citească în bisericile României, un text cu afurisenii, împotriva celor ce lovesc ortodoxia.

 

Lista părintelui Stăniloae. Părintele Dumitru Stăniloae, cu cîteva luni înainte de a muri (oct.1993), i-a spus părintelui Ioanichie Bălan: „Avem în biserica ortodoxă 7 cazuri care se îndepărtează de ortodoxie: – Vladimireşti cu toată mişcarea sa; – Mişcarea de la mănăstirea Recea (cu părintele Ioan); – Gherasim şi Arsenie de la mănăstirea Cocoş; – Visarion şi visarioniştii; – Ghelasie de la Frăsinei; – Pucioasa soţilor Zidaru. Biserica trebuie să ia măsuri.”

Părintele Ioanichie ţinea cont de lista pr. Stăniloae dar avea şi lista sa proprie, cum reiese din dialogul de faţă. Cuvîntul erezie a fost folosit rar, cu prudenţă. Mai curînd se foloseau expresii precum: „cazuri” , tulburări, „fenomene”. Cioran zicea: „Cîtă vreme mai produce erezii, o religie este vie, viguroasă.” Dar, în cazurile de mai sus, sînt mai potriviţi termeni precum: controversă, tulburare.

Mai aflu că ierarhia oficială nu vedea cu ochi buni „cultul” părintelui Arsenie Boca. Şi pr. Stăniloae avea rezervele sale cu privire la pr. Arsenie Boca. De altfel, pr. Stăniloae, la reeditarea Filocaliei după revoluţie, a eliminat dedicaţia pentru pr. Arsenie, care figura pe primele volume apărute la Sibiu, 1948.

Despre rezervele oficiale la adresa pr. Arsenie îmi vorbise şi preotul Savian Bunescu de la biserica Drăgănescu, în 1991. Acum vedeam că şi pr. Ioanichie îl avea pe lista lui, dar nu insista pe „cazul Arsenie” , trecea fugitiv, era totuşi prea mare, îl ocolea prudent. Şi insista pe „triunghiul” controversat, care, cu adaosuri, se făcea pentagon… hexagon…

 

 La orizont: al cincilea „fenomen”!

Părintele Ioanichie insistă:

– Trebuie să vorbiţi public, să vă delimitaţi de aceştia. La televizor, în presă. De Vladimireşti, de Pucioasa, de Ghelasie, de „spirală” [voi explica mai jos].

Şi, ca să arate că nu glumeşte cu aceste lucruri, mi-a spus că, dacă nu mă delimitez public de fenomenele în discuţie, dînsul îl va declara şi pe Vasile Andru „fenomen controversat”! Al cincilea fenomen, în lista sa!

Perspectiva de a fi al cincilea fenomen într-o listă în care figurează – tacit sau mustăcit – şi pr. Arsenie Boca era chiar glorioasă!

Răspund: – S-o luăm pe rînd. Eu am avut deja discuţii cu Ghelasie, aş vrea ca turnura să vină de la el. Nu aş vrea să-l judec, ci să-l determin personal să se judece singur.

  1. B. – Prea tîrziu! Prea mulţi tineri sînt derutaţi. Să arătaţi mai multă fermitate. Să daţi o declaraţie publică scrisă, că vă separaţi de acest Ghelasie. Cine-l plăteşte pentru publicarea cărţilor? Vedeţi, este irecuperabil! Veţi avea un ecou bun asupra credincioşilor dacă daţi o declaraţie că vă separaţi de el. Tineretul vă ascultă.

– Cred că dacă aş publica acest dialog al nostru, ar valora cît două declaraţii. Dar îmi dau seama că încă nu poate fi publicat tot ce vorbim aici.

– Nu, nu. Mai bine ar fi să daţi cu biciul în cei ce lovesc ortodoxia.

 

Trădarea intelectualilor

Zice: Intelectualii nu-s cu biserica! Stau în espectativă. Superficiali! Au probleme proprii! Şi sub comunişti erau aşa! Ţara NIMĂNUI. Doar ţăranii mai sînt cu Ţara şi cu biserica.

Zic: Ţăranii sînt pe cale de dispariţie. Dar biserica slăbeşte nu de la oameni, ci de la capete. Vreau să spun, de la unele capete ecleziaste.

Zice: Da. Dacă slăbeşte trupul şi capul slăbeşte! Unii se dau dascăli de duhovnicie. Iar cei pur religioşi sînt ocoliţi [de către ierarhia oficială].

 

 Alerta Yoga

Părintele îmi numeşte şi alte „fenomene” care tulbură azi ortodoxia. Pe lîngă acele lovituri îngrijorătoare, care sînt chiar din sînul ortodoxiei (obsedantul triunghi!), mai sînt loviturile din afara ortodoxiei: yoga, asaltul asiatic păgîn, sincretismul asiatic. Ca pericol anti-ortodox major, părintele forfeca „fenomenul yoga”, cu înverşunare.

Zice: Puteţi interveni, la viitura dinlăuntru. Aveţi destulă influenţă ca să loviţi toate aceste 4 derive. [A patra fiind, de această dată, yoga]. Să loviţi în grupul MISA. Public.

Zic: Părinte, dacă aş vorbi despre ei, oricît de aspru, le-aş face publicitate. Prof. Mario Sorin Vasilescu (tot yoghin, dar din cei legiuiţi; că şi-n India se face o distincţie între două feluri de Yoga: dharma şi adharma, adică legiuită şi nelegiuită), aşadar Mario l-a atacat în presă şi la radio pe „guru” misa, l-a atacat sever, cu argumente profesioniste. Rezultatul a fost invers decît cel scontat. Ăia abia aşteaptă să se vorbească despre ei, abia aşteaptă să pozeze în victime, în persecutaţi. Le creşte tupeul, decenzurarea, libidoul. Ei se hrănesc din asta, din publicitate negativă. Soluţia este alta cu acest gen de oameni. Un grup de părinţi l-au dat în judecată pe guru. Ei speră să-l vadă în cătuşe. Juridic se rezolvă asta.

– Ar avea urmări bune intervenţia dvoastră. Sînteţi altcineva decît Mario Vasilescu. O intervenţie a dvoastră ar avea efect bun asupra studenţilor care vin să vă asculte.

– În grupurile mele, fac limpeziri. Mai ales că mi se pun întrebări. Dau răspunsuri adecvate. Dvoastră afurisiţi toată yoga, în bloc. Spuneam, se face distincţie între două direcţii: yoga legiuită (dharma yoga) şi yoga nelegiuită (adharma yoga), pe ultima şi indienii o combat cu asprime. Mă iertaţi că vă fac aceste limpeziri. Am vorbit şi cu părintele Teofil Părăian, iar dînsul, fiind un mare înţelept, îngăduie yoga legiuită. Pe aceasta din urmă, părintele Teofil o asemuieşte cu gimnastica. Şi zice: „Eu n-am nimic împotriva gimnasticii.”

– Toată yoga este vrăjitorie, magie şi lucrare ghiavolească! spune categoric pr. Ioanichie, fără să se lase impresionat că există totuşi cele „două direcţii”.

 

Revenire la lovituri dinlăuntrul ortodoxiei:

Zice: – Ştiaţi că şi mari ierarhi, şi monahi, fac parte din masonerie?

Ştiam numai de Andrei Scrima; îmi spusese Mihai Rădulescu, profesor la Teologie. Cînd i-am îngrijit cartea despre „Rugul Aprins”. În cartea sa, Mihai Rădulescu lovea în Andrei Scrima. L-am rugat să elimine atacurile la Andrei Scrima, nu din amor pentru masonerie, ci din admiraţie pentru mintea minunată a acestui călugăr, misionar şi savant strălucit.

– Lasă mintea minunată! Depinde ce faci pentru dreapta credinţă cu mintea asta! zice pr. Ioanichie.

Notă. Mai tîrziu, în 2009, cînd eram consilier editorial la „Paralela 45”, am supervizat cartea Masoneria şi clerul, un dicţionar. Îngrijitorul dicţionarului, A. Fabian, spunea că a primit manuscrisul de la pr. Ioanichie Bălan; e posibil, dar Ioanichie Bălan murise (2007) şi nu aveam cum să verific. Oricum, dicţionarul, este corect făcut, bine documentat, însoţit de un argument anti-masonic avizat; şi ştiam din discuţii mai vechi, că Ioanichie ţinea să-i deconspire pe clericii masoni. În dicţionar, sînt atestaţi doar cei care nu mai sînt în viaţă.

 

Nu ascunde o mare frustrare

– Faceţi isihasm cu mase mari de oameni! zice pr. Ioanichie. Iar pe noi, 4000-5000 de călugări, nu ne întreabă nimeni, nu ne cheamă nimeni! 4-5000 de călugări cît are România, nu ne cheamă nimeni să facem isihasm!

Zic: Ceea ce fac eu, la Cercul de isihasm pe care l-am fondat, nu este la competiţie cu cei 5000 de călugări, care au rostul lor, mare. Eu n-am o parohie, ci un cerc de studiu şi practica Filocaliei. Şi iată, vin cu bucurie la Sihăstria, la povaţă!

Zice: Bine că aţi venit! Dar veniţi cam rar! La Bistriţa vă vedeam mai des.

(Aici simt un gen de reproş patern, ca tata cînd spune că vin rar pe acasă!).

 

 Invazia păgînă

Alt reproş: – Ce să mai zic de legăturile dvoastră cu cercurile yoghine! Acele discuţii publice despre yoga şi creştinism! Aţi văzut, m-am ridicat şi am ieşit din sală atunci, la „Grigore Preoteasa”, cînd aţi dezbătut tema asta!

Zic: Nu, nu v-am văzut. Sînt consternat, acum aflu că eraţi în sală! Chiar trebuia să-mi daţi de ştire ca sînteti în Bucureşti. V-aş fi invitat urgent la catedră. Eu aveam atunci nevoie de aliaţi puternici, iar dvoastră, cel puternic, nici nu-mi daţi de veste că sînteţi în Bucureşti! Nu am ştiut că sînteţi în sală.

Zice: Nu m-aţi văzut în fundul sălii?

Zic: Aula este mare, 600 de locuri, eu cu dioptriile mele văd abia pînă la mijlocul sălii. Am zărit la un moment dat că au intrat în aulă trei călugări, dar nu le-am distins chipurile, dacă aş fi stiut că sînteti dvoastră vă chemam prompt la tribună. Era chiar o mîndrie pentru mine. Îmi pare rău că nu m-aţi vestit. La dezbaterea aceea, am încercat să împac lucrurile. Am crezut că am destulă diplomaţie ca să stau între cele două „tabere”: ierarhii şi îndrumătorii yoga. Acolo eu nu făceam „paralelisme”, ci un balans! Aveam lîngă mine la catedră şi cîţiva ierarhi, Înaltul Bartolomeu Anania de la Cluj, Înaltul Daniel de la Iaşi; şi mai erau părintele Galeriu… Sorin Dumitrescu… Paul Credevia care a făcut Piteştiul…

– Au vorbit cu mănuşi… Diplomaţie… Pe mine dacă m-aţi fi chemat, aş fi vorbit de se cutremurau şovăitorii… alegeam oile de capre.

– Chiar aveam nevoie în seara aceea de un Sfîntu Ilie. Îmi pare rău că nu v-aţi vestit că sînteţi acolo.

– Iar studenţii s-au obrăznicit în sală. Au vorbit fără respect pentru feţele bisericeşti.

– Da. A vorbit şi acel „guru”, penibil şi ridicol. Citea un text lung şi anodin, nimeni nu-l putea opri. Nici părintele Galeriu nu l-a putut opri, de două ori a încercat să-l oprească, nu era chip. Aveţi mare dreptate, feţele bisericeşti au vorbit cu mănuşi. Întîlnirea trebuia pregătită. Altfel, ea apărea ca o confruntare pugilistică inegală.

 

 Drama căilor paralele

Zic – În acest timp, treptat, s-au accentuat dramatic „căile paralele”, clerul şi intelectualitatea.

– Din naivitatea intelectualilor! zice.

– Poate din inadecvare! zic. Cele două categorii, fie se ignoră, fie se evită. Se privesc cu trufie sau cu indiferenţă. Din vina cui?

– După 50 de ani de comunism, intelectualii nu fac nimic pentru salvarea neamului! Nimic! Politica e o desfrînată cu 7 feţe. Sectele împuţesc România. Cine dă o replică?

Aspru: „Mînă străină. Lovituri străine. N-au putut să ne sugrume prin comunism şi acum ne sugrumă trimiţîndu-ne pe cap mormonii. A fătat România mormoni! Bătaie de joc. Sugrumă ortodoxia. Asta vor! Şi distrugînd ortodoxia, distrug neamul!

Patetic: „Avem o ţară ca un fagure de miere. Ei aruncă toţi scaieţii în potirul nostru. Am ajuns lada de gunoi a Europei!

Acuzator, emfatic: „Condeiele, de ce nu apără cinstea neamului? Ei, străinii, văd că-i o ţară liniştită… Şi tot vin… Floarea studenţiei noastre ne-o iau străinii! Fetele sînt mai căzătoare ca băieţii. Degradarea socială începe de la fetele noastre! Şi urcă pînă la cei mari…”

 

 Cazul Ioan Alexandru

– Am ţinut la Ioan Alexandru mai mult decît la cei 9 fraţi ai mei. Că am 9 fraţi! Tare am ţinut la Ioan Alexandru. Şi după 89, s-a vîndut. L-a bătut Dumnezeu în public! (Aluzie rugoasă la comoţia cerebrală care l-a prăbuşit pe marele poet, în timp ce predica, la Arad, în faţa a 1000 de participanţi; îl avea alături şi pe astronautul american Duke jr.) S-a dat cu evanghelizanţii. După vizita aia în America, a venit alt om. L-au cumpărat? L-au flatat? Alt om.

Zic: Eu cred că i-au oferit un public „pe tavă”. Poetul iubea băile de mulţime. I-au oferit auditoriu, suflete… De aceea a trecut la ei.

Zice patetic si crunt:

– Domnu Andru, eu pe Ioan Alexandru l-am smuls din inimă, cu jale. Va spun acum… Cred că şi pe dvoastră o să vă smulg din inimă… E drept, Ioan n-a mai venit pe la mine, a fugit de noi. E drept, dvoastră mai veniţi pe la mine… Aţi fost la indieni… India îţi suceşte minţile!

Am simţit lovitura, în plin. Zic:

– Chiar dacă am fost în India, nu e cazul să produc prin asta doliu naţional… Aici, la Sihăstria, eu vin la două legende: Cleopa şi Ioanichie… Chiar dacă, poate, mă veţi scoate din inimă… să ştiţi că eu nu vă scot niciodată din legendă…

 

Totul a fost zis

Totuşi, notez şi finalul întîlnirii. Zice, ca şi la adio:

– „Pe cît vă stă în putinţă, că lucraţi cu mulţi oameni, să salvaţi tineretul. Dacă puteţi să-l salvaţi: de asaltul porno, de yoga. Stau tineri în spirale la yoga! Stau zeci, sute, în spirale. Ce face gorila aceea cu ei? Îi hipnotizează? Vegheaţi la tineri! Dacă nu-i puteţi îndrepta spre salvare, măcar feriţi-i de valul diavolesc, lăsaţi-i în simplitatea lor românească.

„Isihasmul… să nu-l faceţi la oraş. Luaţi-i pe cei mai buni cu care lucraţi şi duceţi-i la pustie! Numai acolo se face isihasm. Dalles nu-i chiar o pustie…

„Şi mai chemaţi-ne pe noi, dacă vreţi calea asta. Sînt 4000-5000 de călugări, dar nu ne întreabă nimeni!

„Aveţi pe mînă studenţi! Eu studenţilor nu le pot vorbi. Nu mă cheamă nimeni. Iar la t.v. nu vreau eu să merg. Căci ecranul t.v. este spurcat de atîta porno şi politică…” (De vreo două ori, a apărut la emisiunea viaţa spirituală.)

Îmi cere încă o dată să dau o dezminţire în ziar şi să vorbesc ferm la televiziune, despre cele multe primejdii. Să fac o delimitare a mea de ceilalţi.

Îmi dă binecuvîntarea şi ies.

 

Masa la trapeză

Masa copioasă: ciorbă de legume dreasă cu ou şi smîntînă; pîine de casă, coaptă în cuptorul mănăstirii. Sarmale cu mămăligă. Felul trei: peşte prăjit cu mămăligă. Carafa cu vin roşu, excelent.

Părintele Ioanichie a stat în capul mesei. Era senin şi hîtru, a spus fraze spirituale; fără nici o referire la discuţia noastră de la chilie, căci mai erau la masă şi alte persoane. Ziceam, era phronimos, spiritual, un amfitrion perfect.

A doua zi am plecat la Bucureşti.

 

După ani

În biroul meu de la redacţia „Viaţa Românească”, m-a căutat un călugăr de la Sihăstria. M-am bucurat să-l văd. Îmi cerea un sfat, într-o problemă a sa. Mi-a adus şi un ziar local, în care era un interviu cu părintele Ioanichie Bălan. Călugărul se scuza că nu mi l-a adus mai devreme, dar monahii nu pot pleca din mănăstire cînd ar vrea ei.

Am citit. (Era, cred, cu puţin înainte de boala care l-a încercat greu ultimii 5 ani de viaţă.) Regăseam în acel interviu tematica sa anti-eretică, şi cîrtelile sale. O parte din interviu se referea la Vasile Andru, la isihasmul cu mirenii, neoisihasm. Îşi arăta o nelinişte obsesivă, dacă nu cumva sînt alogen, străin.

Nu, nu sînt alogen. Iar dacă aş fi, acelaşi aş fi.

 

L-am privit pe călugărul care venise la mine, şi care voia să plece într-un pelerinaj. Avea o neaşezare, se temea că m-a indispus acel interviu. I-am spus că, dacă cineva ne pricinuieşte o neaşezare sufletească, să repetăm de cîteva ori acest verset paulin: Pantote hairete, adialeptos proseuchesthe, en panti euharistete. Adică: „Bucuraţi-vă întotdeauna, rugaţi-vă neîncetat, întru toate mulţumiţi.”

Nu ştiu alţii cum sînt… dar eu, cînd repet versetul acesta, mi se schimbă spontan starea de spirit… se schimbă în împăcare cu lumea, în iertare cu semenul, în protimie, în lumină lină. În iubire. Are un efect uimitor de bun amintirea cuvintelor: En panti euharistete: „Întru toate – mulţumire.”

Revista indexata EBSCO