Aug 23, 2016

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Nemulţumirea de vîrf a unor autori”

În fiecare amiază tîrzie stau pe o bancă într-un luminiş al micii păduri din apropiere. E un miez de vară fierbinte, cu aspect stagnant. Nefiind decît foarte puţină umbră şi nici o adiere de vînt, însorirea pare eternă. Împrejur o iarbă scurtă şi aspră, acum îngălbenită, cu înfăţişare de fîn. Cerul e de un albastru avîntat-dureros. În vîrful copacilor înalţi dar fără trufie, oarecum îngăduitor, mi se năzare vibraţia unui halou imaterial, cum un duh al ţărînii care ţine a-şi semnala sărbătoarea.

*

Din orgoliu, se îndoieşte de sine însuşi, în exces.

*

„Cu neputinţă să vă spun vîrsta mea; ea se schimbă tot timpul” (A. Allais).

*

„La şaptesprezece ani îmbătrîneşti cel mai iute” (Marguerite Yourcenar).

*

Constat că sensibilitatea îmi devine tot mai epidermică. Lucruri insignifiante, care înainte mă lăsau aproape indiferent, au ajuns de nesuportat. Raportul fiinţei cu lumea se schimbă astfel, lumea devenind tot mai autoritară, inclusiv prin detalii dureroase. Nu prin întregul său, ci cum ar veni prin delegaţie. Nu ne putem decît supune.

*

Majoritatea peştilor nu pot înota înapoi (una dintre excepţii: anghilele).

*

  1. E.: „Realul e atît de stupefiant de complex, încît eşti înclinat a da dreptate, pe secvenţe de bună conştiinţă, şi lui Pascal şi lui Nietzsche, şi lui Kierkegaard şi lui Freud. La fel a gusta opere de artă pe o gamă aiuritor de diversă”. Posibil, dar condiţia de unicat a fiinţei umane ne constrînge la o opţiune. Mai mult ori mai puţin aparent, ea are loc mai totdeauna. Principiul individuaţiei implică o selecţie. Nu poţi respecta universalul fără a-ţi respecta individualitatea. Situaţia se poate constata mai limpede în cazul creatorilor, care riscă a rata în absenţa unei formule personale. A. E.: „Dragul meu, vorbeşti despre felul în care sînt percepuţi artiştii în mentalitatea europeană modernă. Dar artiştii medievali, dar cei asiatici care-şi sacrificau bucuroşi semnătura? Dar anonimii care au ţesut covorul folclorului?”. Aceştia n-au făcut decît să ilustreze, la rîndul lor, viziunea şi matricea stilistică a unor epoci, aşadar o opţiune a acestora. O excepţie doar relativă.

*

Misterul: ordinea aparentă a iraţionalului.

*

Un prost entuziast e mai periculos decît unul sceptic. A. E.: „Dar există oare proşti cu adevărat sceptici?”.

*

„Un prost găseşte totdeauna unul mai prost care să-l admire” (Montaigne).

*

Metafora: un mic miracol. O resurecţie a unui motiv altminteri mort.

*

„Gloria oamenilor mari provine un sfert din îndrăzneala lor, două sferturi din norocul lor şi un sfert din crimele lor” (Ugo Foscolo).

*

Există trei grade de-a accesa un subiect: atenţia, interesul, obsesia. Deplorabilul personaj care a fost/este Băsescu a avut parte de o atenţie şi de un interes public din fericire în defavoarea sa. Dar din păcate ele au virat uneori spre o zonă a obsesiei. Exemplu: postul tv. Antena 3. De cîte ori încerci a-l urmări, în foarte puţine clipe, dacă nu chiar de la început, dai, în chip obligatoriu, de numele Băsescului, chiar şi acum cînd e doar un ex-preşedinte. O senzaţie dezagreabilă a ceea ce e prea mult ne cuprinde, ducînd neîndoios la un rezultat opus celui urmărit de realizatorii numitului post. În loc de-a mai adăuga ceva relevant la polemica în cauză, anteniştii riscă a-şi eroda credibilitatea. Lipsa de tact poate deveni o eroare defel neglijabilă.

*

„Adăugaţi uneori, ştergeţi adesea” (Boileau).

*

Dilatarea sensibilă a unei sintagme, a unui cuvînt, a unui accent îngăduie ca în căderea unei singure clipe să întrezăreşti întregi lumi posibile, niciodată aceleaşi.

*

„Neantul are mai multe feluri şi e bine să le distingem. Ceea ce nu este, dar poate să fie şi va fi într-o zi. Ceea ce nu este, dar poate să fie şi nu va fi niciodată. Ceea ce nu mai este şi, după ce a fost, nu va mai fi niciodată. Ceea ce nu este şi nu poate să fie. Cel mai Rău dintre toate: ceea ce nu trebuie să fie «şi care va fi sau nu va fi»” (Monseniorul Ghika).

*

  1. E.: „Aproape cotidian eşti împărţit, amice, între ceea ce îţi «vine» să scrii şi ceea ce trebuie să scrii în virtutea obligaţiilor cu termen. Privind lucrurile în mare, e ca şi cum ai renunţa la femeia care-ţi place în favoarea unei căsătorii de convenienţă”. Hai amice, nu mai fi atît de patetic!

*

„Numai din inteligenţă n-a ieşit vreodată ceva inteligent, numai din raţiune n-a ieşit vreodată ceva raţional” (Hölderlin).

*

Are o ambiţie debordantă. Arde de nerăbdare de-a crea o operă poetică, însă nu pe gustul atît de mediocru, vai, al contemporanilor. Nici măcar pe propriul său gust pe care-l suspectează că ar fi contaminat de epocă. Ci direct pe gustul viitorului, care, sub pana sa, n-ar avea cum să dea greş. Regretabil însă că pînă-n pragul bătrîneţii n-a făcut încă nimic.

*

Cine afirmă că Erosul este eroic pentru că pretinde sacrificii?

*

Memoria e ca atunci cînd te angajezi într-o convorbire prozaică. Amintirea e ca atunci cînd asculţi muzică bună.

*

Capitularea memoriei. Uiţi pînă şi titlurile unor cărţi pe care le-ai citit în ultimii ani. Condiţia octogenarului apasă deja pe clanţa uşii…

*

Psihologia elementară a proprietăţii. Chiar cei mai „stilaţi” dintre noi, care au, sînt înclinaţi instinctiv către un dispreţ, fie şi voalat, faţă de cei care n-au. Cam în orice privinţă şi nu fără alunecări în imaginar. Se poate uşor controla.

*

„Spiritul poetului este plin de manifestări ale legilor misterioase, şi cînd aceste manifestări apar, se întăresc, se profilează pe fondul gîndirii sale, ele aspiră să iasă din el, căci tot ceea ce trebuie să dăinuie aspiră să iasă din tot ceea ce este fragil, trecător, şi care poate chiar în acea seară să piară sau să nu mai fie capabil să le dea la iveală. Astfel specia umană tinde în fiecare clipă, de fiecare dată cînd se simte îndeajuns de puternică şi cînd îşi află o ieşire, să izbucnească, într-o spermă completă ce o cuprinde pe de-a-ntregul, din bărbatul unei singure zile, ce poate va muri în acea seară, ce poate nu o va mai cuprinde tot atît de deplină, în care (căci ea depinde de el atîta vreme cît îi este prizonieră) ea nu va mai fi poate atît de puternică. (…) Cînd ea se află în acea stare în care aspiră să se răspîndească, priviţi-l pe poet mergînd: se teme că o va răspîndi înainte de a avea recipientul de cuvinte în care să o verse. Dacă întîlneşte un prieten, dacă se lasă în voia unei plăceri, ea îşi pierde energia misterioasă” (Proust).

*

Polemist acerb, dar exclusiv cu cei morţi. O cutezătoare polemică fantomală.

*

De regulă, necazurile nu au între ele raporturi amicale. Dacă pe-o durere de fond apare intempestiv o iritare minoră, aceasta îi dă ocoluri sîcîitoare cum o viespe.

*

Un om se cuvine a rămîne „la locul său”, în pătratul său simbolic. Meritoriu pe o anume poziţie, riscă a face impresie proastă ori chiar scandaloasă dacă e săltat prea sus. Se înţelege că nu e vorba de sfinţi sau genii, al căror loc nu are limite convenţionale, ei fiind cei care ne fac să medităm la limitele noastre.

*

„În operă, o uvertură este ceea ce este prefaţa la o carte. În prefaţă ideile sînt creionate lejer, la fel şi uvertura oferă doar o sugestie a ceea ce va urma. Materia muzicii e făcută din sunet şi tăcere. Compozitorul este cel ce poate să integreze sunetele şi tăcerea, să le unească. La operă sînt fascinat în primul rînd de tăcerea de dinaintea momentului în care dirijorul ridică bagheta. Acel moment de imobilitate, de suspensie, de pauze, e plin de mister. Cînd repet operă, încerc să-i conving pe dirijori să prelungească pauzele între note, dar unora le e teamă. Se tem că spectatorii devin nervoşi cînd e prea multă linişte. Dar tăcerea are intensitate, are urgenţă, e activă. Pentru unii e nelinişte, pentru alţii mîngîiere. Viaţa cîntecului se naşte apoi spontan. (…) Kierkegaard spunea că, prin muzică, comunicăm cu Dumnezeu fără intermediar. Muzica nu ţine nici un discurs, nu are obligaţia de a transmite un mesaj. Poţi lăsa imaginaţia să zboare, să meditezi, nu ai nevoie de nici o explicaţie” (Andrei Şerban).

*

Dimineaţă, „Soarele marilor vacanţe” din trecut stăruie asupra unui pustiu, e adevărat, cu arbori şi iarbă, dar nu mai puţin bîntuit nu doar de fantomele trecutului ci şi de cele ale viitorului pe care-l poţi percepe de-acum drept mort.

*

Încerc să-mi produc, ca să zic astfel, amintiri noi. În consecinţă caut locuri cît de cît necunoscute (ceea ce e suficient de dificil în mediul meu), pe care, revăzîndu-le după o  pauză, pot avea un început de reverie legată de ele, evocatoare de amintiri mai vechi care o fortifică. O reţetă de avarie.

*

„Nu-l alungaţi prea devreme pe om din coliba în care şi-a petrecut copilăria” (Hölderlin). Ce-ar mai putea zice un om care s-a văzut alungat, rînd pe rînd, din toate colibele copilăriei sale?

*

Strălucire învinsă doar de dorinţa sa de-a fi altceva decît strălucire.

*

„Un studiu realizat de neurocercetătorul britanic Paul Zak, care va fi difuzat în cadrul unui documentar BBC2, a demonstrat că animalele chiar ne iubesc. Cîinii, însă, iubesc oamenii de cinci ori mai mult decît pisicile. Medicul a ajuns la această concluzie după ce a recoltat mostre de salivă de la un grup de 10 pisici şi 10 cîini, cărora le-a testat nivelul de oxitocină, cunoscut ca hormonul ataşamentului. Asta înainte şi după ce s-au jucat cu stăpînii lor. (…) «Oxitocina este o substanţă produsă de creier atunci cînd iubim pe cineva. Este eliberată de mamifere pentru a crea o legătură cu semenii lor şi e una dintre măsurile chimice ale iubirii. Spre exemplu, noi, oamenii, producem oxitocină între 15 % şi 20% atunci cînd avem o interacţiune plăcută cu un străin, între 25% şi 50% cînd sîntem în compania unei persoane cunoscute şi peste 50% cînd iubim pe cineva, cum ar fi partenerul de viaţă» spune Zak. În cazul experimentului realizat de el, nivelul de oxitocină al căţeilor a crescut cu 57,2% după interacţiunea cu stăpînul. Ceea ce e mult şi demonstrează faptul că aceste patrupede chiar îşi iubesc sincer stăpînii. Pe de altă parte, la pisici a crescut cu doar 12% şi asta nu la toate felinele testate, ci la doar o jumătate dintre ele. Cealaltă jumătate nu a produs deloc oxitocine. (…) Cum experimentul a avut loc în laboratorul lui Zak, un loc rece şi nefamiliar pentru animale, acest lucru nu le-a permis felinelor să se relaxeze ca acasă. «Pisicile ar fi avut un scor mai bun dacă erau testate în confortul locuinţei. Sau măcar mai mult de jumătate ar fi produs oxitocină», precizează Paul Zak” (Click, 2016).

*

Pînă şi durerea poate fi laşă dacă evită a se asocia, cînd e cazul, cu o faptă de curaj. A. E.: „Vrei să spui cu un sacrificiu?”. Dar curajul nu e într-un fel un sacrificiu el însuşi?

*

Egotismul creatorului tinde să devină egolatrie nu în ultimul rînd ca efect al unei presiuni sociale. Dezamăgirea produsă de ambianţă induce nu o dată impulsul egolatru. Excedentului impur de ordin obiectiv i se răspunde printr-un impur de ordin subiectiv.

*

Sintagmă la radio: „autograf muzical”.

*

Nemulţumirea de vîrf a unor autori nu e cea de-a nu fi fost în stare a realiza o operă substanţială, ci faptul de-a nu fi dobîndit celebritatea. Celebritatea care i-a atras irezistibil, înainte de orice altceva. De ce să nu-i credem în stare de un act herostratic? Numai că aici se cere un anume curaj…

*

„Un om care lucrează pierde un timp preţios” (proverb spaniol).

*

Chateaubriand a refuzat să-i ureze noroc unei tinere perechi proaspăt căsătorite, motivînd: -Tot ce-am binecuvîntat eu, s-a prăbuşit şi a pierit! După cele spuse de el, din toate colţurile Franţei a început să fie bombardat cu scrisori pline de rugăminţi de genul: „Chateaubriand, binecuvîntează, te rog, regimul, binecuvîntează guvernul!”.

*

Mereu îmi dau impresia că nu le pasă de mine şi că în acelaşi timp se străduiesc să ascundă ceva de mine.

*

Blaga mărturisea undeva că mama sa era o femeie frumoasă fără să-şi dea seama de aceasta. Există în schimb „femei frumoase” aşa-zicînd din oficiu, mai mult ori mai puţin frumoase în realitate, care-şi asumă însă constant şi nu fără aplomb condiţia cu pricina. Se recomandă „frumoase” nu doar altora, ci şi, în primul rînd, lor însele. Din această identitate la care ţin mai presus de orice decurg cîteva trăsături proprii reprezentantelor categoriei, aproape fără excepţie (poate chiar fără nici o excepţie). Nu se arată foarte interesate de copiii lor pe care adesea îi lasă în grija altora. Caută a se „afirma” cu asupra de măsură în orice mediu s-ar găsi, nu se mulţumesc cu un singur bărbat, în virtutea unui libertinaj „natural”, în calitate de soţii devin adultere, nu evită un divorţ sau chiar mai multe. Acelea dintre ele care ajung să provoace accidente grave de ordin moral, sînt numite „femei fatale”. Zaraza e prototipul lor adorat în son de romanţă. A. E.: „Ce vrei? Şi frumuseţea are cinismul său deloc neglijabil”.

*

Cînd tăcerea vine din afară, îţi poţi asculta vocile lăuntrice. Cînd vocile vin din afară, îţi poţi asculta tăcerea lăuntrică.

*

Viaţa tinde spre un echilibru intern. Cînd se produce un progres al său într-o direcţie, acesta e legat de un regres în altă direcţie, astfel cum redirecţionarea luminii solare duce la dislocarea unei umbre.

*

„Problemă socială. Cel mai mare rău al sărăciei este că distrage energiile, toceşte spiritul şi-l împiedică să se ocupe de mîntuirea sa şi de slava lui Dumnezeu. Grija zilei de mîine te împiedică să te gîndeşti la eternitate. Rar e azi săracul care trăieşte asemeni crinilor cîmpului şi păsărilor cerului, fără să se îngrijească de ce va mînca şi va bea şi lăsînd fiecărei zile grija ei. Sărăcia, sau mai degrabă mizeria, incită la sentimente de nemulţumire şi ranchiună, la furt şi sperjur, cum zice Eclesiastul.  Din toate aceste motive sînt numiţi fericiţi cei săraci cu duhul, care pot fi astfel chiar şi bogaţi în averi” (Unamuno).

*

  1. E.: „Junele autor care întoarce un spate lat înaintaşilor săi e, după părerea mea, lipsit de cei şapte ani de-acasă, «acasă» fiind în cazul său casa livrescă”.

*

Cînd scrisul tău aplicat unui subiect ajunge în impas, să nu insişti exagerat asupra subiectului. E mai bine să-l ocoleşti, deplasîndu-te pe la marginile lui, nu altminteri decît în felul în care un animal se strecoară pe lîngă un obstacol spre a-şi continua drumul înainte. Soluţie biologică.

*

Versurile iau naştere din tăcerea autorului. Aforismele iau naştere din conversaţia autorului cu sine însuşi.

*

Bufniţele sînt singurele păsări care pot distinge culoarea albastră.

*

Distinsul universitar V. M. se sumeţeşte împotriva ipostazei „directorului de conştiinţă”: „Cred că un mare pericol ameninţă cultura şi educaţia filosofică. El vine chiar din interiorul vieţii filosofice, din partea tipului de profesor numit maestru spiritual. (…) Acesta (…) nu te învaţă nimic pentru că, de obicei, nu are ce. El, de cele mai multe ori, nici nu-şi impune să transmită cunoştinţe formidabile raţional, logic, singurele, de altfel, care se pot învăţa cu adevărat. În schimb, compensează prin a prilejui entuziasme de moment, care se consumă imediat cu momentul însuşi, se înghesuie să ofere modele, mai totdeauna acela al propriei sale persoane de excepţie. Un asemenea tip trăieşte în erezia de a se crede un ales, marcat prin semne divine, ca şi divine, locuit sau frecventat în clipele sale bune de forţe supranaturale”. Dacă atari rînduri le-ar fi scris un Titu Maiorescu, un Nae Ionescu sau un Constantin Noica, ele ar părea făţarnice. În schimb, V. M. e, conform aparenţelor, sincer.

*

  1. E.: „Oricum, P. G. e un poet mărunt, aproape uitat sub unghiul literaturii. În schimb lipsa lui de caracter i-ar putea acorda în continuare un relief remarcabil”.

*

Băut dar mai curînd stilizîndu-şi beţia, de-acum foarte cunoscutul poet Ion M. ne oferă figura unui clovn suav. De fapt o faţă paradoxal temerară a poeziei însăşi.

*

Uriaşa cantitate de  piatră pe care o conţine piramida lui Keops, atîta încît să poată fi construit dintr-însa un zid înalt de o jumătate de metru care să înconjoare planeta noastră la Ecuator.

*

Iubirea include o umilinţă secretă care poate fi radioasă sau dureroasă, după circumstanţe.

*

Poetul epigon: un Narcis infidel. Se înşeală mereu pe sine însuşi.

 

 

Revista indexata EBSCO