Aug 23, 2016

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Pessoa îl lasă în urmă pe Conan Doyle

Formula engleză a detectivului Sherlok Holmes e dusă la apogeu de portughezul Quaresma, creaţia lui Fernando Pessoa. El, Quaresma, descifrează raţionalist, cum tot timpul le aminteşte interlocutorilor din text, dar şi cititorilor, ceea ce e mult mai mult decît simpla deducţie a englezului. Dar mai sunt şi altele. Pessoa a ţinut să se ridice deasupra predecesorului citit şi răscitit în copilărie. Aventurile lui Sherlock Holmes apăruseră în 1892, încît puteau fi citite de Pessoa, în original, în ultimul deceniu al aceluiaşi secol, cînd făcea liceul în limba engleză. De altfel, nedatată această carte de literatură poliţistă, Quaresma, Descifrator, s-ar putea să fi fost scrisă în adolescenţă, cunoscută fiind înclinaţia precoce (a lui Pessoa) pentru creaţia literară, poezie şi proză. Dacă pînă acum autorii de romane poliţiste făcuseră şcoală engleză sub influenţa literaturii de gen a lui Conan Doyle, acum, pentru perfecţionare, cei care mai scriu astfel de romane trebuie să-şi facă masteratul citind cartea postumă a lui Pessoa, Quaresma, Descifrator, utilă şi juriştilor criminalişti, dar şi psihologilor chemaţi să interpreteze crime ori sinucideri. O lectură cu încetinitorul a textelor – cazuri ce compun volumul, e o şcoală de iniţiere, de educare a analizei raţionale a tuturor situaţiilor posibile. Fiecare fragment e un studiu de caz fie că e vorba de furtul unui pergament, fie că un cadavru zace într-o cameră încuiată cu cheia pe dinăuntru. Întreaga carte poate fi interpretată ca un subtil proces completiv al literaturii poliţiste scrise pînă la Pessoa şi după el. O avem în limba noastră în traducerea excepţională făcută şi prefaţată de Dinu Flămând. L-am auzit declarînd că a învăţat portugheza ca să-l poată traduce pe Pessoa, perceput ca sinteză a unui întreg secol de literatură lusitană, cu mare întîrziere cunoscut, mai complet, după moarte. În notele de jurnal meditativ, fără cronologie, descoperite între manuscrisele rămase şi publicate foarte tîrziu sub titlul Cartea neliniştirii, apare prea des şi cu tristeţe exprimată conştiinţa de a nu fi fost înţeles de contemporanii indiferenţi la opera lui de interpretare a timpului trăit. Iar „cînd se va înţelege asta, nota el, va trebui să se scrie că în epoca mea am fost neînţeles, că din păcate am trăit în mijlocul indiferenţei şi răcelii generale”. Miile de pagini valoroase lăsate în manuscris şi publicate la finele veacului trecut şi începutul veacului de acum sunt cotate de critică drept mărturie a visului său de a fi „de unul singur în întreaga literatură”. Şi n-a trăit decît patruzeci şi şapte de ani, între 1888 şi 1935, suferind de singurătate şi lipsă de afecţiune.

Citind cu mare interes cele cinci volume de poezii, jurnal şi proză ale lui Pessoa, toate traduse de Dinu Flămând, am înţeles pentru prima oară deplin ce înseamnă să trăieşti afectiv în interiorul textului tradus, cu pasiunea înţelegerii spiritului aparte care a fost scriitorul portughez. Toţi criticii operei poetice şi eseistice, ca şi Dinu Flămând în prefeţele volumelor traduse, au comentat una dintre curiozităţile psihologice – care n-au fost puţine – ale scriitorului, heteronimia. Începînd cu vîrsta de şase ani îşi creează pseudonime sub care scrie, autonom, ca şi cum ar fi un altul, un fals întocmit tot de el, ca şi cum ar fi o fiinţă plurală. O face sistematic, cu program, cum şi explică în jurnalul intim mai sus amintit. Îşi previne cititorul că nu se ştie dacă nu cumva cel care scrie acele rînduri nu este un concept estetic fals creat tot de el. „Aşa este; trăiesc la modul estetic în altcineva”. Mai mult, Pessoa va comenta ceea ce au scris aceste alterităţi desprinse din el, şi îi va pune pe trei dintre ei să scrie unul despre celălalt, iar el le scrie scrisori. Spre a compensa absenţa unor apropiaţi spiritual, şi-a inventat un univers paralel din fiinţe egale cu el. Nu sunt alterităţi visate din dorinţa de a fi altfel, ca în Dublul lui Dostoievski, ci o necesitate pretextuală de a trăi, pe cale imaginativă, într-un mediu intelectual compatibil cu gîndirea sa. Este o dedublare a personalităţii, disociată în mai multe euri, toate de acelaşi nivel şi structură intelectuală, fenomen psihologic unic în literatura secolului XX. Astfel se simţea înconjurat „de prieteni şi cunoştinţe care nu au existat nicicînd”, dar în ei se manifestă latenţe de fond ale scriitorului. „Eu sunt o antologie” suna un vers. Mai mult despre asta în fragmentul „Estetica artificiului” din jurnalul lucid , dar şi în volumul Opera poetică, volum în care e publicată scrisoarea detaliat explicativă, autoanalitică pe subiect, trimisă lui Casais Monteiro.

Revenind la intenţia primă a comentariului meu provocat de noua traducere literară, Quaresma, Descifrator, trebuie lămurit mai întîi raportul cu literatura poliţistă a lui Doyle. N-am recitit din scriitorul englez decît O crimă ciudată, suficient ca să-i pot identifica schema de gîndire în care uşor se pot recunoaşte urmele, şi tot ce s-a adăugat la Pessoa, voind el să depăşească modelul prin adaptare la stilul său raţionalist, mai adînc. Sunt foarte solicitante la lectură aceste „orgii”de ipoteze instructive şi obositoare în acelaşi timp. E posibilă o actualizare a schemei logice a lui Sherlok Holmes prin unele formulări intrate parodic în limbajul comun. Ea poate fi recunoscută, de orice iniţiat, în acţiunea personajului lui Pessoa, ridicată însă la nivelul unui adevărat tratat raţionalist ipotetico – deductiv, urmat de un „dacă”, fără să se oprească aici. Întregeşte astfel „anatomia” romanului poliţist. Pessoa este diferit şi multiplu, cum heteronimia îl reclamă. Are mereu „insaţiabila şi infinit multipla dorinţă de a fi mereu acelaşi şi mereu altul”.

Cea dintîi notă comună, fără deosebiri semnificative, este regimul detec- tivului ca dublură a poliţiştilor. Însă, spiritul cercetător al clasicizatului detectiv inventat de Doyle există în măsuri sporite în cazul lui Quaresma, detaliile sunt absolut personale. Ambii detectivi sunt fumători, fiecare de altceva, după cum descoperirea de lucruri ascunse va fi subiect de uimire pentru poliţişti, fie ei englezi ori portughezi. Aspectul exterior şi portretul fizic, fireşte, e cu totul particular, dar amîndurora le place exerciţiul mental de teoretizare a paradoxurilor. Lor le povestesc descoperitorii unor crime, gărzile de noapte din locul cu pricina, iar ei operează deducţia ca metodă. Îndoiala, probabilitatea, suicid sau crimă, prezenţa unor simboluri masonice le sunt comune, însă în contexte diferite şi cu interpretări analitice deloc superficiale la Pessoa, cum adesea se întîmplă în romanul lui Doyle. Marea diferenţă o poate constata cititorul, ca reacţie în timpul lecturii. Descrierea cu anticipaţie a figurii şi vestimentaţiei criminalului, într-un fel sau altul colorată, făcută amănunţit de Holmes poate fi receptată cu zîmbet amuzat, ceea ce nu se întîmplă cu descrierile mai sumare, dar intuitive ale lui Quaresma. Cine se ocupă, comparatist, de literatura poliţistă are o mină de aur în proza poliţistă a lui Pessoa, sinteză a tot ce ar fi putut să fie un capitol de literatură portugheză. Comparatistul va observa mai întîi ce loc ocupă cartea lui Pessoa între scrierile poliţiste. Va fi obligat să recunoască în ea o teoretizare a tuturor nuanţelor pe care le- ar cultiva unul sau altul dintre autorii genului. Îi cuprinde pe toţi şi ceva în plus, dar nu ca literatură. Încît urmele lecturilor din Conan Doyle se pierd în noianul de ipoteze şi teorii psiho – mentale ale gestului criminal.

Ca operă poliţistă, Quaresma, Descifrator este o structură narativă completă. Printre rînduri, Prefaţa lasă să se înţeleagă că analistul Quaresma face parte din seria de heteronimii ale lui Pessoa. Acesta se hotărăşte să scrie despre el cînd află că detectivul „doctor Ambrosio Quaresma”, cu care avusese „legături speciale de prietenie”, a decedat la New York. Şocat de laconismul ştirii, drept răzbunare, sriitorul vrea să recupereze imaginea completă a acestui excentric pe care îl admira. Lirismul evocării, „omniscienţa”, amestecate cu date biografice ale lui Pessoa şi cu nemulţumirile lui faţă de contemporani sunt semne că şi aici scriitorul trăia, „la modul estetic în altcineva”. Textul confirmă identificarea: „M-a umplut de amărăciune constatarea că un om cum fusese Quaresma nu avusese parte de nici oi zi de celebritate. Ştiam prea bine că el nu o căutase niciodată, fiindcă rămăsese mereu un visător, prizonier al alcoolismului său impenitent, dar şi al sistemului său de raţionament devenit aproape automat. Dar simţul dreptăţii îmi spunea… că i se datora această celebritate… şi că, în fine, cam era timpul ca eu să fac cunoscute oamenilor cît mai multe dintre afacerile ajunse la cunoştinţa mea şi în dezlegarea cărora au putut fi folosite facultăţile doctorului Quaresma… Voi începe cu episodul pe care eu însumi pot, mai bine ca oricare altul, să-l povestesc”. Pe parcursul povestirii, Ambrosio, prenumele „profesorului”, va deveni, nu la întîmplare, Abilio, cum se va întîmpla şi cu numele poliţiştilor dublaţi de el. Asta face parte din jocul heteronimiilor, pasiune obsesivă a scriitorului. Imposibil de ocolit frazele prefaţatoare despre „patima” lui Quaresma, de unde puţin lipseşte ca celibatarul Pessoa să spună direct că e şi a lui. Este acolo un credo şi o mărturie autobiografică mascată. Între manuscrisele profesorului detectiv s-au găsit şarade şi „tot felul de încîlceli matematice… el din toate acestea se hrănea şi trăia cu ele cum trăieşti cu o femeie. Plăcerea lui abstractă o constituie raţionamentul aplicat. Camera lui… , căreia îi devenise la fel de fidel pe cît de fidel era renunţării sale la viaţă, a cunoscut orgii de pătrundere şi înţelegere a soluţiilor pe care nici un împătimit al cărnii nu le-ar putea egala prin propria experienţă”. Sunt „drame ale raţiunii” unui personaj prin care Pessoa spune tot ce este esenţial despre sine, însă la persoana a treia. Prefaţa dezvoltă încă şi mai mult autoportretul într-un întreg scenariu confesiv. Quaresma îl ajută să se drapeze sub haina lui, iar ceea ce rezultă este o „autobiografie”.

Spaţiul dat mă obligă să comentez o singură proză cea mai extinsă din cele nouă cuprinse în volum. În ea se conţin, în linii mari, schemele raţionamentului ipotetico – deductiv, aplicat adecvat celorlalte cazuri. Este vorba de Cazul Vargas, o celebră „afacere” care va prilejui întîlnirea între Quaresma, autorul unor ingenioase descifrări („la el, claritatea mentală atingea delirul”) şi comisarul Manuel Guedes, o altă faţă a aceluiaşi personaj central gîndită ca instrument de provocare la analiza cazului. Secţionată formal în cinsprezece capitole, povestea morţii lui Vargas e închisă între capitolul prim „Mortul de pe drumeag” şi ultimul, „Depoziţia finală”. Două capitole sunt numerotate, fără să fi fost scrise, iar celelalte, după un procedeu romanesc foarte cunoscut, sunt precedate de fraze rezumative despre conţinut. Spre a lăsa impresia de autentic, povestea începe cu datarea calendaristică a întîmplării, localizată pe un drum ce iese din Lisabona. Sunt mai multe drumuri, presupuse traiectorii urmate de suspecţi. Indiciile despre personajul prim intrat în scenă sunt cu totul aproximative, de stil ipotetic: „un individ tînăr sau, în sfîrşit, nu chiar aşa tînăr”. Stilul întregii povestiri e construit pe aceeaşi schemă, o afirmaţie e, dacă nu contrazisă, oricum relativizată de următoarea. Deocamdată acest individ nu are un nume, în schimb el cere informaţii despre casa în care stă ofiţerul de marină Pavia Mendes „ sau cineva ca el ”. Îl găseşte şi, fără să-şi spună numele, recomandîndu-se „ prieten al lui Carlos Vargas” îl întreabă pe marinar dacă Vargas a cinat în seara anterioară la el, pentru că nu a venit la întîlnirea stabilită. Din secvenţa următoare aflăm că cel care îl căuta pe Vargas se numeşte Borges. Se mai interesează pe la ce oră a plecat Vargas şi pe ce drum, întrucît acasă n-a ajuns. Marinarul presimte că s-a întîmplat o nenorocire, „de fapt nici nu ştiu ce presimt”, spune el, şi pleacă în căutare. Ajunge la locul unde un poliţist păzea corpul inert al lui Vargas, fără nimic în buzunare, şi afirmă că e suicid, „s-a omorît singur”. Lipseau şi nişte proiecte de submarin pe care Mendes i le dăduse să le transmită undeva. E un amănunt fără importanţă în tot ce urmează. Borges joacă atît de bine tactica tristeţii, încît nimeni nu bănuieşte amestecul lui în problemă. El se grăbeşte să fie de acord cu sinuciderea, dar pentru că marinarul susţine că e o crimă, Borges amestecă lucrurile: „da, o sinucidere, iată ceva mult mai misterios decît un asasinat”. În opinia lui, poliţistul Guedes va avea în Borges un aliat, iar îndoiala, sinucidere sau crimă, prezentă şi în literatura lui Doyle, va întreţine ideea de mister. Se caută martori eventuali şi e interogat paznicul care făcea rondul de noapte pe acel drumeag. Apare un martor care văzuse, în trecere, dimineaţa, cadavrul şi, după ce mai încurcă drumurilr, ajunge să reclame la comisariat. Începe dezbaterea pe tema de ce Vargas, specialistul în bijuterii, o luase pe acolo, cu ce presupusă intenţie. Borges îşi povesteşte aventura nocturnă a căutării prietenului dispărut, creîndu-şi anticipat alibiuri. Se avansează ipoteze care cad pe rînd. Primul suspect e marinarul de la care Vargas plecase tîrziu în noapte. Apar presupuneri şi corelări orare, dar suspiciunea e anulată de depoziţia paznicului de noapte, care se încrucişase cu victima, după plecarea acestuia de la marinar. Mai susţine că îl văzuse pe Vargas stînd de vorbă cu un bărbat pe care, noapte fiind, nu l-ar recunoaşte, dar că a auzit o împuşcătură. Începe o nouă anchetă pentru identificarea individului misterios. Se fac afirmaţii ce nu pot fi luate ca certitudine. Sunt verificate şi mărturiile lui Borges, asupra căruia începe să planeze o bănuială, fără rezultate clare. Comisarul Guedes începe să se îndoiască de prima concluzie, că ar fi suicid, şi emite un fel de încurcătură de limbă, tradusă cu artă de lingvist de Dinu Flămând: „Dar cel mai mult mă intrigă faptul că e vorba de o sinucidere – şi încă de o sinucidere, trebuie neapărat să remarci, ce prezintă toate condiţiile necesare pentru a defini un asasinat şi care ar fi de negîndit în cazul unei sinucideri”. Îşi pune întrebări la care nu-şi poate răspunde.

Jocul suspiciunilor continuă, fără să lămurească ceva, pînă cînd „ se anunţă apariţia lui Quresma”, abilul, numit cînd medic, cînd profesor. De aici începe ceea ce numeam un compendiu de criminalistică, de psihogenie a crimei, adică, in extenso, cauza interioară care duce la asasinat, în general, şi, în special, pentru acest caz. Ascultînd depoziţia lui Borges, Abilio Quaresma se introduce cu o scurtă dizertaţie despre motivaţia psihologică a suicidului. Este o analiză extrem de profundă şi sistematică (pe puncte), ordonată pe diferite cazuri de sinucigaşi, ce conduce la ideea că Vargas nu avea motive să-şi ia singur viaţa. De aici mai departe, dezbaterea se orientează pe ideea de asasinat.

Ca în orice roman poliţist i se face şi lui Quaresma portretul, însă absolut caracteristic, plin de nuanţe şi aproximări, cu numeroase aderenţe autobiografice. După talie, frunte, mustaţă, culoarea părului, hainele gri şi uzate, se face suma impresiei: „Aspectul general dădea impresia de banalitate inteligentă, vestimentaţia sugera un celibatar nici îngrijit, nici neglijent ; el avea un aer simplu, fără să fie cu adevărat umil, expresia lui era directă, dar lipsită de obrăznicie…”. Se prezintă interesat de „cazul Vargas , iar cînd comisarul iritat arată că ştie că e sinucidere şi că nu e nici un mister, Quaresma îi răspunde scurt, „dacă ştiţi, nu ştiţi nimic”, de aceea „o datorie pur intelectuală, mai degrabă decît morală… mă obligă să aduc soluţia”. Întrebat ce ştie despre cum s-au întîmplat faptele, răspunde că nu a fost martor, dar are „cunoştinţe despre tot… viu să vă aduc nu fapte, ci raţionamente, …iar cu ele aduc chiar adevărul”. În acest numai început al apărării metodei raţionamentelor, ştie că afirmaţiile sale pot apărea stranii pentru o minte limitată, „dar sunt riguros adevărate”. Pe tot parcursul anchetei teoretizează şi aplică „arta de a raţiona”. Stabileşte întrebările la care ancheta trebuie să răspundă finalmemte : cînd, unde, de ce, şi cine a comis fapta. Pagini întregi se constituie într-o lecţie predată comisarului de poliţie despre funcţia raţionamentului ca „ansamblu coerent şi logic”, şi, pe rînd dezvoltat, despre „procedeul psihologic şi procedeul ipotetic”. Abia de aici, anunţă el, „intru în subiect”.

Pe tot parcursul lecturii paginilor în care e prezent Quaresma, ai impresia că teoriile lui sunt subiectul focal, iar cazul Vargas e doar un pretext sau o simplă provocare ce iscă apetenţa analitică a personajului în stare să-i depăşească pe cei mai mari psihologi şi psihanalişti. De aceea, comisarul i se adresează cu apelativul de „profesor”, dar şi pentru că el ştie istorie cînd apelează la istoria europeană a marilor cazuri de crime.

Sunt luate în discuţie şi eliminate pe rînd două dintre supoziţiile posibile: „accident, sinucidere, omucidere”, ca să poată dechide laboratorul raţionamentelor sale în legătură cu fiecare, iar în cele din urmă să rămînă doar la crimă. Capitolul XII – cel mai important din acest mic tratat de criminalistică, este o aplicare a procedeului psihologic, avansînd serii întregi de ipoteze ce cad cînd e vorba de cazul Vargas. Sunt analizate tipuri umane apte de crimă, imbecili, isterici, pasionali, nebuni, genii (aici exemplifică cu crima comisă de Benvenuto Cellini), şi mecanismul psihologic al crimei, pulsiunea care conduce acolo, deosebirea între criminal şi omul normal. Neaşteptat, dar nu în afară de subiect, e răspunsul la întrebarea: „de ce ucide soldatul?”, complicînd răspunsul cu starea de hipnoză, ca fenomen psiholeptic colectiv. Totul e ordonat după categorii de asasini, şi după genul de crime, fără să fie ocolită „mentalitatea asasinului care îşi premeditează crima, fapt ce prezintă o mare analogie cu mentalitatea unui strateg”. Insistă pe minuţia premeditării cu observaţii ce vor fi uşor aplicate la cazul în speţă, ajungînd la concluzia că au de a face cu un isteric cu o simptomatologie precisă de „neuropsihoză cu perturbări hiper” etc., etc. Aceste expuneri au un evident caracter didactic în care se consumă un creier cu o vastă dispoziţie de pătrundere în psihologia umană. Schemele recapitulative numerotate întăresc ideea că Pessoa nu intenţionează să facă atît literatură, cît mai curînd să dea o lecţie de raţionalism ipotetico – deductiv, cu fel de fel de clasificări, pînă la epuizare, după gîndirea lui. Ca să ajungă la posibila inteligenţă implicată în strategia criminalului, în cele trei pagini despre această putere şi funcţie a minţii, se desparte „inteligenţa comprehensivă” de inteligenţa critică şi de cea creatoare. Ca să nu mai vorbesc despre analiza psihologică axată pe „vanitatea reprimată a fiinţei inteligente”. Suspectîndu-l pe Borges, Quaresma îi pune diverse întrebări ce vor avea noima lor în final.

O singură frază poate ilustra prevalenţa demonstraţiei didactice asupra literarului în această carte a lui Pessoa. „Crimele sunt de trei feluri – crime de temperament, crime de impuls şi crime de oportunitate”, fiecare definită, ca şi combinaţia dintre ele, în funcţie de alte „trei categorii distincte, intelect, emoţie, voinţă”. Este un stil al raţionamentelor adecvat repetate şi în celelalte opt proze şi, cu toate acestea, lui Quaresma i se pare că n-a atins perfecţiunea, că tot ce a spus e „în chip de prefaţă”. Să ne imaginăm ce ar fi putut urma. În proza Dispariţia doctrului Reis Gomez, un mason prieten cu Quaresma, mimînd modestia, acesta din urmă, nemulţumit de sine, crede că „din naraţiunea circumstanţială, cititorul va trage următoarea concluzie paradoxală – anume că, în acest caz stupefiant, cu cît ştiu mai multe, cu atît se ştie mai puţin”. În fapt, antinomii semantice sunt toate ipotezele contrazise de noi şi noi deducţii, dar şi acestea provizorii. Se defineşte astfel marca stilului general al cărţii lui Pessoa, nimic nu pare să se aşeze definitiv, totul este, cel puţin subiectiv, relativizat.

Revenind la caz, Quaresma conchide că, psihologic, autorul crimei este Borges, dar juridic lipsesc dovezile, ceea ce-l aduce la disperare pe comisarul de poliţie Guedes (acelaşi comisar îl va secunda pe Quaresma în toate celelalte proze din volum). Pentru a obţine mărturia de la criminal, Quaresma propune tortura, nu fizică, ci psihică şi mentală. Asta aminteşte de tortura psihică la care a fost supus Rascolnikov, din romanul lui Dostoievski Crimă şi pedeapsă. Psihologul îi ajută pe poliţişti să compună scenariul posibil, din datele cunoscute. Foarte aproape de realitate, scenariul provoacă deruta criminalului care sfîrşeşte prin a spune: „De ce să neg, dacă ştiţi totul? Nu-i destul? Recunosc”. Toate detaliile faptei, reconstituite şi povestite mai apoi de Borges, confirmă teoriile lui Quaresma despre psihologia şi strategia crimei.

Celelalte cazuri pentru care e chemat Quaresma să le rezolve, i se par autorului a fi la fel de misterioase şi tulburătoare ca „cele pe care le produc din abundenţă scriitorii imaginativi în romanele lor pentru popor”. Dar Quaresma, Descifrator nu e o carte pentru popor. Este o carte de citit cu răbdare curioasă şi cu logica mereu solicitată. E prea puţină beletristică şi prea multă teorie a psihologiei crimei şi suicidului. Dacă această carte, acum descoperită printre manuscrise, ar fi apărut antum, poate că şi Conan Doyle, care a murit cu cîţiva ani înaintea lui Pesoa, l-ar fi rescris pe Sherlok Holmes. Quaresma este un fel de Poirot al Portugaliei, un mare logician şi psiholog raţionalist, profesor pentru o nouă şcoală de detectivi. Psihanalistul crimei şi nu literatul Pessoa îl lasă în urmă pe Conan Doyle.

 

Elvira Sorohan

Revista indexata EBSCO