Aug 23, 2016

Posted by in Lecturi complementare

Maria CARPOV – Cronică la o carte în curs de apariţie

carpov„Cartea” are structura obişnuită a unei teze de doctorat – originea lucrării, Tehnici de persuasiune în discursul mediatic (2009) – rezultat al unei cercetări pe multiple paliere, viziuni etc. – adică este prevăzută cu tot ce este necesar pentru atingerea unui anumit scop, explicit formulat. În cazul de faţă, scopul este de a pune în evidenţă căile pe care este realizată una din caracteristicile definitorii ale comunicării: determinarea unor schimbări în comportamentul Celuilalt. Să vedem cîteva argumente în sprijinul acestei condiţii fondatoare.

Un citat dintr-un prestigios lingvist contemporan, citat ales ca motto, oferă un prim indiciu de lectură. Se va înţelege, aşadar, că, pe de o parte, întemeierea teoretică, în cartea aceasta, este o construcţie în care consensul nu este un criteriu de punere laolaltă a unor autori şi, pe de altă parte, că alegerea interviului ca domeniu de validare a elementelor de teorie are rolul de revelator al uneia din trăsăturile constitutive ale acestei forme de interacţiune socială interpersonală, „una dintre multitudinile de instanţe în care regăsim discursul de tip jurnalistic: interviul”, dar nu o expresie oarecare a textului mass-media, ci una „excepţională”, după cum sîntem încredinţaţi de către autor, autor şi al unui volum de interviuri realizate anterior tezei şi folosit,, în bună parte, ca referent pentru corpus. În această ipostază a comunicării verbale, dezacordul, în forme şi grade variabile/variate, este condiţie de dezvoltare a schimbului comunicaţional. Tentativele de reducere a dezacordului, paradoxale şi totodată necesare, sînt strategii de persuasiune, rezultat al unui demers argumentativ, prezenţă esenţială în orice act de comunicare potrivit uneia dintre marile autorităţi din domeniu, Patrick Charaudeau, folosit de Alexandru Savitescu în documentarea sa. În mod evident, comunicarea este definită – de fapt, definiţia cea mai generală – ca act dependent/favorizat de trei factori: un conţinut informaţional comun participanţilor, existenţa schimbului şi, trei, stabilirea unui contact. Această definiţie presupune existenţa în orice act de comunicare a două obiective: influenţarea Celuilalt (la nivel cognitiv, afectiv, la cel al dispoziţiei de a interacţiona etc.) şi definirea propriei stări sub diferite aspecte, starea care precede interacţiunea. În ambele situaţii, este vizibilă producerea unui efect. Interviul, cum precizează autorul, „împrumută trăsăturile ansamblului”. Atît reporterul, cît şi intervievatul caută să influenţeze alteritatea: tehnicile de persuasiune utilizate de cei doi participanţi au ca destinatar atît alteritatea imediată-alocutorul, cît şi adresatul final-publicul ţintă. Pe această „dublă viziune” este centrată, în cartea/lucrarea de faţă, cercetarea modalităţilor de funcţionare a diferitelor strategii/tehnici de influenţare.

Este de apreciat în mod deosebit faptul că din bibliografia consultată au fost selectate cu rol de semnalare specială titlurile şi elementele ce folosesc efectiv la construirea unor instrumente de analiză, evitînd astfel practica nerecomandabilă, dar frecventă deşi dezavantajoasă, a reproducerii masive şi fastidioase a teoriilor invocate. Alexandru Savitescu abordează tema direct, cu fermitate, pe baza unui material teoretic considerabil, bine exploatat şi valorizat în abile demonstraţii de compatibilitate cu proiectul de cercetare. La acest mare merit al lucrării se adaugă un altul, alcătuirea unui corpus-obiect de analiză din interviuri, cf. supra, realizate de autor, situaţie care dă posibilitatea de a recupera multe din elementele contextuale extralingvistice, „trăite” ca jurnalist intervievator, elemente utile pentru redarea cît mai completă a semnificaţiilor mai ales atunci cînd este vorba, ca în cazul de faţă, de o cercetare de factură predominant pragmalingvistică, „pluralitatea viziunilor” fiind totodată un mod de operare deloc respins.

Din capitolul al II-lea, reţin, printre multe altele, oportunitatea detaliilor destinate definirii interviului ca tip al interacţiunii verbale, cu respectarea, în această încercare, exigenţelor fundamentale ale unei definiţii, adică diferenţa specifică şi genul proxim. Bun prilej pentru un demers bine valorificat urmărind să introducă ceva mai multă precizie – atît cît se poate – în delimitarea unor tipuri de interacţiune interpersonală, adesea şi cu prea mare dezinvoltură, asimilate, aduse la un numitor comun ce elimină orice particularitate: conversaţia, dialogul, discuţia, dezbaterea, convorbirea, interviul…, dar lista interacţiunilor interpersonale nu e epuizată, sînt termeni folosiţi nediferenţiat, sub denumirea de dialog, chiar şi în cercurile avizate.

Pe lîngă folosirea interviului ca termen de comparaţie, de delimitare faţă de celelalte specii de interacţiune diadică, acestui tip de schimb comunicaţional i se acordă, previzibil, un spaţiu amplu care face posibilă punerea în evidenţă a „caracteristicilor comunicaţionale şi pragmatice” prin examinarea relaţiei reporter-intervievat din perspectiva activării funcţiei fatice a comunicării, evaluările aflîndu-şi unitatea de măsură în principiul pertinenţei.

Raportul ce se naşte între reporter şi intervievat este reluat ca obiect principal supus analizei în capitolul al IV-lea, fiind considerat prin prisma „expresiilor jocului strategic” în care sînt angajaţi partenerii de interacţiune. Relaţia este considerată în dimensiunea ei dinamică, schimbarea comportamentală fiind însăşi miza procesului comunicaţional. Printre mijloacele care asigură realizarea acestui dinamism, cu precădere în sensul intenţiilor locutorului, sînt şi cele subordonate principiului politeţii sau cele oferite de „practica falsei argumentări”, „adevărate tehnici de utilizare a sofismelor”, unul din acele subcapitole în care, pe lîngă importanţa informaţiei, fineţea analizelor şi ingeniozitatea demonsraţiilor, cititorul încearcă, la cote speciale, şi „plăcerea textului”, înotdeauna generos oferită cititorului de scrierile lui Alexandru Savitescu.

Subliniez că nu am menţionat, fireşte, decît în linii marii problematica investigată, o problematică asociată funcţionării limbajului verbal într-o anumită situaţie înscrisă în procesul de comunicare. Doar lectura integrală a ceea ce va fi o carte poate autoriza judecăţile de valoare privind o contribuţie la un domeniu despre care s-a scris şi se scrie mult, însă putem susţine, cu incontestabil temei, că această carte întruneşte multe din atributele unei reuşite remarcabile: repere teoretice de prima mînă, preluareaa lor critică într-un mod ce face să se audă vocea auactorială, cea a lui Alexandru Savitescu, şi originalitatea poziţiilor asumate, valorificarea surselor strict din perspectiva exigenţelor analizei, evitarea exceselor cantitative cu pretenţii de exhaustivitate care duc, nu rareori, la nedoritul efect de „umplutură”. Coerenţa construirii întregului demers analitic, soliditatea legitimării opţiunilor conceptuale, foarte productive în aplicaţii, pertinenţa în avansarea unor puncte de veder personale, analizele-demonstraţii de caz pentru a valida sau nuanţa teoriile, chiar pentru a le îmbogăţi, sau, dimpotrivă, pentru a le respinge , toate acestea sînt dovezi că autorul este un cercetător care-şi stăpîneşte obiectul analizei datorită unui sincretism metodologic perfect adecvat. Publicată, această carte va deveni cu certitudine un excelent instrument de lucru.

Maria Carpov

 

Revista indexata EBSCO