Aug 23, 2016

Posted by in Interviu

„Nu ţin să şochez prin neaderenţă” (I) – dialog cu scriitorul Ion IANOŞI

Aura Christi: Încerc să înţeleg de unde senzaţia persistentă, plăcută şi vie, că Vă cunosc de secole; Vă citesc de nu puţină vreme, V-am admirat şi Vă admir; toată existenţa Dumneavoastră s-a desfăşurat sub semnul iubirii de carte, de litera scrisă; existenţa Dvs. s-a derulat sub zodia celor trei uriaşe spirite – Dostoievski, Lev Tolstoi şi Thomas Mann – despre care aţi scris trei studii monografice fundamentale, peste care nu se poate trece. În discuţiile cu Dumneavoastră se strecoară mereu aserţiuni de felul „a fost studentul meu”, „este doctorandul meu”; aţi format generaţii de intelectuali. M-am gîndit – înainte să formulez întrebările care urmează – cum să începem acest dialog despre viaţa unuia dintre cei mai importanţi cărturari, şi am constatat – în chip firesc – că mă aflu în dificultate, fiindcă nu ai cum să epuizezi un traseu existenţial pe întinderea unui dialog. Dar, evident, nu-mi propun să epuizez nimic; ceea ce Vă îndemn să întreprindem se conturează a fi o scurtă călătorie în existenţa Dumneavoastră, iubite Domnule Profesor Ion Ianoşi. Acceptaţi invitaţia, acceptaţi provocarea?

Ion Ianoşi: Le accept, după cum vedeţi – şi invitaţia şi, în măsura în care va lua o astfel de turnură, provocarea. În trecut am dat cîteva interviuri, nu multe, şi nici unul în anii din urmă. Persoană mai degrabă retrasă, inaptă pentru roluri publice, neispitit de „scenă”, m-am consacrat studenţilor şi cărţilor. S-a lipit de mine, observ, apelativul de „profesor”. Lumea mă titulează astfel, deşi nu afişez vreo morgă profesorală, cel puţin nu mă receptez astfel. Dar m-am dedicat acestei meserii de circa o jumătate de secol, am şi avut şansa să promovez în suprema titulatură universitară de timpuriu, la numai patruzeci de ani; şi, deşi de la pensionare mi s-a schimbat încadrarea, din „profesor titular” în „profesor consultant”, continuu să predau, nu mai puţine ore decît înainte, acum cu precădere masteranzilor, îndrumîndu-mi, de asemenea, doctoranzii. E fatal ca în multă lume să recunosc pe foştii mei studenţi ori ei să-mi reamintească, da, că am fost cîndva dascălul lor, punîndu-mă în situaţia de a le cere scuze pentru a nu-i fi identificat de îndată. Între timp, ei au ajuns cunoscuţi oameni de teatru sau de presă, istorici şi critici literari, poeţi şi, la rîndul lor, profesori. La Facultatea de Filosofie unde mi-am trăit veacul, aproape toţi colegii îmi sînt foşti studenţi. Legătura cu tinerii, reînnoită an de an, sper să-mi contracareze îmbătrînirea. O fi încă o iluzie, pînă una-alta reconfortantă. Cealaltă îndeletnicire care îmi dă senzaţia că mai sînt în formă e scrisul zilnic, dacă se poate, înaintea cursurilor; pe acestea le programez după-amiaza. Am editat, adnotat, prefaţat o mulţime de volume ale altora. Despre cele semnate de mine ne vom întreţine, de bună seamă, mai încolo. Deocamdată Vă asigur că nu ştiu să fac altceva decît să ţin cursuri şi să mă ocup de cărţi. Chiar dacă am învăţat să-mi introduc textele pe calculator, sînt un înapoiat în toate domeniile tehnice, inclusiv în cele informatizate. Nepoţii ironizează incultura mea tehnologică postmodernă, sărindu-mi la cerere în ajutor pentru a-mi programa şi telefonul mobil ori televizorul. La rîndul meu, îi cert pentru atîtea ore petrecute zilnic de ei în faţa computerului. Provin dintr-o altă lume decît cea de care sînt ei ataşaţi. Ne tolerăm, cu blînde ironii reciproce. În nici un caz n-aş vrea să par un „Fachidiot”, cum spun nemţii.

Fiindcă am început într-un registru „provocator” acest dialog, Vă invit să-mi comunicaţi cum izbutiţi performanţa de a sparge tiparele, foarte multe tipare vreau să zic. Sînteţi un personaj fascinant şi contrariant în egală măsură. Dumneavoastră proveniţi dintr-o familie de burghezi evrei, stabiliţi în România, din Imperiul Austro-Ungar. Felul în care sînt interpretate alegerile Dumneavoastră, insistenţa, incapacitatea sau, mai degrabă, nedorinţa de a Vă modifica opţiunile în funcţie de curente, interese şi diverse mode, principiile Dvs. (chiar dacă sau cu atît mai mult cu cît vin împotriva curentului) stîrnesc fie stupoare, fie admiraţie, fie dezaprobare, fie alte reacţii la care nu e cazul şi nici locul să mă refer. Sînteţi considerat evreu în mediul intelectualităţii româneşti; ungurii şi unii evrei Vă taxează drept român printre ei; marxiştii Vă iau drept marxist neortodox sau, mai degrabă, drept un antimarxist convins, unii intelectuali români Vă tratează drept un marxist „în carne şi oase”; spre stupoarea celor care au renunţat la marxism imediat după Revoluţie, Dumneavoastră păstraţi o consecvenţă uneori prost interpretată, alteori stîngaci sau răuvoitor judecată (consemnez că primul volum al Capitalului rămîne printre lecturile fundamentale, iar Karl Marx va figura, de bună seamă, printre gînditorii cei mai importanţi ai secolului al XIX-lea; marea majoritate a românilor are nevoie de timp, răbdare, instinct pentru dreapta cumpănire a lucrurilor, pentru a recurge la limbajul nuanţelor, pentru a delimita cu stricteţe marxismul „bolşevizat” – ca să mă exprim intempestiv, brutal chiar – de marxismul pur, ca să spun aşa). Printre raţionaliştii convinşi apăreţi ca un cărturar pătimaş, patetic prin construcţie, iar între pătimaşi – ca un om echilibrat, ce-şi chibzuieşte bine judecăţile. Printre proprietarii cărora de curînd li s-au redat proprietăţile – Dumneavoastră, fiu de proprietar – faceţi o figură aparte, deoarece, rămînînd fără casă practic şi mutîndu-vă într-un modest apartament de bloc, aţi dăruit o bună parte din cărţi, mobile, lucruri de valoare studenţilor Dumneavoastră. Apoi tipul de intelectual care sînteţi nu este tocmai agreat în Balcani – şi sînteţi perfect conştient de acest lucru, Domnule Profesor! –, pentru că sînteţi un nordic pur-sînge, adică sînteţi riguros prin definiţie, lent în decizii (lentoarea fiind o formă a înţelepciunii, o formă de refuz a superficialităţii şi, evident, a grabei), aplecat peste lucruri cu gravitate firească, ieşită din sînge; dacă începeţi un lucru, nu aveţi linişte, nici pace sufletească, pînă nu-l duceţi la capăt, preferaţi – ca să folosesc expresia unui personaj din romanul meu, Noaptea Străinului – „lucrurile rotunde, adică acele lucruri care, odată încheiate, nu mai pot fi atinse, deoarece atingerea le-ar deranja. Vă este funciarmente străin – e vorba de un duşman declarat! – principiul „merge şi aşa”. Într-o măsură oarecare, prin felul în care deranjaţi profund, prin felul în care spargeţi tiparele, faceţi simetrie – cel puţin în mintea mea! – cu frecvent disputatul Witold Gombrowicz, însă, spre deosebire de acest important autor, Dumneavoastră, iubite Domnule profesor, stîrniţi contrariile, angrenîndu-Vă ulterior în dificila aventură de a le împăca, făcînd efortul de a ocoli circumstanţialul, de a rămîne atent la lucrurile esenţiale – şi în scrisul Dumneavoastră se vede răspicat acest lucru –, menţinîndu-vă atenţia în spaţiul lucrurilor majore.

Greşesc?

Mi-aţi descoperit multe „taine”, le deconspiraţi cu simpatie, le adnotaţi măgulitor. Destinul meu a fost şi rămîne, într-adevăr, atipic. Oare neşansa de a fi situat în afara normei nu poate fi „reinstrumentalizată” într-o şansă, de care să profiţi cu o satisfacţie perversă? Sînt atît de mulţi bucuroşi în a fi majoritari în toate. Mie mi-a fost dată condiţia de multiplu minoritar; şi mi-am exersat-o permanent, în contratimp faţă de „ceea ce se cade să fii”. Sper să n-o fac totuşi într-un mod ostentativ, nu sînt un nonconformist orgolios, nu ţin să şochez prin neaderenţă; am scrupulul ca nici retroactiv să nu-mi inventez vreo disidenţă: m-am comportat deseori prudent, chiar temător, în viaţa pe care am traversat-o gesturile intempestive le-aş fi putut plăti scump, şi nu doar într-un singur context – care ne stăruie în memorie –, ci în cîteva, de variate feluri. Nu sînt o fire militantă, chiar dacă unele dintre ideile mele au fost asociate militantismului. Într-o împrejurare biografică decisivă, am avut suficientă precauţie pentru „a-mi scoate mîna” dintr-un angrenaj al puterii, care mi-ar fi putut înhăţa braţul şi zdrobi corpul şi sufletul. A fost mai degrabă o intuiţie corectă decît un gest conştient de salvgardare a identităţii. Detaliile sînt consemnate în textele mele cu un parţial caracter memorialistic. Ulterior nu m-au ocolit unele conformisme, dar, în principal, am reuşit să-mi văd de treabă.

Nu de conformism, ci de această „treabă” ţine şi tentativa de a-l extrage pe Marx din marasmul ideologic al vremii trecute, care s-a acoperit mai mult cu numele decît cu moştenirea lui reală, în covîrşitoare măsură nesocotită şi trădată. Atît hitlerismul german cît şi fascismul mussolinian şi l-au expropriat pe Nietzsche. Stalinismul de baştină şi de import şi l-a adjudecat pe Marx. Pe Nietzsche l-am comentat încă înainte de 1989; pe Marx nu l-am abandonat nici după această turnantă a istoriei. Din anii nouăzeci am reluat preocuparea atît pentru unul, cît şi pentru celălalt. Nu obişnuiesc să-mi mărturisesc proiectele, dar, întrucît e încheiată, chiar dacă pentru sertar, pot menţiona antologia pe care am pigălit-o îndelung, cu adnotările de rigoare, Karl Marx în 1234 fragmente. Ea continuă încăpăţînatul efort – probabil sortit pe mai departe eşecului – de a-l readuce în memorie pe unul dintre marii gînditori ai secolului al XIX-lea, recunoscut ca atare în Occident. Textele lui ar fi cazul să fie cunoscute şi la noi, în contextele lor originare. Cît priveşte răspunderea pentru posteritate, atunci, imprevizibilă, ea îi incumbă atît lui Marx cît şi lui Nietzsche. Ei au fost „vinovaţi fără vină”, după cum i-am caracterizat într-un studiu consacrat situării lor paralele, dincolo de uriaşele deosebiri. Această responsabilitate ar trebui să fie însă derivată din cunoaşterea operei fiecăruia. Personal refuz aserţiuni de genul „e încă prea devreme pentru Marx”, „în Răsărit nu e momentul, am fost prea traumatizaţi în numele lui” etc. În Germania postnazistă a funcţionat acelaşi gen de inhibiţie faţă de Nietzsche. Au depăşit-o ei, ar trebui s-o depăşim şi noi. Oricum, nu am un prea lung răgaz pentru a-mi exprima opiniile, chiar dacă premature în ochii unor confraţi. Cu un alt prilej, am reamintit faptul că Marx nu s-a considerat un „marxist”; iar termenul însuşi l-am considerat cam impropriu, întrucît cineva poate fi „kantian” nu „kantist”, „hegelian” nu „hegelist”, „husserlian” nu „husserlist”, în consecinţă şi în cazul dat ar fi vorba mai degrabă de „marxieni” – timpul a dovedit că, întrucîtva, chiar „marţieni”. Cu diagnostice confirmate şi previziuni infirmate, Marx a fost, în orice caz, unul dintre gînditorii de vîrf ai modernităţii europene, imposibil de ignorat.

Ajung acum la contrarietăţile intime pe care le scoateţi în evidenţă. Da, provin dintr-o familie de provenienţă austro-ungară, evreiască, burgheză, vorbind maghiara şi germana („Hochdeutsch”, germana literară). Sînt primele mele limbi, cărora, la universitate, li s-a adăugat rusa. Am optat pentru română „de bună voie şi nesilit de nimeni”, decît de faptul că m-am stabilit, după studii, în Bucureşti, şi niciodată nu mi-a trecut prin gînd expatrierea. Predînd şi scriind româneşte, nu mi-am renegat niciodată provenienţa şi am rămas ataşat celorlalte limbi cunoscute. Româna continuu s-o învăţ sub oblăduirea Janinei, bucureşteancă get-beget, înzestrată cu un simţ exact, cu o mare dragoste pentru limba română, care pînă azi îmi elimină din texte reminiscenţele cezaro-crăieşti: în hard-ul minţii noastre rămîn stocate, inextricabil, tipare-ticuri-tipicuri originare. Mă flatează însă mirarea studenţilor cînd le spun că româna nu e limba mea maternă, ci una însuşită treptat şi anevoios. Vă daţi seama cîte nedumeriri ori contrarietăţi poate genera, în spirite „omogene”, felul meu de a fi multiplu eterogen, faţă de fiecare teritoriu – ca şi extrateritorial. Nu sînt de un singur fel; a nu fi univoc poate fi însă receptat, de unii sau alţii, ca un echivoc perpetuu. Nu mă deranjează. Printre orgolii majoritare, poţi încerca să transformi condiţia ta, în variate „straturi” minoritară, într-o terapeutică a salubrităţii. Experimentul l-am exersat în planuri lingvistic-etnic-naţionale, dar şi „ideologice”, şi sociale. În privinţa din urmă, mi-am însuşit de la părinţi atitudinea de „burghez rătăcitor”, rupt şi din mediul social în care a nimerit prin naştere. Istoria i-a ajutat şi pe ei să „scape” de bunurile acumulate de către taţii lor, să se „lepede” de starea înstăririi. Pierderile materiale nu i-au deprimat nici pe tatăl meu, nici pe tatăl Janinei, nici pe noi doi. Proprietăţile mă lasă rece, îmi doresc atîţia bani încît să pot să nu mă gîndesc la ei, în cadrul unei existenţe nestrîmtorate, ceea ce nu e puţin: un barem de normalitate medie după care, din păcate, atîţia tînjesc. Am visat o societate a dreptăţii şi a şanselor egale, utopie pe care „socialismul real” a înecat-o în derizoriu, a acoperit-o cu noroi; dar ea a fost împărtăşită, în segmentul în care am crescut, de „părinţi şi copii”. E încă o situare atipică, aceasta, suspectată azi retroactiv de a fi într-atît de excentrică pentru nişte burghezi şi odraslele lor, încît nici n-avea cum să fi fost reală. În realitate, a fost, într-un joc de iluzii şi deziluzii. La capătul acumulării catastrofale a ultimelor, destui foşti „iluzionişti” s-au retranşat în ataşamente radical procapitaliste. Nu este cazul meu. Deşi economia de piaţă o consider necesară, funcţională, eficientă, iar clasa de mijloc drept viitor garant al propăşirii economice, ele nu fac parte dintre obsesiile mele actuale. Le doresc generaţiilor tinere să beneficieze de avantajele lor. În restul vieţii mele de veşnic „interpus”, nu-mi rămîne decît să dau seama, cît mai lucid cu putinţă, despre cîte am traversat, personal şi cu apropiaţii mei, în cîte feluri şi cu ce rezultate.

Întrebării Dumneavoastră, cu multe subpuncte, m-am străduit să-i dau un răspuns măcar în parte acoperitor; ar fi loc, desigur, pentru multe adaosuri şi detalieri.

Cine sînteţi, iubite domnule Profesor? Vă invit, iar, să faceţi un autoportret.

L-am şi schiţat. Nu mă consider ieşit din comun, doar că „m-am tras singur de păr în sus”, precum cunoscutul personaj german de basm. M-am încăpăţînat să fac mereu ceva, să evaluez atent rezultatul şi, dacă pot, să-l depăşesc. Continuînd să răspund inclusiv întrebării Dumneavoastră precedente, mă văd ca pe un om raţional, chiar dacă unul împătimit, mai ales de lucrul bine făcut, indiferent care ar fi acela. Proverbiala grabă lentă îmi pare binevenită întru edificare, în ambele sensuri ale cuvîntului. Mă consider un lucrător, îmi place munca pe care o desfăşor, pas cu pas, zi de zi. Sînt un perfecţionist al treburilor profesionale cotidiene, deseori fără a face deosebirea necesară între esenţial şi minor. Vîrsta mi-a accentuat scrupulul faţă de amănunte, pînă să descopăr, vai, imperfecţiunile în ceea ce am isprăvit demult sau recent, prilej de agitaţie vană. Obişnuiam să spun că, din sintagma grandilocventă folosită de fostul „conducător de partid şi de stat”, potrivit căreia poporul român ar fi unul „harnic şi talentat”, personal nu-mi revendic decît hărnicia. Nici „născut poet” nu sînt, nici verbozitatea genialoidă, întîlnită deseori printre talentele reale sau închipuite, mai cu seamă în mediul scriitoricesc, n-o agreez. Nu sufăr de orgoliile supradimensionate în breasla noastră, uneori contraproductive, alteori fertile în sensul atribuit de Noica „maladiilor”. Ca şi modelele principale care m-au ghidat, temperamentului echilibrat şi, în acest sens, clasic îi adaug propensiuni romantice. Sînt o fire diurnă, laolaltă cu agitaţia nocturnă; puseurile de insomnie îmi completează „rotunjimea” muncii din timpul zilei. Una peste alta, sînt un om normal, chiar dacă orice om şi cu deosebire creatorii, precum cei de care m-am tot ocupat, n-au cum să nu fie şi „animale bolnave”. De la scriitorul cel mai drag mie, Tolstoi, mi-am însuşit chemarea (vicleană, ca toate ale lui) la „utilitate” ca supremă virtute. Depinde, bineînţeles, de nivelul la care reuşeşti să le fii „util” semenilor!

Puţini dintre studenţii Dumneavoastră ştiu că aveţi un dublu prenume, Ioan-Maximilian. Vorbiţi-ne despre Tatăl Dumneavoastră, care era proprietarul unui magazin de coloniale. Cred că şi acum – cînd Vă gîndiţi la acea mică întreprindere comercială – în nări vă revine mirosul plăcut, ce stăruia în magazinul condus de părintele Dumneavoastră. De altfel, Radu Cosaşu mărturiseşte că l-a cunoscut; era „un domn distins, aducînd oarecum a Karl Böhm, dirijorul care fără nici un gest spectaculos ne-a dat «cel mai bun Mozart».” Mai spune Radu Cosaşu că Tatăl Dumneavoastră „era pasionat de politica mondială şi de şah, într-un sens mai larg, de sport, dar numai la nivelul marilor performanţe; nu-l interesau micile rezultate. El îşi iubea fiul ca pe un tată, iar fiul îşi iubea tatăl ca pe un copil al lui.” Tatăl Dumneavoastră avea, printre calităţi (de la Radu Cosaşu cetire), „o ironie metronomică şi exactă”. Tentantă descriere, căci îmboldeşte misterul.

Prenumele mi-a fost dublat, la naştere, cu răspînditul în Imperiul habsburgic Maximilian, în memoria străbunicului matern. Folosesc însă doar întîiul prenume, nu în varianta ardelenească din acte, Ioan, ci în cea munteană uzitată, Ion. Din corespondentul maghiar în care mă identificau părinţii şi continuă să mă numească familia, János, am derivat noul meu nume, Jánosi ori, românizat, Ianoşi. L-am adoptat pe acesta la începutul exercitării celor două profesii; nu am vrut să-mi iau un nume neaoş. Era nevoie, oricum, de ceva mai simplu decît iniţialul Steinberger. Ce-i drept, acesta era un nume autentic german datorită ultimei silabe, comparativ cu Steinberg, cu rezonanţe mai pronunţat iudaice, diferenţă asupra căreia mi-au atras atenţia cunoscuţii mei nemţi; şi, ca dovadă, aveam să-mi descopăr tizul pe un monument austriac ridicat în amintirea unor ostaşi căzuţi în cel de al doilea război mondial, în persoana ofiţerului SS „Johann-Maximilian Steinberger”. În publicistica autohtonă Ianoşi era totuşi mai uşor recognoscibil.

De la şase ani, de cînd mama ne-a părăsit, pe tatăl meu şi pe mine, am rămas în grija lui; şi doar la plecarea la studenţie mi-a cerut acordul să se recăsătorească: pînă atunci, spunea, nu a vrut ca între noi să se interpună altcineva. Am fost şi am rămas, cît a trăit, cei mai buni prieteni. Într-adevăr, ne-am mai şi schimbat rolurile, în ultima perioadă mai degrabă eu avînd grijă de el. Domnul Iuliu Steinberger a fost un domn, aşa l-au privit vecinii, cunoscuţii; era lipsit de ifose, se comporta firesc dar cu solicitudine, uşor ceremonios cu toţi, inclusiv – în mod caraghios – cu bădăranii. (Atitudine preluată şi de mine: ai mei mă hărţuiesc pînă azi, amintindu-şi cum, şofer amator, am fost admonestat la o intersecţie cu „boule” şi i-am replicat respectivului, „dumneavoastră sînteţi bou”.) A avut în posesie, împreună cu un asociat, patru magazine braşovene de coloniale, unul pe strada principală şi trei sucursale. El asigura contabilitatea, ţinea corespondenţa, în cămăruţa din spate prăjea, la un aparat special, cafeaua – pînă azi îmi stăruie în nări mirosul ei. Magazinele au fost luate cu japca de legionari, pe timpul cînd împărţeau guvernarea cu Antonescu; dar nici după ce acesta le-a înfrînt rebeliunea, cu ajutorul armatei, averile „rechiziţionate” n-au mai fost retrocedate proprietarilor de drept. Apoi, „tovarăşii” i-au naţionalizat casa părintească, în naivitatea lui el acceptînd dezmoştenirea ca pe un tribut plătit echităţii viitoare. Ca fost burghez – deşi membru de partid – a ajuns grav periclitat în „Oraşul Stalin” (cum fusese rebotezat atunci), de aceea l-a părăsit în grabă, cu mai nimic, şi s-a refugiat în Capitală, unde, prin bunăvoinţa altor tovarăşi, prieteni de odinioară, s-a aciuat corector de noapte la cotidianul de limbă maghiară; muncă pe care a desfăşurată-o cu mărturisită plăcere, pînă la pensionare. În timpul liber citea, urmărea politica mondială, privea la televizor întreceri sportive, se bucura ori de cîte ori eram împreună. Ironiile sale tipic central-europene tot Radu Cosaşu le-a poreclit „steinbergerisme”, pe acestea atribuindu-mi-le, din cînd în cînd, şi mie. Dincolo de trăsături, am moştenit de la tata şi mica locuinţă, de două camere, în care ne-am putut muta cu Janina, atunci cînd i-a fost redată fostului proprietar casa din centru, mai spaţioasă, în care am stat cu chirie aproape o jumătate de veac. Aici, printre actele lui, am descoperit şi dovezile privitoare la casa care i se naţionalizase şi la a cărei posibilă retrocedare nici nu se gîndise vreodată. Pînă la urmă, am chiar intrat în posesia ei, nu atît întru folos propriu, cît într-al descendenţilor. Iată un exemplu despre cum îşi alternează istoria rolurile, „contra şi pro”, în ambele situaţii aleatoriu.

Tata a fost intelectual nu prin formaţie ci prin vocaţie, fără veleităţi, transferîndu-şi mulţumirea asupra reuşitelor mele profesionale. În memoria mea afectivă, el ocupă primul loc, urmat de părintele său, pe vremuri „Herr General-Direktor” al unei mari exploatări forestiere transilvane, proprietate a unor baroni vienezi; şeful unui clan întins, de care s-a îngrijit toată viaţa, inclusiv sub raport financiar. Era cult, ţinea în buzunarul sacoului volume de Goethe, Schiller, Heine, desigur în original, citea zilnic, la întîmplare, cîteva pagini din „Meyers Lexikon”, sau transcria în caiete mari reţetele sofisticate ale bunicii mele, matroana familiei. Marghit şi Viktor avuseseră două fiice şi trei fii, tatăl meu era mezinul, născut la o zi după peregrinările lui Leopold Bloom prin Dublin, pe 17 iunie 1904; şi a murit pe 8 decembrie 1991, în duminica adoptării primei Constituţii postdecembriste, căreia, cu puţine ore înainte de a deceda în spital, ţinea morţiş să-şi dea votul. Ar fi fost fericit să ştie că, datorită lui, avem şi noi unde locui, şi că nepoata lui iubită, ca şi strănepoţii săi, pot avea un trai mai înlesnit.

Zilele trecute Vă spuneam că recitesc cu încordare Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann – această capodoperă scrisă de autorul Muntelui magic în plină maturitate artistică. Mama Dumneavoastră ştia bine textul, ba chiar găsise corespondenţi ai protagonistului thomasmannian în realitate. Cum arăta, cine era Látó Anna, adică „Anna văzătoarea”? În ce fel V-a marcat Mama formarea, deşi, la un moment dat, părinţii Dumneavoastră s-au despărţit? De remarcat, de altfel, că puţini scriitori vorbesc despre autoritatea maternă, marea majoritate referindu-se, în primul rînd, la autoritatea Tatălui. Credeţi că e vorba de mentalitate sau e altceva la mijloc?

Mama a fost ziaristă; a plecat de la Braşov la Budapesta, de acolo, în 1939, la Londra şi, contrar regulii, s-a întors după război, în 1946, stabilindu-se la Cluj. N-o vedeam prea mult nici în primii mei ani: ziua stătea în redacţie, seara îi pretindea soţului să meargă la restaurant, în cercul de prieteni. Era o fire neliniştită, voia să experimenteze o viaţă aventuroasă. În cei şapte ani petrecuţi în Anglia, a fost femeie de serviciu, frezor într-o uzină din industria grea, soră la un azil de bătrîni. După revenire – cu un al treilea soţ, care avea să mă adopte ca pe un fiu spiritual, înţelegîndu-ne excelent – şi-a reluat meseria de redactor. Numai că, din cauza anilor din străinătate (neverificabili de către responsabilii de cadre, nu-i aşa?), amîndoi au fost curînd daţi afară, el de la universitate, unde preda istoria. Tîrziu au fost reangajaţi la reviste, ea la săptămînalul literar Utunk.

Mama a tradus cîteva romane din engleză în maghiară – publicate la Editura Kriterion din Bucureşti, dar şi la Budapesta –, a scris trei cărţi proprii, cu caracter direct sau filtrat memorialistic, bine primite: recent am aflat de ecranizarea, de către o regizoare budapestană, a cărţii consacrate istoriei localităţii natale secuieşti, Comandău, locul acelei exploatări forestiere, unde se şi cunoscuseră, ea, fiica inginerului şef, cu tatăl meu, fiul directorului general. Relaţiile noastre, niciodată prea umbrite de întreruperea timpurie, au dobîndit consistenţă cu timpul, pe măsură ce îmbătrînea şi-şi redescoperea singurul fiu. Era o legătură intelectuală, colorată afectiv. Fiind o „personalitate accentuată”, care şi-a risipit înzestrarea în „arta vieţii”, doar parţial transpusă în cărţi, am aflat, în lungile noastre convorbiri, multe lucruri interesante despre trecut, ca şi detalii biografice semnificative. Am încercat să-i uşurez singurătatea senectuţii. Am acceptat să ţin, în 1991-1993, cursuri de estetică la filologia clujeană, paralel în română şi maghiară. Luam trenul din două în două săptămîni, împărţeam zilele între studenţi şi mama, îi ascultam rememorările, teme cu variaţiuni. Cu doi ani mai tînără decît tata, a murit doi ani după el, la aceeaşi vîrstă: 87. A fost o „self-made woman”, cultă şi colorată, posesivă, dominatoare, cu obsesii statornice. Deseori mă gîndesc la ea, cu o undă de regret pentru a nu-i fi putut îndulci suficient bătrîneţile. Tata, mai puţin sclipitor, rămîne totuşi mult iubitul meu părinte, nu datorită vreunei mentalităţi patriarhale, ci fiindcă el mi-a vegheat formarea. În fiecare dintre noi coexistă, de bună seamă, un pol egocentric şi unul altruist. Părinţii mei şi i-au departajat mai cu pregnanţă. E o simplă constatare.

În ce măsură anii copilăriei au fost decisivi în formarea cărturarului Ion Ianoşi? Vă întreb asta, deoarece Mama Dumneavoastră a plecat, la un moment dat, şi aţi rămas exclusiv cu Tatăl Dumneavoastră, cu Domnul Steinberger.

Eu vorbesc de anumite lucruri ţinînd de biobibliografia Dumneavoastră, dar, în bună parte, în această ordine de idei, mă simt frustrată, mai exact, mă simt aproape în pielea lui Iosif care, în toiul „conversaţiilor frumoase” cu Tatăl său, divinul Iacob, îl tot tachina – cu toate că ştia multe amănunte pe dinafară – „dar mai spune-mi cum era cu”, detaliile privind istorii în general cunoscute curgînd unul după altul, astfel încît istoriile cunoscute îndeobşte se completau, erau nuanţate, adăugite, uneori, adeseori, substanţial.

Nu am fost un Iosif – de altfel, nici n-am avut unsprezece fraţi, am fost copil unic –, nici tata nu s-a pretins vreun Iacob; dar am purtat „conversaţii frumoase” şi edificatoare, îmi amintesc însă mai pregnant de cele din adolescenţă. Aşa, într-o seară, înainte de somn, avea să-mi relateze detaliile afacerii Dreyfus, obscurul pînă atunci căpitan, nedreptăţirea căruia m-a impresionat profund. Sau, în noaptea cutremurului din 1940, puternic resimţit şi la Braşov, m-a trezit, m-a tras sub pragul uşii, unde, pasămite, eram mai în siguranţă, apoi, după primele zguduituri, m-a cărat, semiadormit, în pivniţa casei; dimineaţa, în magazinul aflat încă în posesia lui, doar pentru cîteva luni, am văzut grămezile de mărfuri căzute vraişte din rafturi. Sau, am trăit în doi primul şi cel mai distrugător bombardament american din Braşov: era 14 aprilie 1944, Duminica de Paşti, o zi însorită în care ieşisem la plimbare; fără vreo alarmă premergătoare au început să cadă bombele, am fugit la poalele Tîmpei, alegere proastă, pe munte era amplasată antiaeriana, la puţini metri de noi au fost ucişi şi mutilaţi mulţi oameni.

Copilăria mi-a fost mai degrabă informă şi confuză; urmînd tripartiţia tolstoiană, abia adolescenţa şi tinereţea m-au format şi au prefigurat opţiunile mele viitoare. Atunci, în umbra încercărilor ce s-au abătut asupra familiei, deci şi asupra mea, în anii dinaintea şi din timpul războiului, am început să mă dumiresc despre cele din jur şi din mine, tot la modul infantil desigur, totuşi definitoriu în perspectivă. Citeam mult, ascultam des muzică „serioasă”, ţineam un jurnal, întins pe multe caiete cu mîzgălituri greu descifrabile, în care am consemnat şi trecerea de la naivul estetism împărtăşit, la trezirea interesului pentru social. Uneori, tot răul e într-adevăr spre bine: în nerăbdarea vremii, care mi-a bruiat maturizarea lentă, în trepte, am intrat sub vraja viitoarelor mele dominante – literatura şi meditaţia filosofică –, pe care anii de studenţie n-aveau decît să le cimenteze.

Vorbiţi-mi despre prietenii Dumneavoastră din copilărie. Iubitul meu Zenon spunea că un prieten e un alt tu însuţi. Ce reprezintă pentru Dumneavoastră un prieten? Cînd v-aţi apropiat de Radu Cosaşu, de Sami Damian, de alţi prieteni?

Cercul prietenilor mei dintîi era compus tot din copii de evrei burghezi, vorbitori de maghiară. Cu excepţia mea, toţi aveau să emigreze, în SUA, RFG, Israel: din nou aveam să rămîn, cum spune o formulă ungurească şi rusească, o „cioară albă”. Ţin însă minte cum, încă în a doua primară, cînd tata m-a înscris la o şcoală de stat românească, spre a mă familiariza cu limba oficială pe care nu puteam s-o ignor, m-am îndrăgostit de un băieţel care s-a dovedit a nu fi altul decît progenitura unui avocat legionar de frunte din urbe; era acea inconştientă şi vagă atracţie homoerotică, pe care psihanaliza o identifică în faza respectivă, înăbuşită rapid şi din cauza identităţii divergente a părinţilor. Nici prietenia cu „de-ai mei” n-a avut adîncime, cu o singură excepţie, un viitor fizician, decedat de curînd. N-am fost sociabil, ci un însingurat, cu nevroze mai accentuate decît la alţii de vîrsta mea, poate din cauza absenţei mamei. Ca urmare a excomunicării rasiale trăite, am jinduit ulterior, continuu, după prieteni, îndeobşte după o „apartenenţă” cuprinzătoare, o lume dispusă să mă accepte şi în care să mă simt acasă. Unii îşi laudă singurătatea ca pe un însemn al singularităţii; eu aş fi dorit să fac parte dintr-o „obşte” solidară. E una dintre explicaţiile, şi ea lesne psihanalizabilă, a naivelor mele ataşamente sociale de mai tîrziu. Şi la maturitate am avut puţini prieteni statornici, îmbătrînim împreună dar la distanţă, ne mai ciondănim, noile solicitări produc răspunsuri variate. Am încercat să leg prietenii cu foşti studenţi, acum de vîrstă medie ori absolvenţi de dată recentă. Am dat greş în majoritatea cazurilor, unii au plecat, pe alţii i-au îndepărtat mişcările centrifuge autohtone. Nutresc iluzia că aş fi avut disponibilitatea de a investi mai mult în mai mulţi. Dacă anterior reuniunile apropiaţilor constituiseră prilejul defulării şi chiar al solidarităţii intelectuale, acum colegii mai tineri îşi caută febril locul sub soare, alt fel, dar tot greu de cucerit. Cu unii dintre cei de o vîrstă apropiată întreţin legătura – mai des prin telefon. Au capotat şi tentativele mele de contact epistolar. Nu compun deocamdată scrisori în gînd, precum Herzog al lui Saul Bellow. Am însă accese de melancolie.

Care au fost maeştrii la care aţi ucenicit în anii primei tinereţi? Cine V-a marcat personalitatea?

În grupul din care s-a întîmplat să fac parte, nu prea putea fi vorba de maeştri şi ucenici. Părinţii cîtorva braşoveni au angajat un fost ziarist, dispus să ne iniţieze în tainele filosofiei, la nivelul de care era capabil. (Era fratele marelui fotograf francez, care, tocmai din cauza provenienţei din oraşul nostru, a adoptat pseudonimul Brassaď.) La filologia clujeană am avut parte, în fine, şi de studenţi evoluaţi, şi de profesori binevoitori. După doi ani am fost însă trimis la studii în URSS, unde am luat totul de la capăt, de astă dată la filosofie; am avut şi acolo prieteni, cît era cu putinţă în condiţiile date, dar prima tinereţe trecuse…

În ce măsură V-a format cartea? Dar viaţa?

Viaţa, am spus, m-a format prin agresările ei. Tatălui i s-au luat magazinele, bunicul a fost expulzat din casă, eu am fost eliminat la 11 ani din şcolile recunoscute de stat, cu toţii am suportat şi alte frustrări. Am rămas în viaţă, marcat fiecare, în feluri diferite. Un adolescent „de război” se maturizează altfel decît unul „de pace”; încercările şi tentaţiile sînt de cu totul altă natură. Realizez diferenţa urmărind vîrstele succesive ale nepoţilor mei. Ce am citit, în recluziunea la care am fost cîţiva ani constrîns? Autori germani, francezi şi maghiari, poezii, romane şi eseuri. Am lista lor consemnată în jurnal. Nu Vă împovărez cu titluri, de la onorabile la foarte bune. De atunci datează ataşamentul meu constant pentru roman, ca şi faţă de cîţiva romancieri moderni. Oricum, lecturile au compus preuniversităţile mele.

Ce au reprezentat pentru Dumneavoastră anii petersburghezi sau, mai exast spus, leningrădeni? Eu am văzut de cîteva ori acest mare oraş – matrice a transformărilor, inclusiv ţinînd de mentalul strict –, graţie părinţilor mei, cu care am întreprins nu puţine călătorii. Vorbiţi-mi despre una dintre marile Dumneavoastră „boli”, una dintre marile iubiri –: Sankt-Petersburgul

Aţi scris o carte despre oraşul întemeiat de Petru cel Mare.

Am receptat ca pe un mare şi nesperat noroc includerea în lotul clujean care, împreună cu ceilalţi din cantonamentul de vară bucureştean, urma să plece la studii în institute sovietice de învăţămînt superior. Un noroc mai mare – şi încă pentru toată viaţa – l-a constituit repartizarea de care am avut parte, în faţa comisiei moscovite, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Leningrad. Accentul principal cade pe oraş, căci filosofia predată era rudimentară şi, cu unele excepţii notabile, a rămas aşa şi după moartea lui Stalin. În schimb, urbea, cu ambivalentul său nume iniţial – şi final – cinstindu-i pe ţarul Petru şi pe Sfîntul Petru, era tot ce-şi putea visa o minte şi un suflet însetate de frumuseţe, grandoare, cultură. Suplimentara noastră şansă, a celor de la Universitate (chiar dacă numită, pe atunci, după satrapul stalinist Jdanov) era că atît ea cît şi căminul curînd rezervat cohortei de străini, împreună cu unii autohtoni aleşi pe sprînceană, erau situate în plin centru rezidenţial, cu deschidere spre fluviul Neva. Ferestrele camerei în care locuiam dădea spre malul opus – către Palatul de Iarnă, Fleşa Amiralităţii, Catedrala Isaak şi Călăreţul de Aramă, monumentul ecvestru ridicat, la ordinul Ecaterinei a II-a, de sculptorul Falconet, în memoria lui Petru cel Mare – transfigurat apoi de Puşkin în minunatul său poem tîrziu, epic şi dramatic, Călăreţul de aramă. Într-o atmosferă politică apăsătoare, am înmagazinat în memorie o cu totul altă stare de suflet, una emanată de maiestuoasele clădiri baroce şi neoclasice, de muzeele, de o îndelungă istorie tragică, de la jertfele întemeierii, prin răscoala decembristă, trei succesive revoluţii la începutul secolului douăzeci şi, în al doilea război mondial, blocada devastatoare a oraşului, vreme de 900 de zile.

În cei şase ani cît am stat acolo, „am citit” neîncetat oraşul, pe viu; cărţile despre el – abia după întoarcere, ca o tentativă de compensare a dorului nestins. Da, am tînjit după Petersburg, mi-a umplut nopţile cu vise, i-am tot adulmecat atmosfera cu prilejurile revederii. Au fost rare şi scurte, una dintre ele, de două luni, mi-a prilejuit însă o documentare mai pe îndelete. Bună parte din timp mi-am petrecut-o atunci în „Casa Puşkin”, biblioteca-arhiva Academiei de Ştiinţe, conspectînd febril, multe ore pe zi, „surse” petersburgheze. La întoarcere am scris, curînd am reuşit să şi public, Romanul unui oraş (1972). Abia după trei decenii s-a dovedit a fi fost doar o primă variantă a cărţii mele, iată, ultime, sper că deocamdată. Astfel, anul sărbătoririi tricentenarului, 2003, l-am dedicat, în întregime, oraşului. Printr-un efort cîteodată istovitor, am reuşit să aduc materialul la un volum dublu faţă de cel anterior, substanţial înnoit pe tot parcursul expunerii. Sankt Petersburg. Romanul şi romanele unui oraş a apărut în timp ce răspundeam întrebărilor Dumneavoastră, la Editura Institutului Cultural Român, doar la cîteva luni după predarea textului, prin bunăvoinţa atît a domnului Augustin Buzura, cît şi a doamnei Angela Martin. Abia acum, la apariţie, am realizat coincidenţa dintre anul 2004 şi semicentenarul absolvirii facultăţii; pe care, în nopţile albe, au sărbătorit-o, probabil, foştii mei colegi, din păcate fără să fiu de faţă. Într-adevăr, Petersburgul constituie una dintre marile mele iubiri, salvat şi salvată la bătrîneţe, încă o dată, prin acest eseu amplu. Nu ştiu cîţi îl vor citi, la cîţi va trezi interesul, dacă nu şi adeziunea. Pentru mine rămîne o aşezare miraculoasă, suprasaturată arhitectural şi poetic. Nostalgia mea petersburgheză se va stinge o dată cu mine, oricît de stranie ar părea ea celor din jur.

Pe cine dintre scriitorii ruşi i-aţi cunoscut in vivo? Vorbiţi-ne despre ei.

Pe puţini. La facultate ne-a ţinut un curs de istorie a literaturii ruse moderne Gheorghi Makogonenko, fostul soţ al poetei Olga Berggolţ, ambii comportîndu-se exemplar cu Anna Ahmatova în anii hărţuirii ei postbelice (de către Jdanov). Pe soţia unui coleg al meu de odinioară, poeta Maia Borisova, am întîlnit-o în vizitele mele ulterioare. Prozatorul Daniil Granin mi-a fost recomandat ca interlocutor, întru reconstituirea avatarurilor oraşului în şi după război; dar ce puteam extrage dintr-o singură discuţie, în care el s-a şi arătat vădit sceptic: un oarecare din România vrea să recompună grozăviile leningrădene! L-am întîlnit la Moscova, fugitiv, şi pe Ales Adamovici, împreună cu Granin coautor al Cărţii blocadei, tradusă de Janina. Cînd, anterior, împreună cu ea şi cu Nicolae Velea, am participat la sărbătorirea celor 150 de ani de la naşterea lui Tolstoi (1978), la festivităţile moscovite şi la cele de la Iasnaia Poliana am făcut cunoştinţă cu mai mulţi scriitori ruşi şi din republicile unionale; dar iarăşi, cum să ne fi reţinut identitatea, în autobuzul care ne-a dus din Capitală pînă în celebrul conac din fosta gubernie Tula, de pildă, Konstantin Simonov?! În delegaţia conferinţei interministeriale de la Viena, din 1990, ministrul culturii Andrei Pleşu m-a luat şi pe mine; acolo l-am cunoscut, ca membru al delegaţiei ruse, pe romancierul Andrei Bitov; ne-am întreţinut cordial o seară pînă tîrziu, mi-a oferit amabil un volum recent de povestiri; cartea mea despre Petersburg o închei cu un capitol despre romanul său Casa Puşkin, unul dintre cele mai bune din a doua jumătate a secolului trecut.

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO