Aug 23, 2016

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – Mizeria omului sau Omul în absenţa demnităţii

Cassian-Maria-SpiridonDespre om şi metamorfozele lui în contextul unei industrializări în care maşina îi ia locul din ce în ce mai agresiv ne vorbeşte Günther Anders (născut Günther Sigmund Stern în 1902, Breslau/ Wroclaw şi decedat în 1992 la Viena) în cartea sa, Obsolescenţa omului, vol. I, Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluţii industriale.

Primul volum la care ne referim în continuare apare în 1956, iar traducerea românească este a lui Lorin Ghiman, cu o prefaţă de Nicoleta Szabo şi este editată la Editura Tact în 2013, la Cluj Napoca. De reţinut este dedicaţia autorului, care deschide cartea, adresată tatălui său şi în care, la final, citim: „Aceste pagini triste despre devastarea omului au fost scrise în amintirea lui, cel care a plantat în fiul său sămînţa de neeradicat a demnităţii umane”. Sămînţă care pare încă, a rodi ici-acolo într-o sahară a degradării şi deriziunii umane, la cei, e drept, din ce în ce mai puţini, care în numele „bunăstării” nu şi-au pierdut cu totul sufletul.

În Cuvîntul înainte al celei de a cincea ediţii, publicată după 25 de ani de la prima apariţie, atenţionează, cu îndreptăţire, că descrierile sale nu sînt şi nu au fost prognoze, ci diagnoze asupra degradării calităţii lumii şi a omului care au fost/ sînt într-o constantă amplificare şi au un caracter tot mai global, cuprinzînd astăzi, după încă 35 de ani, întreaga planetă.

Principalele teze cercetate de gînditor sînt: „că nu sîntem pe potriva perfecţiunii produselor noastre; ca producem mai mult decît ne putem imagina şi putem fi responsabili; şi faptul că noi credem că, dacă putem, ne este şi îngăduit – ba nu: chiar trebuie, ba nu: chiar sîntem obligaţi –, aceste trei teze, în lumina pericolelor la adresa lumii noastre, devenite evidente în ultimul sfert de secol, au devenit încă şi mai actuale şi mai acute decît înainte”.

Sînt pericole care au fost/ sînt cu programe obscuizate printr-o orbire metodică, totul în numele progresului şi bunăstării generale, în fond, numai şi numai pentru creşterea profitului material şi neglijarea obstinantă a spiritualităţii, pînă la abrutizare. Şi tot în Cuvîntul… menţionat, făcînd trimitere la un eseu despre În aşteptarea lui Godot a lui Samuel Becket, publicat în 1954 şi înserat în Obsolescenţa omului, vol. I, remarcă mizeria depeizării şomerilor, una în prezent generalizată prin dispariţia, pustiirea satului la nivel global – fenomen în continuă augumentare.

Libertatea noastră de decizie a fost confiscată, ne-a rămas calitatea de consumator de radio, de televiziune şi astăzi de Internet, respectiv, de fiinţe care sînt condamnate să se mulţumească cu fantome ale lumii, în loc să facă experienţa lumii; şi care deja nu-şi mai doresc altceva, nici măcar alte feluri de libertate a alegerii, şi care poate nici nu mai pot să-şi imagineze altele (Günther Anders).

Avem posibilitatea de a nu cumpăra şi utiliza aceste aparate, dar nu se schimbă nimic, trăim deja într-o omenire pentru care nu „lumea” şi experienţa lumii contează, ci fantoma lumii şi consumul de fantome: această omenire este acum lumea înconjurătoare faptică [faktische Mitwelt] de care trebuie să ţinem seama; şi e imposibil să faci grevă împotriva acestui lucru. – Dar şi aşa-numita „lume reală”, cea a întîmplărilor, este aproape schimbată prin faptul fantomizării ei: căci ea este deja în mare măsură aranjată astfel încît să se petreacă în mod optim [pentru transmisiuni, deci să dea bine în versiunea ei fantomatică. (G.A.).

Sub aspect economic, refuzul de a consuma rămîne în imperiul iluziei, iar apelul la libertatea umană în alegerea mărfii rîmîne pură reverenţă, pentru că sînt mărfuri numite de americani „musts”, adică mărfuri obligatorii şi cum subliniază gînditorul german: „… Această vocabulă musts este complet justificată: fiindcă lipsa unui singur astfel de aparat-„must” face să se clatine întreaga aparatură a vieţii, clădită pe şi asigurată de celelalte apa­rate; cel care-şi ia „libertatea” de a se lipsi de unul, acela se lipseşte astfel de toate şi, prin aceasta, de propria-i viaţă”.

Nu putem spune că există aparate individuale, marfa fiind întregul, pentru că fiecare dintre aparate este doar un segment din sistemul aparatelor: „Sistemul aparatelor este lumea noastră. Iar «lume» este altceva decît «mijloc». Categorial altceva”.

Oricine critică efectele degradante a indiferent cărui aparat, riscă să fie considerat un luddit (distrugător de maşini) penibil şi condamnat la moarte publică. Cum observă Anders, critica tehnicii a devenit deja o chestiune de curaj civic şi riscul este de a fi considerat de toată lumea drept unul şi singurul care pune beţe-n roate istoriei universale, singurul individ obsolet şi singurul reacţionar din toată lumea largă.

Există o evidentă diferenţă între luddismul din prima revoluţie industrială şi cea din prezent „de această dată, cum precizează Günther Anders, nu este defel vorba de o dispută între reprezentanţii a două etape diferite ale organizării producţiei. Cel care este periclitat astăzi de către maşini nu este meşteşugarul (căci el nici măcar nu mai există în sensul clasic; iar ideea unui lucrător casnic ce s-ar revolta fiindcă ar vrea să-şi producă în continuare acasă televizoarele sau bombele cu hidrogen este o absurditate); şi nu este nici exclusiv muncito­rul din fabrică, a cărui «înstrăinare» o vedem deja de un secol, ci toată lumea, toată lumea, deoarece toată lumea este consumatoare efectivă, utilizatoare şi victimă virtuală a maşinilor şi a produselor maşinilor. Spun: a produselor, căci nu cel care produce este astăzi punctul principal, şi nici modul în care se desfăşoară producţia, ci – iar acum ajungem la a doua diferenţă fundamentală între pericolul de atunci şi cel actual: ceea ce este produs. În vreme ce pe atunci nu produsele manufacturate erau criticate qua produse; în orice caz, în mod clar nu în primul rînd; iar lupta se dădea aproape exclusiv împotriva lipsei de concurenţă a producţiei industriale, care ruina întreprinderile mici sau familiale, însuşi produsul creat fiind de această dată cel pus în discuţie: de pildă Bomba; sau chiar omul zilelor noastre, care (trăind experienţa creării sale, cel puţin a mo­delării sale ca un consumator al lumii de imagini şi opinii create industrial, care-l alterează total) este de asemenea şi el un produs”.

Sîntem supuşii unei metamorfoze sufleteşti în care sufletul este supus unei agresiuni explozive a fantasmelor progresului oferite de proliferarea mărfii. Sîntem obligaţi a constata, alături de Günther Anders, incapacitatea noastră de a rămîne sufleteşte „up to date”, la zi cu producţia noastră, deci de a merge noi înşine în acelaşi ritm al schimbării pe care îl dăm propriilor noastre produse şi de a ajunge din urmă aparatele care ne depăşesc sau ne-au scăpat grăbindu-se spre viitor (numit „prezent”). Prin neli­mitata noastră libertate prometeică de a face să se nască mereu ceva nou (şi prin compulsia continuă de a-i aduce tribut acestei libertăţi), ne-am adus, ca fiinţe temporale, într-o asemenea dezordine, încît acum ne mişcăm anevoie, ca nişte retardaţi, deoarece am proiectat şi am produs noi înşine avînd conştiinţa vinovată a obsolescenţei noastre, sau dăm pur şi simplu tîrcoale printre aparatele noastre ca nişte saurieni dezorientaţi. – Dacă situaţia suprarealistă se defineşte prin aceea că în ea elemente complet disparate, contradictorii, ba chiar mortale unele pentru celelalte, apar simultan laolaltă şi chiar într-o interdependenţă mutual paralizantă, atunci nu există nici o realizare „mai clasică” a suprarealismului decît situaţia în care se află o „computing machine” şi omul stînd în faţa ei.

Între om şi lumea produselor create de el este o neliniştitoare desincronizare, un decalaj care în timp se accelerează, numit de gînditor decalaj prometeic. Trăim într-o lume în care nu mai ţinem pasul cu ceea ce sîntem capabili să produce, forţînd limitele de adaptare ale fiinţei umane. „O critică a limitelor omului, deci nu doar a raţiunii sale, ci a limitelor tuturor facultăţilor sale (a fanteziei, a simţirii, a responsabilităţii sale etc.) mi se pare astăzi – cînd capacitatea sa de a produce pare să fi debordat toate limitele şi cînd această debordare a făcut cu atît mai evidente limitele încă existente ale celorlalte facultăţi – a fi devenit de-a dreptul dezideratul însuşi al filosofiei” (G.A.).

Decalajul prometeic este însoţit şi provoacă totodată ruşinea prometeică, ruşinea de a te fi născut, de a nu fi făcut precum maşina, ultima realizată ireproşabil, proiectată şi executată în cele mai mici detalii fără rabat, faţă de apariţia noastră în urma arhaicului, necontrolabilului şi incalificabilului proces al procreării şi al naşterii, proces însoţit de rezultate nu totdeauna reuşite; sîntem oricum de departe deficitari, inferiori, faţă de perfecţiunea maşinii.

Sub presiunea ruşinii prometeice omul dezertează în tabăra maşinilor sale – încercînd să-şi depăşească construcţia deficitară – produs al trupului său care îl face pe om sabotorul propriilor sale realizări. Omul trebuie să depăşească condiţia de aparat între aparate, spre a deveni aparat pentru aparate.

„Trupul nostru de azi e cel de ieri, încă şi astăzi fiind trupul părinţilor noştri, încă şi astăzi cel al strămoşilor noştri; trupul constructorului de rachete nu se deosebeşte de cel al trogloditului nici prin atîtica. E morfologic constant; în termeni morali: neliber, recalcitrant şi încăpăţînat; văzut din perspectiva aparatelor: conservator, neprogresist, învechit, nerevizuibil, un lest pentru înălţarea aparatelor. Pe scurt: subiectele libertăţii şi nelibertăţii s-au inversat. Libere sînt lucrurile: omul este neliber (G.A.).

Produsele fiind în continuă perfecţionare, omul, construcţie defectuoasă, ajunge să fie sabotorul propriilor sale realizări – nu în ideea de a le distruge, ci pentru faptul că nu poate fi la „înălţimea” produselor” create de el.

„Cu cît mizeria omului-producător devine mai mare, cu atît mai neobosit, cu atît mai avid şi mai panicat multiplică el fără oprire funcţionărimea aparatelor sale, a sub-aparatelor şi a sub-sub-aparatelor; şi sporeşte din nou prin aceasta, desigur, şi propria-i mizerie: căci cu cît mai multicefală şi mai complicată devine aceas­tă birocraţie autocreată a aparatelor sale, cu atît mai zadarnice devin încercările sale de a rămîne pe măsura lor. Şi astfel se poate spune, pe bună dreptate, că mizeria sa are drept efect acumularea de aparate, iar aceasta, la rîndul ei, o acumulare a mizeriei sale” (G.A.).

Omul contemporan nu acceptă încăpăţînarea trupului, cu inferioritatea şi înapoierea lui faţă de aparate şi încearcă imposibilul, o sincronizare fizică a acestuia, prin human engineering, adică prin ingineria aplicată la om.

Anders descrie paşii urmaţi în realizarea sincronizării, primul constrîns în descoperirea proiectului pro-critic, al abia suportabilului; al doilea, în exersarea acestuia: şi al treilea, după ce exerciţiile îşi ating scopul, în împingerea acestui punct mai departe, „în spatele physis-ului”.

Omul nu economiseşte nici o subtilitate, nici un lux la construcţia acestor modele: căci a mizat pe ele; cu ajutorul lor speră ca într-o bună zi să-şi dea bacalaureatul în a fi aparat şi să poată scăpa de ruşine în faţa minunatelor sale maşini.

Asistăm în acest proces la o pervertire a relaţiei dintre cerere şi ofertă, care o depăşeşte pe cea obişnuită: „Prin «pervertire obişnuită» înţeleg aici două lucruri: 1. răsturnarea ordinii temporale, adică faptul că, în mod obişnuit, nu cererea precedă ofertei, ci invers, oferta precedă cererii. Şi 2. faptul că şi această cerere este produsă, deci reprezintă un al doilea produs (indispensabil comercializării primului). Însă în această perver­tire normală astăzi tot a rămas ceva intact, cel puţin la suprafaţă: repartizarea rolurilor cererii şi ofertei: faptul că tocmai omul trece încă drept subiect al dorinţei, chiar dacă el, consumatorul, este terorizat sau ademenit în dorinţele sale.

Noul pas al perversiunii constă în distrugerea acestei aparenţe. Acum aparatul apare public şi fără ruşine cu pretenţia de a fi subiect al cererii, cu solicitarea să-i fie oferit ceea ce necesită; deci ca omul (care, aşa cum e el, nu este o ofertă acceptabilă pentru aparat) să se străduiască să vină cu oferte din ce în ce mai bune, să aducă ceea ce are nevoie aparatul pentru a funcţiona aşa cum ar putea să funcţioneze. Acest «ar putea», însă, nu este un optativ fără condiţii, ci e identic cu tehnicul «conform», iar această formulare, «conform», iradiază obligativitate” (G.A.). Astfel, printr-o stranie metamorfoză, obligaţia morală este transferată de la om aparatului – aparatul este măsura tuturor lucrurilor. Într-o lume dezumanizată doar aparatele contează. Totalitatea experimentelor de human engineering prin care asistăm la o dezumanizare progresivă, una care nu pare să sperie pe cei deja dezumanizaţi de marşul victorios al mărfii, sînt apreciate de studentul lui Heidegger şi Husserl drept riturile de iniţiere ale epocii roboţilor.

„Realitatea e că ceea ce omul speră să atingă cu ajutorul experimentelor sale este climaxul dezumanizării posibile. Şi spun «climax», fiindcă această dezumanizare, înjosire şi răpire a libertăţii, care a fost considerată vreme de sute de ani drept cea mai gravă: adică faptul că muncitorul este utilizat de condiţiile sale de muncă, a devenit după cele întîmplate o figură a naivităţii şi a inofensivu­lui. Că şi azi contemporanii asociază cu pasivul «a fi utilizat» idei generatoare de spaimă, ideile de suferinţă, nelibertate şi nefericire, este în afara discuţiei. Însă în ce anume îşi vede el mizeria este, tocmai invers, limitarea utilizării sale; eventualitatea ca pasivităţii, utilităţii, pe scurt: nelibertăţii sale i s-ar putea pune limitări definitive. Şi fiindcă nu precupeţeşte nici un efort şi nici un chin şi fiindcă îşi investeşte toată ingeniozitatea pentru a şterge toate urmele spontaneităţii şi umanităţii eforturilor sale, întrucît dă totul pentru a-şi duce singur pînă la capăt pasivizarea şi reificarea, pentru că speră să poată trece ameninţătoarea graniţă a limitării sale şi să cîştige în sfîrşit acest summum bonum al completei sale utilizabilităţi, expresia «climax al dezumanizării» nu este cu siguranţă o exagerare” (G.A.).

Aparatul prin definiţie, dar şi în contextul folosirii lui nu efectuează decît o anume singură sarcină specializată, practic aparatul se confundă cu specializarea pentru care a fost creat, ea fiindu-i singura justificare a fabricării. E o definire care determină şi precizează ce trebuie să se producă prin human engineering. „Oricît ar fi de supraomenească această realizare prin comparaţie cu ceea ce-i este cu putinţă cu adevărat trupului, rezultatul aşteptat constă aşadar în ceva subomenesc, într-o pură funcţie a aparatului, într-o «dexteritate» izolată, în care «omul real» (cîtă vreme nu poate, fi eliminat) este doar un apendice «luat la pachet»” (G.A.).

Visul lor este de a fi aparat – formă complexă de dezumanizare. Se vor cooptaţi într-o lume de roboţi, perfect specializaţi, corespunzător acestora – cu totul altceva decît om.

„Întrebarea ce anume (lăsînd la o parte realizările disparate în care se exersează pînă la virtuozitate) ar trebui prin sine să devină omul (căci cobele consideră că el trebuie să fi fost cîndva «om» şi că ar mai avea ceva omenesc în el şi astăzi, ca o greutate nedemontabilă, ceea ce el n-ar trebui să nege) – această întrebare nu-l nelinişteşte, nu, de regulă el pur şi simplu nu o pricepe, fiindcă nu aparţine domeniului lucrărilor sale experimentale specializate. Iar dacă ia cunoştinţă de ea, e doar pentru a comunica faptul că ţine probabil de alt resort, unde poate că ar trebui cercetată. Să se ocupe el însuşi de această întrebare i se pare că i-ar «deranja» complet «jobul», deci l-ar face să-şi uite datoria, deci ar fi imoral; în cele din urmă, ar fi chiar o indiscreţie: căci în ce-ar consta «indiscreţia» dacă nu (pentru a traduce în cuvinte codul moral nerostit al specialiştilor) în a se interesa de mai mult decît solicită postul, sau chiar în a aduce fără să vrei, la intrarea în job, un surplus de interese şi cunoştinţe care nu-i corespunzător acestuia. Pe scurt: cînd vine vorba de ce se va alege din el ca om, el răspunde că-i his business – arătînd în acelaşi timp cu degetele undeva în spate, peste umărul său, fiind­că nu are idee la ce persoană, instanţă se referă cu acest his sau cărui resort îi revine; sau dacă există un astfel de resort. De fapt, expresia his business, care însemna înainte vreme: «e dreptul de nediscutat al fiecăruia să-şi vadă de ale sale după cum îl taie capul», înseamnă acum: «dacă-i sarcina altuia să mă investigheze, atunci o să mă feresc să mă amestec în treburile lui (adică: ale mele ajunse pe mîinile lui)». Dacă această formulare pare unora prea tranşantă, să se gîndească la relaţia analoagă dintre pacient şi bolnav în zilele noastre: la faptul că pacientul nu numai că este împiedicat să afle despre starea sa de sănătate sau despre apropierea morţii, ci chiar se lipseşte cu bună ştiinţă de aceste informaţii tocmai pentru că ele sînt treaba doctorului” (G.A.).

Îmi amintesc de o uimire din studenţie, cînd, fiind în practică într-o mare uzină bucureşteană şi încercînd să desluşesc de ce face şi pentru ce face fiecare anumite operaţii; am întrebat cîţiva tineri care îndoiau nişte conducte după un anumit şablon, ce se întîmplă cu ele după finalizarea operaţiunii. Nu ştiau şi nici nu-i interesa. Asta este specializarea lor, asta erau puşi să execute, pentru asta erau plătiţi şi punct. Dezumanizarea îşi atingea limitele.

Omul, prin raportare la aparate, se supune unei autoasimilări excesive însoţită de o umilinţă hibridă. „… Dacă omul suferă de un sentiment de infe­rioritate faţă de aparatele sale, aceasta se petrece în primul rînd întrucît, urmînd încercărilor sale de a se măsura cu aparatele şi de a face din sine una sau alta din componentele acestor aparate, el a trebuit să conchidă că furnizează o materie primă «mizerabilă». şi furnizează o asemenea materie primă tocmai pentru că el, în loc să fie o materie primă adevărată, a fost «din nefericire» deja constituit morfologic, căci este deja preformat. Orice preformare este însă «o preformare greşită», o «modelare proastă», fiindcă cele cerute de diversele sale aparate sînt de fiecare dată diferite. Ceea ce încearcă human engineering este să «topească» din nou piesa «prost modelată», să recupereze apoi materialul, iar din acesta să modeleze piesele necesare în fiecare caz în parte.

Această «proastă modelare» reprezintă principalul său defect, deci motivul principal al «ruşinii sale prometeice»)” (G.A.).

La ruşinea prometeică a proastei modelări se adaugă una cu consecinţe dramatice, perisabilitatea extremă a omului. El este nu numai inept adaptat la produsele pe care le realizează, dar are şi o durată mai scurtă, este mai muritor decît acestea. Aparatele îi supravieţuiesc. Aparatele produse de noi pot fi etichetate drept nemuritoare. Este o imortalitate asigurată de reîncarnarea industrială, mai exact de existenţa serială a produselor. Orice maşină de spălat, spre exemplu, odată durata de folosire expirată, este înlocuită. Aparatul devine etern prin substituibilitatea lui, graţie tehnicii de reproducere industrială. Ideea lui Platon, a reîncarnării pare a fi o realitate.

„Fără îndoială că lumea în care trăim nu este un „imperiu al ideilor”. Insă e incontestabil mai platonoidă decît oricînd în istoria sa. Şi asta tocmai fiindcă se compune din lucruri care sînt în mare parte produse de serie normate, care au văzut lumina zilei ca imitaţii sau replici ale modelelor, matriţelor sau blueprints; deci care-şi datorează existenţa ideii. Şi fiindcă ideea a cărei imitaţie sînt le-a servit drept model şi exemplarelor-surori, niciunul dintre lucruri nu are pretenţia prepotenţei, nu mai pretinde niciunul să fie «el însuşi», să fie individ într-alt sens decît cel numeric. Cîtă vreme sînt în continuare disponibile astfel de exemplare-surori, produse după un model rămas constant, cîtă vreme pentru un exemplar oarecare distrus (d. ex. un bec ars) poate să intre un altul, este o simplă chestiune de bani dacă obiectul posedat este considerat nemuritor sau muritor. Pentru omul aflat în faţa casei de marcat orice obiect se poate reîncarna într-unul nou. Iar această şansă de reîncarnare încetează abia odată cu dispariţia „ideii” piesei; adică: atunci cînd marca respectivă este abandonată în favoarea alteia. Şi se înţelege de la sine că din acel moment dispar, încetul cu încetul, Şi miile de exemplare replicate după modelul mărcii” (G.A.).

Prin raportarea la produsele pe care le realizăm sîntem vizaţi de handicapul de a nu poseda virtuţile lor, pur şi simplu nimănui dintre noi nu-i este permis să existe simultan în mai multe exemplare (simultan sau succesiv) – precum şuruburile sau oricare alt produs reproductibil la nesfîrşit, toţi avem un anume interval de existenţă, după care trecem Styxul – cum a fost dintotdeauna, rămînem blocaţi în unicitatea noastră absolută. Iată încă un motiv de ruşine pentru cei care se înclină în faţa virtuţilor pe care le posedă aparatele.

„Văzută din perspectiva instituţiilor, a economiei, a industriei amuzamentului, a politicii, a purtării războaielor care ne distribuie şi ne folosesc drept aparate de muncă, consumatori ori victime, această substituibilitate este un fapt. Şi ea este nu doar un fapt, ci unul care îşi găseşte zilnic confirmarea în opinia publică, ba chiar e avizat în mod clar de către oamenii de ştiinţă: căci nici experţii în psihologie socială şi nici eticienii n-au nimic altceva mai important de făcut decît să idealizeze «adaptabilitatea» şi «discreţia», respectiv să-l claseze drept crank, adică drept ciudăţenie patologică, pe cel care mai insistă asupra unui rudiment de sineitate sau asupra unui rest de diferenţă personală.

Că transformarea noastră în produse reproductibile serial este deja realizată din perspectiva instituţiilor (care folosesc indivizi), că spare men sînt mereu la îndemînă (căci fiecare este doar lo­cul său şi deprinderea sa), toate acestea nu pot fi, prin urmare, negate, însă această concluzie este adevărată doar din această perspectivă. Nu din a individului însuşi.

Şi fiecăruia dintre noi i se întîmplă exact acelaşi lucru, fiecărui individ: oricît ar fi de uşor de înlocuit munca noastră în întreprindere; oricît ar fi de sigură preluarea fără pauze a funcţiilor mele – eu însumi, identitatea mea ca XY nu poate fi dusă mai departe de către oamenii-înlocuitor. Chiar dacă «eu sînt eu»-ul pronunţat de înlocuitorul meu este literal identic cu al meu, el se referă de-acum la un alt eu, al său; iar propriul meu eu va rămîne neînlocuit şi de neînlocuit”(G.A.).

Clonarea ar putea fi „soluţia” pentru cei care se ruşinează că nu sînt substituibili şi nu pot fi serializaţi industrial, precum un robot.

Aceste defect al „imortalităţii” în comparaţie cu aparatul, conştiinţa faptului că nu a atins „performanţa” de a fi o marfă de serie se manifestă ca un memento mori. O cale de a depăşi această calamitate, moartea, este apelul la perpetuarea imaginii, prin iconomanie. „Printre motivele care sînt răspunzătoare pentru această producţie hipertrofică de imagine, unul dintre cele mai importante este acela că prin imagine omul a cucerit şansa de a crea spare-pieces ale lui însuşi; deci de a dovedi minciuna unicităţii sale insuportabile. Ea este una din acele contramăsuri luate în stil mare împotriva lui «eu nu-s decît o dată». Rămînînd exclus din producţia de serie, el se transformă totuşi, atunci cînd e fotografiat, într-un produs reproductibil. Cîştigă şi el, măcar în efigie, existenţă multiplă, ba uneori chiar în mii de exemplare. Şi chiar dacă el însuşi trăieşte «doar» ca model, «el» totuşi există cumva şi în copiile sale.

Consecinţa perfect logică e că aceia dintre noi a căror existenţă multiplă e dintre cele mai spectaculoase (aflîndu-se sub mai mulţi ochi decît noi, muritorii de rînd), adică starurile de cinema, sînt modelele noastre invidiate. Faptul că-i idolatrizăm este confirma­rea intrării lor victorioase în sfera – recunoscută ca superioară on­tologic – a produselor de serie. Îi idolatrizăm, căci ei au realizat în modul cel mai triumfal visul nostru de a fi ca lucrurile, de a fi parveniţii lumii produselor. În realitate, nu mai există nici o diferenţă ontologică fundamentală între starleta diseminată în mii de copii şi nenumărate exemplare distribuite ale unui lac de unghii. Că starul şi bunurile produse în masă se sprijină reciproc în reclamă (starul sprijină marfa prin recomandare, marfa sprijină starul prin imaginile care însoţesc ambalajul), că alcătuiesc o alianţă, acestea nu reprezintă decît o consecinţă evidentă: «cine se aseamănă se adună». Şi ele nu sînt doar la fel de răspîndite, au şi învins moartea în acelaşi fel: ambele pot supravieţui morţii în reproducerile lor” (G.A.).

Este totuşi de apreciat compromisul iconoman că, deşi sîntem parte şi participăm la multiplicarea masificată a aparatelor, reuşim prin aceasta să rămînem încă noi înşine, fapt ce pare de departe a fi cea mai bună soluţie.

Günther Anders narează un incident istoric identificabil care face vizibilă umilinţa ruşinii prometeice: „Este evident că atunci cînd e vorba despre oameni care sînt în cele mai înalte poziţii sociale şi se află sub lumina reflectoarelor publicului, depăşirea omului de către aparatul care-l umileşte trebuie să fie recognoscibilă ca incident degradant. Un astfel de om era McArthur.

De ani buni este un secret public că la debutul conflictului din Coreea generalul McArthur propunea măsuri a căror îndeplinire ar fi putut duce, în anumite circumstanţe, la izbucnirea celui de-al Treilea Război Mondial. Şi tot la fel de cunoscut este şi faptul că i-a fost luată decizia privind măsura în care ar fi de riscat sau nu această consecinţă. Cei care i-au luat responsabilitatea n-au făcut asta pentru a lua decizia ei înşişi sau pentru a o încredinţa altor oameni mai îndreptăţiţi politic, economic sau moral, ci pentru a le transfera unui aparat (căci «ultimul cuvînt» trebuie să fie obiectiv, iar astăzi sînt recunoscute ca «obiective» doar acele afirmaţii care sînt făcute de obiecte) – pe scurt: viza ultimei instanţe a fost încredinţată «super-vizării» unui «Electric Brain». Şi dacă i-a fost retrasă decizia lui McArthur, i-a fost retrasă nu lui qua McArthur, ci lui qua om; şi dacă a fost înlocuit McArthur de maşina-creier, asta nu s-a în­tîmplat fiindcă ar fi existat motive speciale de îndoială cu privire la inteligenţa sa, ci tocmai pentru că el avea doar un creier uman”. Este un transfer de responsabilitate care astăzi a intrat în ordinea firescului: omenirea de bună voie, făcîndu-şi sieşi marele rău. Răspunderea a fost transferată de la om la maşină, iar această primă decizie a maşinii, care oricum calculează mai bine decît e capabil creierul nostru, a evidenţiat în premieră că omenirea nu s-a ruşinat să se umilească public. Decizia maşinii limitîndu-se la datele furnizate de tehnicieni, care sigur sînt limitate. Aparatul-oracol a fost to-feed – hrănit de ingineri cu datele economice ale părţilor adverse şi normal, calculatorul a avut de urmărit doar gradele de profit şi pierderi, fără a fi interesat de problemele de natură etică (care sigur nici nu ar putea fi cuantificabile oricum, un astfel de nutreţ creierul maşinii l-ar refuza) ar fi drept sau nedrept acest război, care ar fi pierderile umane şi dacă s-ar impune cu adevărat etc. etc. Nu există decît întrebări raţionale după modelul empirismului logic, cu la fel de raţionale rezoluţii.

„Există aşadar două lucruri care cad împreună cu recursul la aparat şi care de acum nu mai «intră în calcul»:

  1. competenţa omului de a decide în problemele care-l privesc, deoarece capacitatea sa de calcul este egală cu zero în comparaţie cu cea a aparatului. – Şi
  2. aceste probleme, în măsura în care nu sînt calculabile” (G.A.).

Şi gînditorul face amara constatare că apelul la maşină pentru o astfel de decizie reprezintă totodată cea mai mare înfrîngere pe care a suferit-o vreodată umanitatea: căci niciodată înainte nu s-a umilit într-atît încît să încredinţeze unui lucru sentinţa asupra istoriei sale, ba chiar asupra fiinţei sau nefiinţei sale. Că de această dată judecata a fost un veto milostiv, asta nu schimbă cu nimic lucrurile: chiar şi aşa, ea a fost o condamnare la moarte tocmai fiindcă sursa milei posibile este transferată anapoda unui lucru. Nu răspunsul pozitiv sau negativ al lucrului a fost cel care a decis asupra sorţii noastre, ci faptul că întrebarea a fost prezentată lucrului şi că i-a fost aşteptat răspunsul. Dacă ne-ar deveni clar că mii de oameni, printre care poate ne numărăm şi noi, datorează accidentul de a nu fi morţi încă – adică ceea ce numim azi „viaţă”- doar unui „nu” excretat de o maşină, ar trebui să intrăm în pămînt de ruşine.

Omul contemporan este strivit de două forţe care îi contestă egoitatea, ceva-ul natural (al trupului, al sexului etc.) şi ceva-ul puterii artificiale (birocratică şi tehnică) a maşinii: „Azi spaţiul liber lăsat eului este deja de-a dreptul minuscul; fiindcă ceva-ul maşinal se apropie pas cu pas şi eul se apropie din ce în ce mai mult de trup, locul devenind pe zi ce trece şi mai mic iar pericolul ca eul să fie strivit între aceşti doi coloşi non-egotici crescînd din ce în ce mai mult, speranţa în acest sens – căci milioane de oameni chiar speră la această catastrofă, adică la un totalitarism tehnocratic – e din ce în ce mai legitimă. Cînd va veni acest sfîrşit, că va fi mîine sau poimîine, ultimul triumf va fi exclusiv al aparatului, căci acesta, în aviditatea sa de a înghiţi totul, pînă şi lucrurile cele mai străine lui, îşi va asimila nu doar eul, ci şi celălalt «ceva»: trupul”.

Anders echivalează jazzul cu muzica maşinilor, care a dat voce maşinii de ştanţat, ce rupe impasibil, aseptic, în bucăţi identice, glissando-ul animalităţii.

La o primă vedere poate să pară că cele două forţe potrivnice ale „ceva”-ului, „forţa originii” şi cea a „lucrului”, s-au unit în euforia deriziunii lor solidare faţă de eu, contrazicîndu-se şi întărindu-se reciproc, sfîşiindu-se şi întărîtîndu-se una pe cealaltă, pentru a-l măcina în mecanică devenită orgiastică şi în orgasm devenit me­canic. Insă maşina nu şi-a atins scopul ei ultim intrînd în această alianţă riscantă. Scopul ei final este tocmai lichidarea sexualităţii înseşi. Cînd intră în contact cu aceasta, o face nu pentru a conlu­cra cu ea, ci pentru a transforma violenţa zăgăzuită în ea în energie de felul ei: adică să facă din dansuri procese de transformare şi din dansatori transformatori, a căror obligaţie ar consta în convertirea energiilor animalice în energii mecanice (G.A.).

Dansurile mecanice, într-un ritm al repetiţiei care devine o permanentă  recuzare a trupului prin care dansul dansatorului, în fapt metamorfozat într-un mecanism, este nu doar o glorie a maşinii, ci totodată serviciu funerar şi celebrare a conivenţei, pantomimă entuziastă a propriei sale înfrîngeri totale.

Sînt dansuri extatice sacrificiale ale trupului şi minţii, cîte mai există, întru celebrarea unui adevărat cult Baal al maşinii, cum spune Anders: „Extazul este genuin, dansatorii sînt realmente «ieşiţi din sine», însă nu pentru a se contopi cu puterile htoniene, ci tocmai cu zeul maşinii: cult industrial dionisiac. – Iar ceea ce e valabil pentru sin­copă, faptul că bătînd neîncetat marchează victoria zeului-maşină asupra trupului, este de asemenea valabil şi despre «finaluri» (mu­zical vorbind: «poante de final»): şi acestea sînt maşinale. Căci ele funcţionează ca brakes, adică reprezintă pure procese de frînare. Cult în care participanţii pierd inclusiv chipul, dansatorii par a fi matriţaţi cu aceeaşi ştanţă, încît inclusiv chipul omenesc astfel desfigurat a devenit un reziduu, o piesă obsolescentă. „Şi nu este cu siguranţă o întîmplare că această pierdere a chipului a apărut în epoca în care şi artele neglijează chipul ca sujet, iar în designul comercial este percepută drept chick [obraznică] omiterea fetei în redarea omului” (G.A.).

Maşina impune ritmul, modul de acţiune, maniera de a o deservi – te obligă să te manifeşti ca un robot, întregul tău eu fiind la dispoziţia maşinii, ea îţi dictează cum să funcţionezi. Eşti anulat ca om, eşti componentă a maşinii, căreia trebuie să i te conformezi în totalitate. Orice perturbare, orice abatere te întoarce, paradoxal, la condiţia propriei identităţi, la întîlnirea cu sine.

„Cel căruia nu i s-a întîmplat niciodată să piardă controlul pe care trebuia să-l aibă asupra maşinii şi să asiste incredul şi mut la înaintarea necontenită a benzii transportoare, cel care nu s-a regăsit niciodată la ţărmul vechiului său eu şi n-a trăit niciodată ceea ce se numeşte a te regăsi brusc tocmai pe tine, cel a cărui privire n-a căzut niciodată alienată pe mîinile sale, pe aceste mîini proaste a căror ieşire din uz şi incompetenţă de neîndreptat i-au cauzat căderea – acela nu ştie ce fel de ruşine este ruşinea de azi, ce fel de ruşine apare zilnic de mii de ori. Şi cel care le contrazice realita­tea o face pentru că a recunoaşte că am ajuns atît de splendid de departe încît să ne ruşinăm în faţa lucrurilor i-ar aduce în obraz purpuriul ruşinii”.

Este ruşinea prometeică de a nu reuşi, graţie neputinţelor noastre omeneşti, de a fi la înălţimea performanţelor ireproşabile ale maşinii, de a nu funcţiona cu perfecţiunea unui robot.

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO