Jul 19, 2016

Posted by in Istorie literara

Florin FAIFER – Ipostaze (din tinereţe pîn-la senectute)

Cu bune şi cu rele, asta-i viaţa! Pe unii îi ocolesc sîcîitoarele boli ale copilăriei (pe mine, nu că m-aş lăuda, dar m-au lăsat în pace), alţii nu mai scapă de viroze („tu-i luceferii mamei lui de trunchi nou-nouţ descoperit în Europa!”), în fine, dacă nu dai tu peste un necaz, dă necazul peste tine. În epistola de faţă Mircea dă semne că se reface după gripă, una dintr-alea cu febră, cu troahnă, cu toată suita de indispoziţii. Era cît pe ce să spun că… s-a pus pe picioare, dar mi-e că îi stîrneam coxartroza, blestem pe care nu avea cum să-l biruie.

Acum, că-i ziuă, se simte mai binişor şi, cu mîini tremurătoare, nerăbdător ca un copil, desface plicul pe care i l-am trimis. În plic, ce să vezi! Surpriză, surpriză… „Convorbirile literare”, graţie lui Cassian M. Spiridon, i-au publicat Commediola di Julien Ospitalierul, text la care Mircea Filip ţinea mult, dar aproape că-şi pierduse nădejdea c-o să apară. Bucurie mare în casa Mucenicilor. Rîsete, exaltări („fulminanta probă de imaginaţie”, se grozăveşte, alintăcios, M.F.), planuri ce nu suportă amînare. Numai ideea acestui proiect, care îl include pe Emil Brumaru (şi ale sale Cîntece naive), cîte parale face!… Ei, dar bine că pînă una-alta s-a ajuns la stadiul acesta, al tipăririi. Poate că mai încolo se va şi juca. Fie şi – cum graţios sugerează Mihaela Grădinariu – „pe o batistă”.

Deocamdată, Mucenicii sărbătoresc, de la mic la mare. E, pentru Thomas, nepotul, sfîntul bîldîbîc în cristelniţa care îi marchează, întru ortodoxism, destinul. Pentru Mircea, bunicul, instalarea în „bunul scaun cu rotile” (i-auzi, „bunul”!), pozînd cu umor secret şi cultivînd, de dragul jocului, o solemnitate ca de „patriarh mai tînăr”. Se simţea bine, venerabilul, de vreme ce i-a venit cheful să flirteze cu o duduie nurlie. Cum flirtul eşuează (culmea-culmilor ar fi fost să nu eşueze…), M. se consolează cu gîndul că acasă îl aşteaptă „o prietenă de-un kil (de vin ales)”! Eh, prietenă, vorbă să fie!…

De ce nu? În fond, partida cu „Doamna în taior negru” încă se joacă şi matul acela nu pare iminent. Viaţa, proclamă optimiştii, viaţa merge înainte, ca să pară că are un sens. Tot mai apropiat de Nicolae Turtureanu şi încercat, ca în anii mai zdraveni, de un dor de dramatizări, Mircea Filip e fulgerat de o idee. Cum ar arăta (şi cum ar suna) o piesă ţesută din versurile fostului coleg de facultate, ale poetului Nicolae Turtureanu adică? Primul test e mai mult decît încurajator: un „fascinant, fabulos scenariu”. Cum să nu prinzi aripi? Mircea e gata să cadă în transă. Piesa n-are cum să iasă altfel decît cum e deja. Ce mai încoace-ncolo: „genială”! Se sparie gîndul, orişicît, văzînd emoţia ce efecte are. Parcă ar începe o campanie de promovare a unei partituri-manifest.

Numai că, deh, contextul nu e favorabil. La putere s-a cocoţat teatrul „sărac”, are căutare crescîndă teatrul absurdului şi, în rest, năzbîtii şi aiureli gîrlă. Cum să-şi facă loc un text curat, poetic, modulat în perspectiva rostirii scenice? Dar valoarea, mă întorc şi zic în numele lui M. Filip, nu s-ar cuveni să aibă cîştig de cauză? Încă o dată, el îşi face iluzii. Ba chiar pluteşte în intangibile sfere. Iar cînd detenta e prea din cale-afară, e Cezara acolo, soţia, care, trăgîndu-l de mînecă, îl reapropie de realitate.

Altfel, subiecte pentru o epistolă mai sînt. De pildă, momente lirice consemnate într-un vechi jurnal. Tocmai se întorsese fila unei zile de april a anului – oho! – 1970. Ziua mea cade în aprilie, ca să ştiţi. Petrecusem, în casa primitoare a Drumarilor, Paul şi Marcela, cu băutură, dans şi glume, pînă către zori. Nu am amintiri din acea noapte, decît că mi-era bine. Dar Mircea… În sufletul lui se urzea un roman de amor! Cu tandreţuri, cu duioşii, cu îmbrăţişări. Dacă dragoste o fi, de ce-i lipsită totuşi, la enigmatica Doina, de orice rezonanţă? Cînd să o sărute, cu sfioşenie, „s-a crispat, şi-a strîns gura ca de la o gogonică murată”. Recăpătîndu-şi luciditatea („Unde e dragostea noastră, tu-i morţii mă-sii de dragoste!”), M. o vede pe partenera lui de tangouri precum este: „E mîndră, e o lebădă rea, te bate năpraznic cu aripile, în disperare, zdrelindu-ţi faţa. E cu neputinţă s-o capturezi”. Imagine inspirată, ţîşnind dintr-un adevărat condei de prozator. Cunosc ciudata creatură şi nimeni n-ar fi evocat-o mai expresiv.

 

El (venit acasă de la slujbă):

„Ce zici, iubito, întîi mîncăm şi pe urmă…

– Cum vrei tu şi pe urmă mîncăm”.

(Umor englezesc)

Bucureşti

Martie 2015

 

Dragă Florin,

După ce cîteva zile am umblat năuc de furie, că n-aveam cum face rost de C.L./feb.2015, iată că azi mi-a sosit de la tine un exemplar, cadou superb, căci apariţia piesei („Commediola di…”) m-a bucurat nespus. Cum să-ţi mulţumesc? Te ţuc şi te îmbrăţişez. Doi ani am aşteptat s-apară. Ştiu, e un proiect destul de vechi, dar uite că nu numai c-a rezistat timpului, dar nu şi-a pierdut nici hazul, nici fulminanta probă de imaginaţie, treaba aceea foarte just consemnată (nu mai ştiu pe unde am citit-o, dar parcă e a lui „Ciopi”*) sună: Em. Brumaru e un „«elegiac giocoso» care excelează în relaţionări lexicale nemaiîntîlnite propunînd scenarii frapant-novatoare, textualizînd şi muzicalizînd poemele lui specifice ce produc o voie bună continuă, un fel de «joyeuseté» de mare fineţe intelectuală”. Fi-va o referire la toată poezia lui? Nu cred.

Citesc şi rîd, rîd şi citesc, şi nu mă mai satur. E un semn de paranoia, bănuiesc.

Uitam să-ncep scrisoarea asta cu lungi şi plicticoase plîngeri pentru cele zece zile de gripă/viroză care au staţionat în str. Novaci 10, aducînd cu sine întregul alai de neputinţe şi stări de rahat, inapetenţă, slăbiciune musculară, tuse din specia „neproductivă”, pauză vocală şi trîntit de obloane spre a nu răspîndi cultura în mase (cultura virusului, tu-i luceferii mamei lui de trunchi nou-nouţ descoperit în Europa).

Pînă la urmă tot cu penicilină am răzbit la mal, dar ce greu şi cu cîte eforturi de a nu înjura prea tare să nu m-audă Bruxelles‑ul. Nici de TV nu mi-a fost dor. Totuşi m-am uitat, făcînd ceea ce orice adolescent plictisit face în metrou mestecînd gumă.

Nu ştiu dacă-ţi spuse cineva că-n 31 ianuarie l-am botezat pe Thomas Filip-Mucenic la biserica Albă, cu mult popor, atît din Ploieşti, cît şi din Bucureşti. Eu am tronat (în modul cel mai strict convenţional), în bunul meu scaun cu rotile, pozînd şi la propriu, şi la figurat. Strict autentic: arăt în imagini ca un patriarh mai tînăr, netuns de luni de zile, cu o podoabă capilară semănînd cu a dulăului Samson, din curte, doar că nu ştiam a lătra foarte tare, visînd s-ajung mai repede acasă, unde m-aştepta o prietenă de-un kil (de vin ales). Vrusei să fac şi-o cucerire, dar posibilităţile de flirtat de altădată m-au trădat prin neprezentare. Şi ce nănaşă nurlie asigura ceremonia! E clar, de multă vreme, că nu mai pot să-mi arăt forţele de seducţie şi atunci cobor în planul Doi al vieţii, unde se-ntinde universul literaturii, şi păcătuiesc prin visuri diurne şi creaţii fanteziste. Şi, măiculiţă, aflat fără supraveghere, comit fapte de ruşine de nimeni văzute. Sigur că Cezara ştie, dar mă priveşte cu condescendenţă şi mai oftează pe la colţuri: „Bietul Tric!”.

Mi-a făcut poze cu Cel Mic şi par cam stîngaci în rolul de bunic, dar veacul înaintează şi eu sper cu mîndrie patriotică să ajung vîrsta lui Al. Andriescu. Soţia îmi dă asigurări c-aşa va fi, şi rar se înşală. Oricum, n-am să capitulez decît cu greu şi numai dacă joc un şah cu Doamna în taior negru şi pierd partida. Esenţial va fi să aud comanda: Albul mută şi cîştigă.

Ei, frate, uite că tot la fantastic mă duce gîndul. Mă ia amintirea de mînă şi-mi aduce în faţa ochilor acel superb micro-roman fantastic franţuzesc, în care imensa societate umană a schimbat duratele vieţii fiecărui individ, cu „cartele de viaţă”. Sînt mînuite ca salariile şi pensiile sociale, vezi bine. Astfel că şi-n situaţia asta tragică apar îmbogăţiţi, traficanţi, hoţi de cartele, afaceri la Bursă, probleme umanitare, spălători de bani-cartele etc. Dar au loc şi întîmplări, unele, de un haz nebun. Ah, de ce nu mi-a venit mie în minte tema asta înaintea altora? Şi iată şi întîmplarea hazlie: un amant, aflat în pătucul unei neveste disperate, amîndoi goi-goluţi, în pragul orgasmului, simte cu groază că i se sfîrşeşte cartela de viaţă. Evident, în clipa în care o mierleşte, apare şi soţul ultragiat în uşă. Gong final. Finita la commedia. Era bine să aibă un cont gras de „cartele” la Banca Comercială.

Nu ştiu dacă ţi-am spus, dar luna trecută, după lectura poemelor lui Turtureanu, am avut o inspiraţie dramatică de milioane şi i-am croit o piesă din mai tot ce-am găsit avînd caracter uşor dramatic, între miile de versuri (2 volume). Piesa (dramatizarea), cu titlul de Atîta verde peste cerul alb, a stîrnit senzaţie, unele aprecieri frizînd ridicolul deşi par de-o sinceritate fără urme de tăgadă. Nu-mi place să fiu elogiat: mă simt prost şi roşesc. Dar pînă la urmă înghit cu plăcere.

Turtureanu: „Nu mi-am închipuit că poţi imagina asemenea fascinant, fabulos scenariu, ţesut pe perdeaua iluzorie a scrierilor mele. Asta m-a dat gata. Încă mă pipăi – dar nu urlu arghezian – ESTE –, ci mă-ntreb dacă eu mi-s acela. (Între „persoanele cu dublă cetăţenie”, există şi una care l-a terminat: „Poetul – ţinută distinsă, eleganţă vestimentară de prinţ veneţian, sărac dar nu lipit pămîntului”…). „E o frumuseţe năucitoare, e ca şi cum mi-ar fi intrat brusc în casă (şi în gînd) pen/ultima iubire. Deocamdată nu mai pot continua. De o oră citesc”.

Mihaela (Grădinariu) şi Angela (Traian?) au fost entuziasmate. Angela i-a scris: „E genială!” iar Mihaela ar vrea s-o vadă jucată fie şi pe-o scenă cît o batistă.

Încerc să-mi păstrez echilibrul psihic căci ştiu, ca vechi om de teatru, că întocmai ca o femeie deosebit de frumoasă, care îţi ia minţile prima dată, nici o piesă nu te impresionează extrem de mult şi a doua oară. Oricum, stau pe jăratic deoarece nu ştiu ce va face cu ea (mai sigur ar fi s-o publice în numărul pe martie al Cr. vechi, şi gata, trimiţînd-o astfel în lume să-şi afle singură vreun rost). N-o văd jucată pe scena nici unui teatru, deoarece ar avea nevoie de -o regie artistică (mi-e şi teamă să pronunţ cuvîntul „modernă”), căci ce naiba mai înseamnă asta în zilele noastre după aproape un secol de avangardă, de viziune „săracă” ca Grotowski, aiuritoare ca-n spectacolele lui „Na Taganke – str. Cikalov 72 Moscou”, absurd – ceva ce-a îmbătrînit iremediabil odată cu Peter Brook şi Andrei Şerban, „întoarceri” la antici ori popasul în instituţiile psihiatrice printre pensionarii cei mai ciudaţi de pe planetă („Familia Toth”)… şi cîte năzbîtii au mai rămas pe dinafară, multe nemaiîncăpîndu-mi nici în mintea mea ha domnească cu 86 miliarde de neuroni. Ba poate că mi-a venit o idee: nou, în teatru, e ceva vechi care-a fost uitat. Nu ştiu cine a debitat, într-o anchetă, banalitatea asta cruntă. Atunci, să-l căutăm pe Zefirelli. Bun băiat. Numai scena în care se dezlănţuie plînsul Julietei, cu vocea ei încă cruduţă, de fecioară, ori aproape copilă şi ar fi de ajuns să personalizezi o epocă.

Pentru Iaşi, ar fi strict necesar de urmat principiul inovaţiilor „echilibrate”, dar eu i-am sugerat unui prezumtiv regizor să dezlege totodată de la gît şi lanţurile cîinilor-actori, adică să-i lase să dea cîte ceva şi ei din mintea şi imaginaţia lor (căci uneori vin, în repetiţii, idei inedite şi frumoase), să producă şi ei ceva. Am analizat bine textul: află că „se poate pune şi singur în scenă”, atît e de explicit, simplu, direct, cu indicaţii parantetice de o sărăcie extremă. Şi textul mai şi intră „în gura actorului” cu mare uşurinţă. De pildă, cînd e încolţit de ofiţerul fost securist, personajul „Poetul” răspunde „îndîrjit”: „Cum scriu? Folosesc cuvinte care, în loc să crească, descresc, se retrag în adînc, se despart şi se schimbă într-un alfabet, într-o altă limbă”. (Amar): „Nu vorbesc pentru nimeni. Şi nu sînt trist pentru nimeni, nu iubesc pe nimeni, nu exist pentru nimeni. Şi nu tac pentru nimeni. Şi nu exist pentru nimeni”.

Vom trăi şi-om vedea. Ce, e uşor de pus în scenă un Ghelderode? Şi totuşi se pune şi spectacolele ies minunate. Şi ce greu a fost acceptat nu doar în Flandra lui, ci mai apoi şi-n Europa.

 

Era să închei scrisoarea cînd, pe neaşteptate, mi-am adus aminte de un articol semnat de Constantin Dram: Vin Floriile cu soare…, scris cam acu un an, tot pe vremea asta, sau poate mai tîrziu. Sigur că da! Era un eseu de primăvară închinat ţie şi (spre mirarea mea) scris cu suflet. Oarece rezerve eu am faţă de editorul care mi-a scos Dactilografa… fiindcă a fuşărit proiectul, eu pierzînd mult din p.d.v. material mai ales la difuzare. Nu-i nimic, mă împac în schimb foarte bine cu Cassian, extrem de politicos, corect şi punctual pînă la capăt. Şi de cuvînt, căci mi-a promis că-mi publică piesa şi a făcut-o. Ştii tu ce bucurie mi-a făcut? E drept că a mai fost la mijloc şi o intervenţie mai deosebită: e-mail-ul (ah, calculatorul!) extrem de diplomatic trimis lui Cassian şi imediat promisiunea publicării. Cine a scris? Cherchez la femme: Cezara.

Ştii ce-i teribil de inedit şi neobişnuit în ultimul nr. al C.L.? Păi după articolele docte, studiile serioase, expunerile severe de universitari super-titraţi, rostite cu mîinile duse la spate şi paşi de catedră prin faţa tablei negre, brusc izbucneşte o lumină veselă şi zglobie: commediatina mea! Întreaga imagine cenuşie a înaltelor sfere intelectuale (gri‑ul e culoarea inteligenţei creatoare) se risipeşte şi gluma inundă ca soarele de april întreaga revistă. Hai c-am exagerat! Dar dacă C. doarme? N-are cine mă trage de mînecă.

Surpriză! 15 aprilie 1970, marţi, ora 22,30. Jurnal. „Aseară, de la 22,30 la 6,00 – petrecere de ziua lui Florin la Paul. M-am simţit bine dar surprins pînă la uimire de purtarea Doinei. Tot timpul m-a invitat la dans şi-a convorbit foarte cald şi prietenos cu mine. Mă înfiora de plăcere trupul ei cînd i-l ţineam în braţe la dans. Am discutat unele chestiuni destul de plăcut cu ea, dar marea noastră destăinuire, limpede şi duioasă, întîrzie. Mă ţine totuşi la distanţă, eu nu mă-nşel. Simt a naibii de bine. E ca şi cum ar avea o relaţie, cu cineva, prin tîrg ori la Institut, dar o ţine secretă. Şi e sigur extrem de confidenţială şi bine secretizată. Şi atunci, e firesc să fie reţinută, să nu agreeze alintul, nici vorbă să se sărute cu drag, că doar are 23 de ani şi atracţia celuilalt sex e irepresibilă la vîrsta asta. Impresia mea e că n-are pentru mine decît un firicel de simpatie, printre altele, nicicum nu e îndrăgostită (ca mine, idiotul!). Ea nu e pasărea duioasă care vine, fîlfîind cu gingăşie, să ţi se aşeze, cuminte, amestec de aur şi purpură, pe un umăr sau pe un braţ. E mîndră, e o lebădă rea, te bate năprasnic cu aripile, în disperare, zdrelindu-ţi faţa. E cu neputinţă s-o capturezi. Dar nici măcar s-o aduci în ogradă. Şi dacă se fereşte atît, e sigur că sînt zile şi ore de întîlniri cu „dublura” mea. Dar atunci unde e dragostea noastră, tu-i morţii mă-sii de dragoste! Am duioşii pentru ea atîta timp cît nu e cu mine. Cum rămînem singuri, doar noi, conversaţia îşi dă duhul şi începe să picure, lin, o plictiseală de moarte. Într-o seară, ducînd-o acasă, ca de obicei tăceam temeinic. Deodată, s-a oprit în drum şi mi-a reproşat cu răceală: Mergem de un sfert de oră şi nu-mi spui nimic. De ce? Am tăcut fiindcă habar n-aveam de ce. N-are umor dar e inteligentă. O curiozitate: pare s-o blocheze pe loc cele mai simple acte umane de alint. Am încercat s-o sărut dar nici vorbă să am a face cu acea gingaşă atingere a buzelor iubitei. S-a crispat, şi-a strîns gura ca de la o gogonică murată şi abia dacă ne-am atins buzele. N-am simţit nici o plăcere, ci doar consternare şi niţică furie! Să fii singur cu iubita, în miezul nopţii, în oraşul gol şi să n-ai parte de mîngîieri? Să nu-i răscoleşti hăinuţa şi să-ţi mîngîi intim fata? Şi nu pot fi învinovăţit că eu n-am habar să pup o gagică. Ehei, cunosc bine arta graţioaselor clipe de început ale unei prietenii, dar ce e acum între noi pare o improvizaţie fragilă, oricînd gata să se desfacă. Pare sfîrşit de idilă, nu început.

Un vis îndepărtat: să-i furişez mîna în bluziţă! Măiculiţă, ar izbucni pe dată „războiul din Pacific”. Şi încă ceva curios: nu agreează tandreţea, lucru rar la o femeie. Uneori, tocmai asta o apropie, ca şi umorul partenerului, şi bunătatea, bucuria îmbrăţişărilor. Ziceam mai sus că între mine şi D. intervin curent stări de buimăceală, cînd n-avem nimic să ne spunem. Păi Stendhal tocmai asta o zicea tot timpul: îndrăgostiţii simt plăcerea şi bucuria de a-şi spune orice, totul”. Concluzia: nu eram în realitate iubiţi, ci cunoştinţe amabile, buni parteneri de tango.

 

Vorbeam de Cassian: Ba face şi distribuţia ediţiilor iar ca servicii de protocol n-a ezitat să vină la Bucureşti pentru lansarea romanului meu şi al Cezarei, vorbind foarte cald, prietenos. (Poate unde era de faţă Ana Blandiana, cea care l-a „debutat” în „Amfiteatru” cîndva.)

Ei bine, să nu uit: mă voi „mobiliza” şi eu la timpul potrivit pentru a te îmbrăţişa de ziua ta şi a-ţi ura să trăieşti cît o bucată de Jurasic. (Apropo: Ţie-ţi va da aprobare stăpînirea să te‑mbeţi de ziua ta?). Profită, că vremea vremuieşte şi viaţa trece. Eu sigur voi face o interpelare în Parlament ca, de ziua ta, să te cinstesc de la depărtare cu un păhărel de vin sau, dacă uit numărătoarea, cu mai multe, după care mă culc.

Mircea

P.S. Şi N. Panait scrie frumos de tine.

P.P.S. Cezara,

Mulţumiri mari pentru revistă dar şi pentru pagina cu „Scrisori întredeschise” din „Cronica”, dar lipsea bucuria de a o avea în mînă. Deci iar ne-ai făcut un mare bine.

O rugăminte… avem un poştaş deştept, dar mai lipseşte omul. Înlocuitorii nu mai sînt pe măsură. Deci vin, sună o dată şi pleacă lăsînd celebrul aviz. Iar apoi, probleme majore. Mircea are CI cu adresa casei lui Emin. Eu cu Muşata avem adresa din Kogălniceanu. Numele este diferit, deci pas de mai înţelege situaţia (pt. diriginta poştei de aici). Soluţia simplă:

Trimite corespondenţa pe numele MUŞATA MUCENIC. Ea are acum cele mai bune „picioare”, deci reuşeşte să ajungă la Poştă. Dacă numele corespunde cu CI, adresa diferită nu mai contează.

Adaug nostimada – am apărut ca autor la piesă. Evident eroare. Nu am nici o contribuţie.

* Profesorul Constantin Ciopraga.

Revista indexata EBSCO