Jul 19, 2016

Posted by in ESEU

Andrei IONESCU – Vlahii și vrăjmășiile spațiului românesc

Sosire la Viena în timpuri de război, cînd lumea avea altă grijă decît a dreptăţii unui valah prigonit (Nicolae Iorga)

 

Ne-am amintit data trecută, cu ajutorul lui Gheorghe Ivănescu, de vlahorihinii veacurilor VII şi VIII de lîngă Sfîntul Munte, numiţi astfel în izvoare bizantine ostile traco-latinilor pe cînd aceştia erau încleştaţi într-un conflict militar cu elinii. Ei nu sînt alţii decît românii de mai tîrziu sau vlahii, pînă mai ieri prigonitori ai celor (îndeosebi greci) care păstrau cultul zeităţilor păgîne, iar acum, după adevărate războaie de urgisire (vrăjmăşii), deveniţi din prigonitori prigoniţi, în urma biruinţei neamului elin la Constantinopol.

La obîrşie, aşadar, denumirea de vlahi este un cuvînt tracic aplicat de greci latinofonilor balcanici în condiţiile vrajmaşiei politice şi religioase dintre vechea Romă şi cea nouă, elină. Să nu uităm că neamurile, pe atunci, adică numele comunităţilor erau totuna cu limbile pe care le vorbeau. O limbă era un popor.

Dar mai întîi un adaos la rihinii de data trecută, cea de a doua parte a cuvîntului vlahorihini. Ei sînt dregătorii din textul biblic, sau căpeteniile, sau chiar voivozii (Facerea 23,6 şi 25,16), adică, la origine, veitvods, martorii credinţei în Dumnezeu (principes Dei). Ei sînt traco-latinii perioadei ce se încheie grosso modo cu Iustinian. Au supravieţuit sub numele de vlahi sau, cu sens schimbat (degradat în împrejurările ulterioare nefaste pentru ei), ascunşi în cuvintele  româneşti de mai tîrziu cirac şi sărac, despre care am arătat că vin din rădăcina dacică – rak, nhd. Rede (vorbire, cuvînt), cu derivatul raka, nhd. Rechen = curier, dar şi, ca adjectiv, gerade (drept, sincer), richten, apoi recken (a se întinde), streken (a culca pe cineva la pămînt), precum şi, în sfîrşit, Recke = uriaş, viteaz, erou.

La cunoscutele versuri amintite data trecută: numai biet român săracul / înapoi tot dă ca racul, fiindcă s-a aflat mereu la strîmtoare, se cuvine să adăugăm acum, în spirjinul ideii de scăpătare pe care o confirmă, cîteva informaţii istorice despre statutul cu totul respectabil al săracilor din trecutul nostru medieval, dobîndit foarte probabil pe cîmpul de luptă în numele credinţei străbune.

Potrivit lui Constantin C. Giurescu (Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din sec. X pînă la mijlocul sec. XVI), săracii tîrgurilor moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare se bucurau nu numai de o cinste deosebită, ci şi de anumite scutiri de dări. Cu sintagma săracii tîrgurilor sînt desemnaţi în documente toţi tîrgoveţii. Bunăoară, într-un hrisov din 1495 Ştefan cel Mare arată că „am miluit pe şoltuzii şi pîrgarii şi pe toţi oamenii săraci din tîrgul nostru Bîrladul şi le-am întărit legea lor veche (s.n.) de a nu plăti vama mică”. De bună seamă că voivodul nu se referă la o singură categorie de tîrgoveţi – remarcă pe drept cuvînt marele istoric -, ci îi cuprinde pe toţi, întreaga comunitate orăşenească, calificativul săraci aplicîndu-se tuturor. Ar fi fost nefiresc ca de această scutire să se fi bucurat numai două categorii extreme, adică sărăcimea tîrgului în sensul de mai tîrziu (nevoiaşii şi calicii) şi de asemenea fruntaşii lui (şoltuzul şi pîrgarii), iar masa meseriaşilor şi negustorilor să fie exclusă. Este imposibil de admis ca „legea veche” să nu se fi aplicat tocmai celor care constituiau elementul orăşenesc reprezentativ, temeiul tîrgului. În acelaşi document, săraci li se spune şi tutoror locuitorilor din satele ce ţin de tîrg. Ar mai fi de adăugat că tot săraci li se spunea în veacul al XV-lea şi locuitorilor satelor din ?ara Românească.

Întorcîndu-ne acum la vlahii din prima parte a cuvîntului vlahorihini, să vedem mai întîi cîteva pasaje biblice în care se precizează sensurile cuvintelor-etimon din bogata familie vraka – vrakja – vrekei – vrikan. Mossé asociază substantivul vrakja (parsécution) cu all. Recke (héros), iar vrekei cu all. Reche (vengeance). În sfîrşit, verbul vrikan (poursuivre, persécuter) e pus în legătură cu „urgia” din latinescul urgeo (serrer de prčs, poursuivre), iar vrohs (accusation) e pus în legătură cu all. Rüge (blîme).

La Köbler este consemnat şi substantivul vraka = Verfolgung, din care provine, de fapt rămînînd neschimbat, antroponimul Vraca, purtat cîndva de un mare actor a cărui amintire încă nu s-a şters din mintea unora dintre noi. Cuvîntului vraka îi corespunde în latină persecutio.

În 2 Timotei, Pavel vobeşte despre „prigonirile (vrakjom) şi suferinţele” pe care le-a pătimit în Antiohia: „ Cîte prigoniri (vrakos) am răbdat!, şi din toate m-a izbăvit Domnul” (2 Timotei 3,11). După care îi previne (3,12) că „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” = persecutiones patiuntur = vrakos vinnand.

Un alt pasaj important pentru conturarea înţelesului găsim în Marcu 10,30, unde apare, alături de suferinţă („A treia vestire a Patimilor”) şi de răbdare, ideea de răsplată, care este viaţa veşnică. Să ne amintim acest moment de descumpănire pentru ucenici, cînd Petru îl întreabă pe Învăţătorul care tocmai le spusese cît de greu le este celor ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu: „Şi cine poate să se mîntuiască? Iată, noi am lăsat toate şi ?i-am urmat”. (10,28). La care Iisus Hristos îi răspunde: „Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta de prigoniri (mith vrakjom) – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar în veacul ce va să vină: viaţă veşnică” (29-30).

Tot în Evanghelia după Marcu aflăm substantivul vrakja, însemnînd tot Verfolgung = persecutio = urmărire, prigonire, asociat cu vina (vrakja vinnan = a pătimi prigonirea), ceea ce ne permite să aflăm originea dacică a învinurii ce trebuie să preceadă logic prigonirea, pentru a o justifica în ochii prigonitorului.

Prigoana sau prigonirea este „pentru cuvînt” sau credinţă: „Dar n-au rădăcină (în Pilda semănătorului n.n.) în ei, ci ţin pînă la un timp; apoi, cînd se întîmplă strîmtoare sau prigoană pentru cuvînt (vrakja in this vaurdis), îndată se smintesc” (Marcu 4,17).

În conflictul dintre cei tăiaţi împrejur şi creştinii ridicaţi dintre neamuri, cei netăiaţi împrejur şi de aceea intimidaţi de cei dintîi, apare din nou prigoana = vrakja: „Cîţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos” (Galateni 6,12). Ultima propoziţie a versetului sună în daco-moeso-gotică astfel: ei weh vrakja galgin xristaus ni vinnaina = lat: ut modo persecutionem crucis Chirsti non patiantur. Altfel spus: ca să nu fie învinuiţi şi prigoniţi (sau vrăjmăşiţi) pentru crucea lui Hristos.

Prin această reformulare posibilă recuperăm cuvintele dacice pe care le-am întîlnit puţin mai sus: vrakja (persecutio) şi vinnan (pati, dolere).

Lucrurile nu se opresc aici. Din verbul vrikan, care înseamnă verfolgen (a prigoni), corespunzător lat. persequi sau persecutionem pati, s-ar putea să provină în condiţiile istorice amintite, de extremă exasperare, atît frica, cît şi neînfricarea din română, îndeosebi ca o reminiscenţă a următorului pasaj biblic încărcat de o substanţă doctrinară memorabilă. Apostolul se adresează galatenilor utilizînd o întrebare retorică în spinoasa chestiune a tăierii împrejur: „Dar eu, fraţilor, dacă propovăduiesc încă tăierea împrejur, pentru ce mai sînt prigonit (duwe thanamais vrikada)”? (Galateni 5,11). Şi continuă pe aceeaşi linie, prefăcîndu-se a le ţine isonul celor ce pretind neamurilor să se supună ritualului tăierii împrejur: „ Deci sminteala crucii a încetat”. Intrînd în acest joc, am putea reformula la fel de bine întrebarea („pentru ce mai sînt prigonit?” ) folosind alte cuvinte, create în timp pe teren românesc, dar avînd aceeaşi origine: De ce mi-ar mai fi frică (din perfectul frikada)? Altfel spus: cînd mă conformez credinţei persecutorilor, făcînd concesia acceptării ritualului vechi, de ce mi-ar mai fi frică? În realitate, şi galatenii înţeleg foarte bine mesajul Apostolului, sminteala nu e a crucii, ci este a iudeilor care vor să impună neamurilor tăierea împrejur, devenită, în împrejurările creştinării extinse, o practică depăşită, o exigenţă deplasată.

Întorcîndu-ne la planul istoric, putem înţelege, în lumina acestor pasaje biblice, raţiunea folosirii termenului dacic pentru desemnarea persecuţiilor religioase aşa-zicînd alternative din Imperiul de Răsărit în perioada de tranziţie de la domnia traco-latină la cea elină.

Vlahorihinii din izvoarele amintite data trecută, pe care i-am văzut în veacul VIII revoltîndu-se cu arma în mînă, se vor resemna cu timpul, de nevoie desigur, căci n-aveau încotro se băjeni, dar şi, în chip de mîngîiere, situîndu-se într-un plan duhovnicesc compensator, în numele poruncii creştine a supunerii şi chiar a iubirii vrăjmaşilor din Predica de pe Munte. „Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni (vrikand)”, le spune Iisus Hristos ucenicilor în Ioan 15,20. Iar „adevărata împlinire” a legii din predica amintită sună astfel: „Iar eu vă spun vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (thans vrikandans)” – Matei 5,44.

Strîmtoraţi în Vlahiile balcanice cam pe vremea cînd sînt semnalaţi vlahorihinii din Calcidica, românii sud-dunăreni vor cultiva tăria slăbiciunii hristice timp de veacuri. Prigonirea reală va căuta o compensaţie în îndelunga răbdare propovăduită de Apostol, a cărui putere se desăvîrşeşte paradoxal în slăbiciune: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în nevoi, în prigoniri (in vrekeim), în strîmtorări pentru Hristos, căci, cînd sînt slab, atunci sînt tare” (2 Corinteni 12,10). Rezistenţa lor surdă sau neîmpotrivirea faţă de vrăjmaşul elin va fi întreruptă cînd şi cînd, bunăoară cu Asăneştii, în momentele de înăsprire insuportabilă a prigoanei, sub forma unor izbucniri de mînie (vezi echivalarea vrekei = persécution, sur vrikan, cu pomenirea all. Reche = vengeance, la Mossé, precum şi asocierea verbului tracic cu „urgisirea” latinescului urgeo). Este, cum vedem, neîmpotrivirea complexă a unei comunităţi răvăşite (din lat. vexare, în treacăt fie spus), o neîmpotrivire complexă şi contradictorie, cuprinzînd în germene concomitent frica şi neînfricarea vlahilor urgisiţi. Avem de a face în fond cu o frică suportată cu răbdare şi cu o împăcare neînfricată, susţinută de conştiinţa tăriei sale subiacente. Bineînţeles că presiunea prigonirii îndelungate produce fisuri, soldate cu orientări divergente, fie de adaptabilitate profitabilă, şi în cele din urmă de absorbţie în societatea prigonitorilor, fie, dimpotrivă, dar la fel de simptomatic, de infelxibilitate defensivă şi izolaţionistă, de boicot al istoriei, potrivit unui celebru diagnostic din vremuri recente.

Despre viaţa traco-romanilor balcanici putem spune că a fost urgisită după 610, data simbolică în care Imperiul Roman de Răsărit devine Imperiul Bizantin, cu toate că îşi păstrează vechea denumire prestigioasă. Limba elină înlocuieşte oficial latina după 640, şi grecitatea va precumpăni, cu neascunsă vrăjmaşie revanşardă, asupra risipitelor insule de vlahitate.

Se afirmă de regulă, vădit tendenţios, adică din perspectiva pe care au reuşit s-o impună posterităţii învingătorii acelui moment de răscruce, că domnia lui Herakleios inaugurează istoria bizantină în sensul deplin al cuvîntului. Dacă acceptăm fără rezerve această perspectivă, uităm că, scriindu-ne istoria proprie, se cuvine să adoptăm în mod firesc perspectiva străbunilor noştri traco-latini, căci cine altcineva ar putea să apere dreptatea celor învinşi? De aceea, dacă vrem să facem istorie şi nu diplomaţie, perspectiva curentă ce prezidează istoriile Imperiului de Răsărit care este o perspectivă exclusiv grecească, nu poate fi socotită de noi decît vădit parţială, fiindcă din trîmbiţata planitudine elină sîntem excluşi chiar noi, denigraţii latinofoni alungaţi şi înghesuiţi în insulele traco-romaniilor populare. Bineînţeles, elinii au şi ei dreptatea lor, cea pe care şi-o apără şi o propagă, dacă ne întoarcem în timp la mica aşezare de pe malul tracic al Bosforului, colonie a Megarei, cucerită de romani în veacul al II-lea, dar asta e o altă poveste.

Citind printre rînduri, sau, altfel spus, urmînd strict şirul evenimentelor din această pretins deplină Istorie a Imperiului de Răsărit la începutul perioadei sale bizantine şi făcînd abstracţie de epitetele ponegritoare la adresa vlahilor ce însoţesc relatarea faptelor, distingem net la temelie conflictul neîmpăcat dintre elini şi romano-traci. Să ne amintim faptele istorice. În 602 trupele de la Dunăre se răscoală şi îl proclamă împărat pe centurionul Phocas, un trac romanizat, care porneşte asupra Constantinopolului. Domnia lui Phocas este apreciată de regală ca un regim de teroare, a cărui ţintă a fost aristocraţia senatorială. Phocas (vlahul am putea să-i spunem noi, şi aşa îl vedeau desigur elinii, ca pe un „urgisitor” în acel moment de tensiune maximă, de învrăjbire pentru moştenirea Imperiului ce continuă să se numească Roman, chiar şi după confiscarea lui de către grecii care încep să-şi zică romei), ei bine, acest Phocas promovează, în acord cu tradiţia neamului său, o politică favorabilă faţă de Roma de-a lungul întregii sale domnii, recunoaşte papei întîietatea în biserica creştină, ba chiar îl obligă pe patriarh se renunţe la epitetul de ecumenic.

În cele din urmă, în 610, prin precumpănirea partidei verzilor asupra albaştrilor, se pune capăt regimului de „teroare”, după cum consemnează Istoriile. Împăratul trac e ucis cu întreaga lui familie, iar învingătorul elin e încoronat în Sfînta Sofia construită de marele Iustinian, împăratul care, să nu uităm, în fervoarea lui creştină, îi alungase în Asia pe filozofii păgîni ai şcolii din Atena. Se încheie astfel, subliniază cu uşurare Istoriile, perioada romano-bizantină, mai exact spus, credem noi, perioada romano-tracă din viaţa Imperiului de Răsărit.

Vrăjmaşia dintre Constantinopol şi Roma se va prelungi şi chiar se va ascuţi în secolele următoare. Am amintit data trecută reproşul din 865 adresat de papa Nicolae I bazileului Mihail III că se proclamă imperator Romanorum deşi ignoră limba latină, pe care o consideră „barbară şi scitică”.

Să mai amintim că la scurt timp după marea schismă are loc, în 1066, răscoala vlahilor din Tessalia, care l-a făcut pe bizantinul Kekaumenos să scrie pagini de înverşunată ponegrire a vlahilor, calificaţi drept înşelători, hoţi, sperjuri, fricoşi şi în acelaşi timp (atenţie!) curajoşi doar de frică (s.n.).

Aceeaşi atitudine de vrăjmăşie ponegritoare stăruie în mai toate scrierile bizantine ulterioare, culminînd cu invectivele dispreţuitoare ale lui Niketas Choniates pe vremea Asăneştilor. Vlahii sînt numiţi nelegiuiţi şi spurcaţi şi sînt asemuiţi cu o turmă de porci. E de mirare că unii istorici, conştiincioşi şi obedienţi pînă la fetiş faţă de documente, reiau, în lipsa altor izvoare, asemenea aprecieri denigratoare şi vorbe de ocară. Chiar atunci cînd le resping, oricum pornesc de la ele, strecurînd în mintea cititorului naiv sau care încearcă iluzoriu să fie „obiectiv” întrebarea defetistă: nu cumva aşa o fi? Din calomnie rămîne întotdeauna ceva, cum bine se ştie, iar cine se scuză se acuză.

Denumirea vlahi sau valahi se va prelungi în secolele următoare, aplicată întregii romanităţi orientale care a supravieţuit în vastul spaţiu tracic, de la Vlahia Mare, Vlahia de Sus şi Vlahia de Jos din Balcani, pînă la Terra Blacorum de mai tîrziu, la Vlaşca Zemlia sau la Walachenland în ţinuturile nord-dunărene. Adversitatea bizantină faţă de vlahi se transmite Regatului maghiar, care-şi întinde treptat stăpînirea asupra „ţărilor” româneşti din nordul fluviului. Dispreţul şi ostilitatea reapar în forme similare. Sînt istorici care consideră (vezi îndeosebi Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, 1993) că identificarea românilor cu „păstorii romanilor” (et Blachi ac pastores Romanorum) din opera Notarului anonim al regelui Bela este neîndoielnic peiorativă.

Cîteva derivate din vlah (vraka), cum ar fi vrajba, învrăjbirea şi vrăşmăşia, apar în chip de ecou depărtat al vechiului conflict de natură politico-religioasă din spaţiul bizantin în scrierile noastre medievale. Bunăoară în cronica lui Radu Popescu, în care descălecarea vlahilor (reaşezarea la sud de munţii Făgăraşului) este văzută ca urmarea directă a unei urgisiri (vrikan): „Iaste şi altă pricină şi poate fi să fie învrăjbit (s.n.) domnul românilor cu domnii ungurilor şi cu ai saşilor de niscaiva pricini şi de aceea să se fi mutat dincoace”.

Cît despre vrăjmaşia medievală faţă de români a cnezatelor din Răsărit, un citat din Şerban Papcostea (op. Cit., p. 87) ne trimite tot la vechea urgisire elină a daco-romanilor, urgisire de origine etnică şi religioasă, avînd, mai precis spus, „pricini” (vorba cronicarului) schismatice: „Penetraţia catolicismului a întîmpinat o reacţie viguroasă şi tenace în lumea rusă, care, odată cu modelul spiritual bizantin pentru viaţa sa bisericească, a preluat şi chiar amplificat latinofobia inveterată a Bizanţului”.

În încheiere aş dori să remarc intuiţia extraordinară a istoricului adevărat, în speţă marele Nicolae Iorga, care „ghiceşte” fără greş etimonul atunci cînd apără dreptatea vlahilor prigoniţi. Acest involuntar pleonasm explicativ arată că, atunci cînd ne însufleţeşte dorinţa de a ne recupera vizionar trecutul, raţiunea istorică se împleteşte strîns cu raţiunea etimologică.

Cîtă dreptate avea Ortega y Garset cînd ne avertiza că nu putem aborda, cerceta şi elucida prezentul decît în măsura în care izbutim să proorocim trecutul, să prevedem adică succesiv etapele de parcurs, să înţelegem întregul proces desfăşurat de la obîrşie pînă în clipa de faţă.

 

 

Revista indexata EBSCO