Jul 18, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Lucian Strochi, Ancadierul, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2015, 500 p. Cu o postfaţă semnată de poetul Gheorghe Simon. Aprecieri critice semnate de: Gheorghe A. M. Ciobanu şi Gheorghe Simon.

Ancadierul este un proiect literar temerar, un proiect ce se întinde pe o durată de 50 de ani. În 1963 s-a început scrierea poemelor din acest volum şi în 2014 sunt datate ultimele. Ancadierul se vrea, şi chiar se şi reuşeşte, a fi o radiografie a unui an liric, aşadar cîte o poezie pentru fiecare zi a acestui an poetic, 366 în total. Cu alte cuvinte, Ancadierul este un Canţionier, îşi dezvăluie, cu maximă sinceritate şi deschidere critică, explicit, demersul său literar autorul în acel text numit: În loc de prefaţă, dezvăluire extrem de necesară, utilă şi lămuritoare pentru orice cititor. Deosebita carte a poetului şi eseistului Lucian Strochi, un nume de referinţă în lirica actuală, face parte, cu siguranţă dintre cele cu o putere de seducţie specială. Asta pentru că, se confesează Lucian Strochi cu maximă sinceritate, am visat această carte. Cartea de faţă nu este decît realitatea unui vis. Lucian Strochi locuieşte chiar în mijlocul misterului acestui vis, la care a trudit o viaţă, asemenea unui ocnaş. condamnat la muncă silnică pe viaţă. Cel care struneşte cuvintele, din roirea lor spre abisul tăcerii, făcîndu-le să irumpă din rană, ca rună a durerii, e duhul în răspîntie de înălţate, e ochiul din frunte care stă la pîndă, fiindu-ne ocrotitor, mîntuitor şi biruitor, în chip de atotputernic veghetor – spune poetul Gheorghe Simon, despre această carte de poeme şi despre poezia lui Lucian Strochi, el însuşi un rafinat cunoscător al cărţilor rare, aşa cum rară este această carte şi, desigur, poemele sale. Poeziile în formă fixă cum ar fi: ancada, balada, bestiarumul, bocetul, canţoneta, colinda, descîntecul, distihul, doina, elegia, fabula, gazelul, haiku-ul, lema, liedul, lucasana, madrigalul, maqama, masnavi, oda, pantum, pastelul, pluguşorul, poemul într-un vers, renga, rondelul, rubaiatul, sextina, sigio, sonetul englezesc, sonetul italian, stampa, tanka, tensonul, terţina şi trioletul sînt cele pe care Lucian Strochi le-a avut în vedere în realizarea acestui proiect temerar. De-ar fi să scriu sfios epitalamuri,/ Nu mi-aş alege drept eroi albi miri/ Şi-aş căuta printre cuvinte lamuri,/ Precum printre litere, sacre zidiri. Sacre zidiri a descoperit, cărămidă lîngă cărămidă zidind, şi şi-a întemeiat acest castel din poeme în formă fixă, cartea aceasta fiind, în fond, şi o bună şi temeinică lecţie pentru generaţiile care vin, lămuritoare despre ce şi cum este poezia şi despre drumul parcurs de poezie pentru a ajunge pînă la noi. O odă poate s-ar cuveni să scriu/ Sau, şi mai bine-ar fi, o epopee,/ Să laud mîna bravă, ochiul prea viu/ Şi tot ce e frumos la o femeie.// Să laud cercul, degetul, inelul,/ Duhul cel sfînt ce peste noi pogoară/ Şi să încurajez, zîmbind, penelul/ Sau timpul ce se-ascunde, ca-ntr-o gură. Sub paradigma acestui îndemn se întruchipează întreaga poezie a lui Lucian Strochi în această carte. Ce greu se desparte, ziua de noapte,/ Ce greu se naşte, din neguri lumina,/ Ce greu se desface, raza în culori ne avertizează poetul în Lucansa străveziului ivoriu, atenţionîndu-ne cît de greu se poate pătrunde în inima poemului adevărat. Modul extrem de laborios în care se prezintă acest Ancadier ne arată, nouă cititorilor, respectul pe care Lucian Strochi îl are faţă de poezie, de carte în general, şi faţă de cărţile sale, în special. Ancadierul nu este nici pe departe un accident editorial, ci este o preocupare de cărturar autentic, pentru a prezenta cititorului, nu numai o carte valoroasă, ci şi una frumoasă. La puţini autori se potriveşte spusa argheziană: Carte frumoasă, cinste cu te-a scris, aşa cum se potriveşte la Lucian Strochi, cu acest admirabil Ancadier.

 

 

Ştefan Amariţei, Eşarfele somnului, editura Timpul, 2016, 74 p. Postfaţă de Ioan Holban.

Citind poezia lui Ştefan Amariţei ai sentimentul începutului de lume, de construcţie prin cuvînt a Universului, atunci cînd sunetul cu care se-ndeletniceşte vioara mătură matricea pămîntului, iar timpul se despoaie de sine atunci cînd cerul înnebunit de rapacitatea fiinţei veşnic slăvite luminează munţii albaştri. În această carte, Eşarfele somnului, găsim o poezie conceptualizată la maximum, şi conceptualizantă, parcă Marele Demiurg ar fi prezent în fiecare vers al său şi ar întocmi tocmai atlasul unei viitoare lumi. Lipsită, în general, de muzicalitate şi armonie, poezia lui Ştefan Amariţei se lasă citită doar cu creionul în mînă spre a fi înţeleasă, spre a fi digerată şi asimilată. Dar dacă reuşeşti să intri în acest cerc perfect, atunci cînd îţi începi periplul printr-o astfel de poezie eşti pe deplin asimilat, eşti cucerit. Se simte în fiecare poem cum oboseala cîntăreşte somnul iar poetul pare un trandafir abstract în dunga orizontului. Prin Kairos, spune Ioan Holban, Ştefan Amariţei ajunge la timpul perpetuu, locul şi durata unde se modelează amintirile amorfe luate cu sine din lumea de dincoace; acolo unde se află cartea magică, lăuntrul luminii, memoria lumii şi tot acolo se face fuziunea corpurilor, a fiinţei cu sinele, a eului cu corpul general al luminii, cum se spune în privilegiul de a fi, în-fiinţînd făptura succesivă, aceea modelată, alta decît fiinţa originară: fiinţa e în-fiinţare, făptura e întemeierea într-o mişcare amplă care uneşte omul cosmic cu dunele de nisip de sub apa mării… Aproape fiecare poem din Eşarfele somnului are un scenariu al trăirii fiinţei în orizontul unei anume rînduieli a lumii de dincolo, aceea din timpul continuu… O adevărată radiografie critică realizează, în această prefaţă, criticul şi istoricul literar Ioan Holban, analizînd temeinic aceste eşarfe ale somnului, eşarfe care par mai degrabă nişte flamuri ale treziei, ale problematicii propuse prin poezie de Ştefan Amariţei. În steaua ultimă poetul propune un adevărat ritual de exorcizare prin poezie: apa mai limpede ca-n vise spală punctul fierbinte al frunţii mele bolborosind minciuni prin voci amigdaline// cu mîinile şi picioarele dezgolite, în prospeţimea dintîi a lumii, mai am încă rămăşiţele unor uriaşi aripi de culoarea galbenă a călcîielor// atunci dominam cu privirea ceea ce nu e, nu se născuse încă, palide incandescenţe, surpări de aurore şi focuri, cascade măreţe de ploi şi atîta absenţă… Sub aceste auspicii ale devălmăşiei şi ale incertitudinii se roteşte fiinţarea în poezia sa. Pentru el trupul este tocit de căldura suburbiilor, acolo unde statuile sînt umede iar pînda oamenilor din case cu ferestre închise destramă simboluri. O adevărată destrămare de simboluri se produce în poezia lui Ştefan Amariţei, încercînd ca prin această destrămare de simboluri să re/compună lumea iniţială spunînd: măruntă-i viaţa punctiformă, pasăre cu aripi retezate, deşi por să-mi născocesc o alta cu aceeaşi oameni. O privesc în faţă, aşa cum priveşti frumuseţea, durerea sau uitarea. Exact aşa priveşte lumea Ştefan Amariţei, cum priveşti frumuseţea, durerea sau uitarea. Poezia sa mi se pare un uriaş templu de nisip, construit pe fundul mării, iar cititorul trebuie să parcurgă acest drum printr-un cerc de apă, cerc descris de zborul unei pietre fără de aripi. Cine ajunge la acest templu se poate considera fericit.

 

 

George D. Piteş, Destine răvăşite, Editura Rora, Tîrgovişte, 2015, 324 p. Prefaţă semnată de George Coandă.

Trebuie să mărturisesc faptul că de scriitorul George D. Piteş auzisem doar citind prin presa literară şi nu citindu-i vreo carte. Aflu acum că a publicat mai multe cărţi de poezie, proză şi literatură umoristică. Ce am remarcat citind titlurile cărţilor de poezie şi de proză este că toate au ca substrat problema destinului uman. Ele se numesc: Destine furate, Destine în impas sau, aceasta de acum, Destine răvăşite (proză), Destin blestemat (poezie) şi Zîmbete amare (literatură umoristică), titlu care tot la ideea de destin ne trimite. În ce priveşte volumul de proze Destine răvăşite, recunosc faptul că titlul mi se pare uşor pleonastic, cuprinde cinci nuvele, care înseamnă de fapt nu numai cinci destine, ci un ansamblu de destine, pentru că fiecare personaj din aceste nuvele poartă cu sine şi după sine o mulţime de oameni, ale căror destine sînt legate, aproape ombilical de cel al eroului principal. Prima nuvelă poartă chiar titlul Chemarea destinului, a doua Întoarcerea din iad, iar Trandafirii albi, Singur printre prieteni şi Oraşul dintre castani sunt celelalte trei. Din fiecare nuvelă a sa putem cunoaşte o mulţime de caractere umane, în diferite ipostaze, multe dintre ele trăind cu maximă demnitate, dar şi unele cu un comportament îndoielnic. Destine furate are drept personaj principal o fată simplă, dintr-un sătuc de munte, loc uitat de Dumnezeu, care printr-o muncă titanică, prin multe renunţări şi privaţiuni, reuşeşte să se împlinească intelectual şi uman, după un drum sinuos şi plin de ameninţări şi capcane, de clipe fericite dar şi de o sumă de dezamăgiri. Fiecare pas făcut spre înaintarea pe scara socială a însemnat o mulţime de renunţări, de frustrări. Oana, personajul principal, trece cu demnitate peste fiecare dintre aceste obstacole şi, în final, reuşeşte să-şi remodeleze, împreună cu Silviu, o nouă şi temeinică familie. De remarcat este că în scriitura lui George D. Piteş, se observă siguranţa şi puterea de a conduce bine firul narativ, de a contura personaje şi mai ales caractere puternice, iar finalurile sînt toate încărcate de optimism şi de învăţătură. Întoarcerea din iad este o zguduitoare poveste despre o femeie care, în naivitatea adolescentină, se căsătoreşte cu un arab de cetăţenie franceză şi părăseşte ţara, pentru a fi alături de el, să-şi întemeieze acolo o familie. Comportamentul de-a dreptul inuman al aşa zisului soţ, atrocităţile la care este supusă şi fel în care e forţată să trăiască, fac în aşa fel ca viaţa ei să fie una de iad. Nemaisuportînd această tensiune, ea decide ca împreună cu fiul ei, cu acordul tatălui soţului, după ce şi-a adunat o anume sumă de bani, să fugă din Franţa spre România. Evadarea nu a fost fără urmări tragice. Un accident suferit în Austria o trimite aproape în alt iad, dar, de data aceasta, beneficiind de aportul unor medici competenţi, de o îngrijire atentă, dar şi de ocrotirea fiului ei de numai 11 ani, şi mai ales de ocrotirea lui Dumnezeu, reuşeşte să evadeze şi de aici şi să se întoarcă la casa părintească, unde urmează să redevină un om adevărat. O altă nuvelă cu un impact puternic şi asupra cititorului, dar şi asupra societăţii este Singur printre prieteni. George D. Piteş explorează, în această nuvelă, o perioadă foarte dificilă din viaţa poporului român, anume aceea de pînă 1964, cînd în urma unor denunţuri fictive, a unor înscenări, oameni de valoare care incomodau fie sistemul ce se instala, fie anumite persoane egoiste şi cu un caracter mizerabil, erau tîrîte în anchete interminabile, altele chiar primind ani grei de închisoare. Şi, totuşi, în toată această mîzgă socială, în acest marasm comportamental al unor oameni lipsiţi de scrupule, se pot afla şi oameni, cu adevărat oameni, care asumîndu-şi riscuri inimaginabile nu-şi pot trăda prietenii, nu-şi pot atrofia comportamentul. Cazul lui Dumitru Panaitescu, zis şi Nea Mitică, este elocvent în nuvela Singur printre prieteni. Ar fi multe de spus şi despre colonelul de securitate Claudiu Chiriţescu, cel care îi înscenează o amplă anchetă, fără să ţină cont de spusele prietenului său, directorul fabricii, Aurel Dulgheru, unde Nea Mitică lucra şi era apreciat de toată lumea. O sumă de anonime urma să fractureze definitiv destinul unui om care nu avea altă ştiinţă decît aceea de a munci şi a-şi onora locul de muncă, cu toată priceperea şi devotamentul. Pentru colonelul de securitate tocmai aceste detalii au contat cel mai mult încercînd să descoase viaţa unui posibil trădător al sistemului pe care îl deservea. Demnitatea lui Dumitru Panaitescu a învins, deşi l-a trîntit la pămînt. Şi totuşi, cu ajutorul prietenilor reuşeşte să repornească pe un nou drum cu demnitate. Nuvele lui George D. Piteş merită a fi citite şi mai ales de învăţat din ele ceea ce este de învăţat, pentru că fiecare dintre ele are şi o latură moralizatoare.

 

 

Icu Crăciun, Omul cu inelarul retezat, Editura Charmides, 2014, 186 p.

 

Profesor de limbă şi literatură română şi engleză, născut în localitatea Maieru, din Bistriţa Năsăud, acolo unde a locuit şi marele prozator Liviu Rebreanu, Icu Crăciun s-a impus tot mai pregnant în peisajul literar contemporan prin romanele sale, prin proza scurtă, prin cărţile de publicistică literară şi prin cele de reflecţii pe care le-a publicat de-a lungul timpului. În căutarea Graalului (publicistică literară, 2003), În spatele călăreţului (roman, 2005), Întoarcerea la clasici (publicistică literară, 2007), Peşti şi paraşute (roman, 2008) Mitingul (proză scurtă, 2009), Povestiri cu personaje dubioase (proză scurtă, 2011), Gradele de comparaţie (roman, 2013) – acestea şi alte cărţi de publicistică literară sînt publicate de acest prozator, în primul rînd cu o asiduă frecvenţă, alături de alte volume, îngrijiri de ediţii ale unor personalităţi ale locului, dar care prezintă, desigur în interes mult mai mare decît acela de localism creator. Activitatea sa literară şi publicistică, dar şi de cercetător literar, sînt cu totul remarcabile şi deja recunoscute. Pe lîngă această activitate, Icu Crăciun s-a impus drept un bun şi temeinic îndrumător de tinere talente ca redactor şef al publicaţiei Cuibul viselor, revistă care apare la Maieru, dar şi redactor la Răsunetul cultural. Firea lui bonomă, dotat fiind cu o anume sfioşenie specifică bistriţenilor, dar şi moldovenilor, te inspiră şi totodată te provoacă să te apropii de el, fără complexe. Ştiam destul de multe despre scriitorul Icu Crăciun de la poetul şi prozatorul Valeriu Stancu, prieten al nostru, dar nu avusesem ocazia să cunosc omul. Cînd am primit cartea Omul cu inelarul retezat, la Zilele Liviu Rebreanu, în 2015, de la Bistriţa, m-am bucurat şi mi-am propus să-mi fac timp să o citesc. Dar lunile au trecut ca apa, şi maldărul de cărţi de pe biroul meu fiind tot mai mare, abia acum i-a sosit rîndul. Mărturisesc faptul că prin acest roman, Omul cu inelarul retezat, am descoperit un bun prozator, stăpîn pe uneltele sale, care ştie să mînuiască cu eleganţă descrierea pînă la detaliu a stărilor, dar şi a locurilor, să aducă în faţa cititorului o amplă galerie de personaje viabile, pe care le urmăreşte, fără patimă, dar cu tenacitate, de la începuturi şi pînă după moarte, aproape palpabile, a stăpînirii şi construirii dialogului. Omul cu inelarul retezat, într-un anume mod se înscrie în stilul rebrenian al analizei detaliate a lumii din imediata apropiere. Descrierile din roman m-au dus cumva cu gîndul la proza scrisă de Paul Georgescu, mai ales prin descrierea zilelor toride de vară în care naratorul trăieşte într-o mare năclăială, exact aşa ca unul dintre personajele prozatorului amintit. Viaţa dintr-o staţiune, aşa cum este aceasta numită Sîngeorz-Băi, este interesantă în toate regimurile politice şi plină de tentaţii, de provocări şi de mici aventuri, galante sau comerciale, bazate pe sponsorizări, ca să nu-i zicem de-a dreptul mită. O lume pitorească se perindă prin romanul lui Icu Crăciun, o lume cu personaje care se ghidează după zicala, construită şi ea pe loc: Cui nu-i place viaţa în lumea aceasta imperfectă? Nu ştiu cîtă realitate şi cîtă ficţiune se găseşte în acest roman, şi nici nu mă interesează, pentru faptul că această lume pe care o construieşte sau, de ce nu, o re-construieşte, imaginar, Icu Crăciun, este una viabilă. Romanul lui Icu Crăciun este o uriaşă frescă a unei lumi gata să se disipeze, păstrîndu-se doar în memorie şi de acum în filele acestei cărţi.

 

 

Catinca Agache, Însemne ale nemuririi eminesciene (la românii din afara graniţelor ţării 1945 – 2016), Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2016, 120 p. Prefaţă de Acad. Mihai Cimpoi şi Postfaţă de prov. Univ. dr. Adrian Dinu Rachieru.

Demersul Catincăi Agache de a descoperi şi prezenta cititorului toate (sau cît mai multe) însemne despre nemurirea poetului nostru naţional Mihai Eminescu, mai ales din ţinuturile aflate în afara graniţelor actuale ale României, mi se pare unul lăudabil şi destul de eficient. Trebuie să recunosc că, deşi sînt un mare iubitor al Poetului, şi am văzut multe statui, busturi şi obeliscuri ridicare întru memoria sa, nu m-am gîndit să fac un inventar al acestora. Fiind o lucrare de pionierat, cartea de faţă poate fi considerată o adevărată aventură intelectuală, pe cît de necesară, pe atît de utilă. Se ştie că şi în ţară, dar şi în străinătate, şi nu numai acolo unde se află vorbitori de limbă română, personalitatea lui Mihai Eminescu a prezentat şi prezintă un interes cu totul special din partea oamenilor de bună credinţă şi de cunoaştere şi recunoaştere a valorii poetului nostru naţional. „Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atîta spontaneitate şi atîta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Mihai Eminescu…” spune Mircea Eliade în Prefaţa la volumul Mihai Eminescu – Poezii, apărut la Freiburg în 1950, la 100 de ani de la naşterea poetului „Abordarea acestui subiect al monumentelor închinate Poetului naţional în comunităţile istorice româneşti din jurul fruntariilor de astăzi ale Ţării(o insulă mereu roasă pe margini) nu s-a făcut atît din perspectiva realizării artistice cît din cea a unui inventar de suflet al însemnelor eminesciene în aceste spaţii despre care el a scris, pentru care a luptat cu armele jurnalistului… Sînt reliefate în acest demers fapte care au urmat îndemnului marelui eminescolog Constantin Noica de a-l cunoaşte mai bine pe Eminescu noi înşine şi a-l face mai bine cunoscut întregii lumi” – citează autoarea, în cuvîntul înainte care însoţeşte această lucrare. Acad. Mihai Cimpoi, el însuşi un mare eminescolog vede în acest demers evidenţierea prezenţei formatoare şi modelatoare a lui Eminescu şi consideră că meritul fundamental al lucrării este acela de a ne prezenta în mod sistematic întreaga complexitate de forme, acţiuni, manifestări care constituie – am putea spune – Universalitatea românesc ă a lui Eminescu, poet şi educator naţional, în felul în care apare Goethe la germani. Succintul şi acribiosul periplu, doldora de preţioase informaţii, dovedeşte, cum subliniază, îndreptăţit, autoarea, că spiritul eminescian lucrează – constată, cu o intuiţie de excepţie, Adrian Dinu Rachieru, în postfaţa acestei cărţi. Fie că este vorba despre bustul poetului din Uzdin, din Giula, dintr-un număr impresionant de localităţi din Republica Moldova sau din Bucovina de nord, din alte localităţi, fie că este vorba despre statui ale poetului, toate redau ataşamentul oamenilor acelor locuri faţă de Poetul nostru, faţă de opera sa inegalabilă. Catinca Agache, prin această carte, ne arată, aşa cum remarca şi Adrian Dinu Rachieru, în Cuvîntul de însoţire, că: Asistăm, aşadar, la o reînnoire a interesului pentru opera eminesciană, angajînd entuziast, cultic, iubitori ai limbii şi culturii noastre, lansînd iniţiative de laudă. Citind această carte, Însemne ale nemuririi eminesciene, de Catinca Agache, ne dăm bine seama că spiritul eminescian lucrează, şi lucrează temeinic în consolidarea unui mare poet ce aparţine poporului român, fiind chiar coloana sa infinită, întru eternitate.

 

 

Gheorghe Pîrlea, Vasile Şoimaru, Vlad Pohilă, Diana Vrabie, Anca Nazarov, Mihail Sadoveanu, fiul ţărăncii din Verşeni, editura Balacron, Chişinău, 2015, 164 p, foto color. Cuvînt înainte de Costel Avram.

O adevărată incursiune în lumea sentimentală a locurilor unde s-a născut şi a copilărit Mihail Sadoveanu, văzută de unul dintre consătenii săi dar şi de cîţiva scriitori din Republica Moldova, Diana Vrabie şi Vasile Şoimaru, legaţi prin nevăzute fire de opera marelui prozator, se realizează prin această carte Mihail Sadoveanu fiul ţărăncii din Verşeni. Într-un anume fel Gheorghe Pîrlea, iniţiatorul acestei cărţi, încearcă o subtilă reabilitare a lui Mihail Sadoveanu, după bulversantele şi amestecatele evenimente din decembrie 1989. Mihail Sadoveanu a fost inclus, pe drept sau pe nedrept, în acea listă neagră, în care Clasici ai literaturii române au fost puşi la zid, pentru unele manifestări ale omului şi nu ale scriitorului. Dar oamenii locului, cei care, parte din ei, îl văzuseră în cane şi oase pe marele prozator, şi cărora, atunci cînd au apelat la el, le-a răspuns cu o bunăvoinţă demnă de respect (în timpul foametei din 1946- 1947 a înfiinţat, pe banii săi, o cantină în Verşeni, unde erau hrăniţi toţi copiii satului, şi nu numai), aceşti oameni nu au avut cum să uite gestul de mare omenie făcut pentru ei şi pentru copiii lor. Gheorghe Pîrlea vine cu o seamă de detalii şi argumente despre originea romanului Baltagul, din mărturiile unor localnici, cum că acţiunea s-ar fi petrecut pe teritoriul acestei localităţi, şi mărturie stau amintirile unei nepoate a unui cioban care a participat la această tragedie, fiind, de fapt, chiar victima. Sigur că în acţiunea romanului, pe lîngă poveste, se află geniul scriitorului, cel care a reuşit să dea dimensiuni epopeice acestei întîmplări, incluzînd în paginile cărţii datinile, tradiţiile şi obiceiurile locului, ridicîndu-le la rang de universalitate. De asemenea, aflăm că Hanul Ancuţei, la doi paşi de Verşeni, încă mai păstrează aura întîlnirilor de acolo, în vremea de demult. Copilul dolofan, cu ochi de gînsac, aşa cum îl descriau cei care l-au văzu pe Sadoveanu în copilărie, a ştiut să spună: Era între mine şi mama o legătură de strînsă iubire şi această iubire să o zidească în cărţile sale. Cartea Mihail Sadoveanu fiul ţărăncii din Verşeni, reuşeşte să ne aducă în faţa ochilor un scriitor din acele înalte piscuri unde s-a situat prin opera sa, la rangul de copil şi de om real, palpabil cu ochii minţii. Ana Nazarov ne vorbeşte despre Mihail Sadoveanu şi Fălticeni, prezentînd lucruri inedite, Diana Vrabie despre Proiecţii ale Iaşului în Ani de ucenicie, Vlad Pohilă despre aspecte ale receptării creaţiei Maestrului în Basarabia, iar Vasile Şoimaru, strănepot de-a lui Tudor Şoimaru, eroul sadovenian din Neamul Şoimăreştilor, prezintă aspecte din legenda, dar şi istoria acestui personaj, promiţînd cititorului acestei cărţi şi o monografie Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie. Remarcabilă şi colecţia de fotografii, însemne şi autografe ale unor scriitori importanţi, care întregesc acest document despre Omul Mihail Sadoveanu. Cu un aspect sentimental dar şi informal, această carte este o mărturie importantă despre un mare scriitor.

Revista indexata EBSCO