Holban – Lumea din mierea trecutului

Încercările literare ale lui Corneliu Carp din volume de proză precum Tăvălugul amintirilor (2014) şi Lacrimile de păcat (2015), din cartea de poezie Colivia de vise (2016) sau din publicistica risipită în revistele şi cotidianele ie­şene se circumscriu memorialisticii, evocării, rechemării vremurilor de altădată, reconstituirii, aducerilor-aminte ori notaţiilor dintr-un trecut filtrat prin metaforă. Dacă în publicistică autorul re­constituie istoria unor clădiri sau personalităţi ale Iaşului cultu­ral, în proză, Corneliu Carp alătură propriilor mărturisiri pe ace­lea ale unor „martori”, cum se întîmplă în Tăvălugul amintirilor; aflat în vizită la nişte prieteni, îl cunoaşte pe Nelu Şmilovici, venit din Israel, care îi povesteşte un episod din Romanul de dinainte de război; întîmplările dramatice – era vremea prigoanei evreilor – se adună în jurul croitorului Iancu Zilberman şi al unui poliţist criminal care a terorizat comunitatea urbei moldovene, iar naraţiu­nea capătă un plus de veridicitate prin apelul la modalitatea poves­tirii la persoana întîi: e oglinda pe care Corneliu Carp o plimbă prin trecutul personajelor sale. Ruda prietenilor din Roman în Tăvă­lugul amintirilor, apoi, bunicul din Lupta cu turcii: la Plevna reprezintă „agenţii” naraţiunii, protagonişti şi povestitori; spaţiul reconstituirilor e unul intim, al vîrstei de aur din satul bunicilor, Cucuteni,  „un sătuc care face parte astăzi din comuna Leţcani, la o zvîrlitură de băţ de Iaşi”: rememorarea e în emoţie, au­tenticitate, în tensiunea regăsirii faptelor şi a „icoanelor” unui trecut evocat, adesea,  în cheia Amintirilor lui Ion Creangă: „Buni­cul şi bunica mă luau în braţe şi mă alintau. Mă aşteptau numai cu bunătăţi: lapte bătut, chişleag, unt proaspăt, brînză de vaci proas­pătă, smîntînă şi multe fructe. De-abia aşteptam să vină mulsoarea, eu mă aplecam, puneam gura la ţîţa vacii, iar bunica mulgea, ca să gust laptele cald. Tare îmi mai plăcea la ţară. Bătrînii erau sfătoşi, fericiţi, plini de înţelepciune şi de farmec. Îşi ascundeau triste­ţea, atunci cînd o aveau, prin tăcere. Satul Cucuteni fără oameni bo­gaţi, fără apă curgătoare, cu fîntîni cu ciutură bine îngrijite, căci locuitorii lui erau gospodari, se respectau şi nu existau conflicte între ei. Mi-amintesc cîntatul cocoşilor în zori, de asfinţitul soa­relui, cum cîntam mut, fără cuvinte, cum mergeam prin colb, desculţ şi cum îmi scoteam spinii din tălpi. Sîmbăta, copiii mergeau la film la şcoală, iar duminica se îmbrăcau de sărbătoare toţi cei din sat şi mergeau la biserică. Cei mici erau cu aripile frînte, pentru a se dezlipi de sat şi a merge la oraş, cu toate că Iaşul nu era prea departe. La oraş veneau numai bătrînii cu produse de ţară, prin pieţe. Mai vindeau cîte ceva, pentru a-şi duce traiul zilnic. Aşa era viaţa la ţară, pe cît mi-amintesc eu şi cred că-mi amintesc foarte bine. Şi în plimbările pe care le făceam cu bunicul meu, Vasile Alexandrescu, ca­re era atît de calm, îmi povestea de anii fericiţi petrecuţi alături de bunica şi de toţi cei dragi lui, îmi spunea ce făcea el în tinere­ţile sale, doamne ce timpuri…”: aceasta este tonalitatea prozei lui Corneliu Carp.

În Colivia de vise, Corneliu Carp scrie o lirică de notaţie, extrasă din pasta amintirilor, cum, la fel, cărţile de proză şi evocările publicistice; figurile tutelare sînt mama, „icoana” copilăriei,  într-o metaforă obişnuită în poezia noas­tră, de la Coşbuc pînă azi şi bunicul „cu pletele-i ninse”, iar teritoriul liric e o altă uliţă a copilăriei, strada Aurora din Copoul Iaşilor;  „În anii care mi s-au strîns,/ Frumoasă-n ochii tuturora,/ Acolo am rîs şi plîns,/ Pe strada noastră – Aurora./ Mă adîncesc într-un trecut…/ Mă văd întruna cu vecinii,/ Cum mă jucam, unde-am crescut/ Cum îmi scoteam din talpă spinii./ Străduţa mea, leagănul meu,/ Nostalgică-n priviri şi-n şoapte/ Tu vei rămîne-aşa mereu,/ Rază de stea în orice noapte!” (Strada mea). Poemul care defineşte cel mai bine starea, materia şi materialul liric, spaţiul de identificare a fiinţei interioare este Reîntoarcere: „Am dărîmat porţi./ Am deschis cetăţile de vis,/ Din copilăria mea,/ M-am reîntors./ Acuma, umblu peste tot,/ Pe cărări cunoscute numai mie./ Iată colo,/ Chilia copilă­riei mele,/ Locul poveştilor închipuite/ De mama./ Chilia, de unde, culcat,/ Priveam mirat ceru-nstelat/ Chilia în care cîntau/ Picurii stelelor,/ În susurul lin al Bahluiului./ Din uitare,/ Răsar icoane vechi./ Sînt porţile amintirilor mele./ Acum culeg cioburile,/ Pietrelor din sfînta mea copilărie./ Nu sînt singur./ Mă însoţeşte umbra mea./ Merg numai pe cărări cunoscute,/ De mine, la Bahlui, la Cotu Doi” (Reîntoarcere). Toată poezia lui Corneliu Carp este o reîntoarcere în „cetăţile de vis” ale copilăriei de pe strada Aurora, astăzi, surpate, casa e în ruină, „un loc trist şi părăsit”, mama, dispărută, bunicul, dus; poemele lui Corneliu Carp pendulează între aceste imagini năruite ale unui trecut idilic şi elanul vital pe care îl dau pomii în floare, apa curată, discul de argint al Lunii, culorile cerului şi, iată, ramurile înflorite ale Copoului: decorul divin al iernii, aici, Mihai şi Veronica în veşnica poveste a florilor de tei, „dezmăţul frunzelor gălbui”, toamna, parfumul „de cultură şi speranţă” fac din Copou un topos al poeziei lui Corneliu Carp, mereu invocat ca un resort care declan­şează revărsarea în tumult a elanului vital. Versurile din Colivia de vise celebrează drumul spre lumină, vraja timpului în „poemul fulgului topit”, dar şi erosul potolit, molcom, păstrînd încă tăciunii aprinşi ai patimii de altădată în poeme precum Ochii tăi, Soţiei mele, Pribeag, Dragoste fugară, Rămîn numai cu mine, Doi călători, Iubita mea etc.

Toată viaţa/ poezia lui Corneliu Carp se află în acest duios, dar şi subtil autoironic autoportret liric: „Am crezut că,/ Dacă-mi las mintea să gîndească,/ Voi fi mai înţelept./ Am crezut că,/ Dacă voi fi mai înţelept,/ Voi fi mai respectat/ Şi voi avea un viitor./ Am crezut că,/ Dacă voi avea un viitor,/ Voi iubi şi voi fi fericit./ De unde să ştiu/ Că toate acestea/ Au fost hotărîte,/ Încă înainte de a fi înţelept,/ Şi cu un viitor fericit,/ Aşa încît am rămas tot eu,/ Aşa cum sînt şi acum,/ Aşa cum voi fi mai departe:/ Numai cu credinţa în Dumnezeul meu…” (Aşa m-am născut).

Ioan Holban