Jul 18, 2016

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Derogare la rigoare

Poemele lui Valeriu Câmpeanu din Viaţa ca o sfîrtecare au o pronunţată componentă orală, teatrală: autorul pare că le scrie pe măsură ce le citeşte aşa cum se constituie ele între nemărginirea înaltului şi frigul teluric: „De cîte ori, rătăcitor nătîng,/ n-am vrut durerea lumii să alung/ prea pîrjolit de arşiţi şi de frig/ damnat neliniştii mereu să-i strig/ s-alung durerea lumii în pustiu/ să uit de ea, doar eu să Fiu/ dar teamă-mi e ca din genuni/ să nu stîrnesc năprasnice furtuni/ să nu mai pot să le opresc/ în tot vacarmul ăsta omenesc/ Prea istovit de cînd tot strig/ ca să despart nemarginea de frig/ eu nu mai pot acum să strig/ căci cine poate să m-audă/ cînd omenirea în durerea-i crudă/ e atît de oarbă şi de surdă” (De câte ori). Într-un problematic dialog cu Dumnezeu, autorul se plasează într-un no man’s land unde un alt Cain îşi strigă disperarea, tăgada, spaima sfârşitului: Cain al lui Valeriu Câmpeanu este omul căzut, alungat din Eden, căruia nici măcar promisa bucurie, a recoltei de pe ogorul propriu nu-i mai este permisă. În această perspectivă, foarte semnificativ este poemul Sunt prea sărac, unde omul „prea sărac” e demiurgul din Vechiul Testament, cel care sădeşte şi îngrijeşte un ogor, replică a grădinii edenice pierdute. Într-un studiu din volumul Vinul. Dar al lui Dumnezeu şi Euharistie a creaţiei, Teodor Alin Grigoraş explorează efectele contrastului violent dintre grădina Edenului, „loc mirific, udat de patru rîuri, unde se afla tot ce omul şi-ar fi putut dori” şi pămîntul secetos „ce avea să rodească spini şi pălămidă”, pe care îl primeşte omul căzut după săvîrşirea păcatului; „tocmai acest mare contrast, notează cercetătorul lumii antice, 1-a făcut pe om să-şi creeze propriul paradis, propria grădină, unde avea să reitereze frînturi din bucuria edenică”: oamenii şi, mai ales, personalităţile Orientului Antic, „care şi-au creat propriul paradis”, se închipuiau demiurgi, creatori după fapta Creatorului însuşi. Acesta este sensul originar al termenului, pe care îl atribuie poetul de azi omului prea sărac ce îşi „negociază” recolta trudită cu sudoarea frunţii; „Sunt prea sărac, o Doamne,/ să-ţi cumpăr sfinţii/ şi de n-aş fi, tot n-aş putea/ săraci mi-au fost chiar şi părinţii/ de nu s-au încuscrit cu sfinţii/ cu moartea însă aş negocia/ că poate-poate m-ar lăsa/ să-mi strîng recolta din vara asta/ ce-am trudit-o cu sudoarea mea”.

Strigătul omului prea sărac, cu viaţa sfîrtecată, trece, adesea, în diatribe la adresa proastei alcătuiri a lumii unde a fost exilat; prima stare a lui Cain e revolta: „Prea mulţi şobolani/ şi prea puţine pisici/ vieţuiesc pe-aici/ au năpădit planeta/ rozînd totul în cale/ fructe, zarzavat, cereale/ nu iartă nimic/ din ce-ntîlnesc în cale/ şi nemaiavînd ce/ acum rod minerale/ aur, argint, cupru şi alte metale/ Minerii, sărmanii, înspăimântaţi/ refuză să mai intre-n mină/ de teamă că le mănîncă/ orice bucată de pîine/ căci şobolanii adaptaţi ad-hoc/ le mănîncă tot/ Acum nemaiavînd ce/ mănîncă şi sarea/ respiră gaze de şist şi sorb/ ultimul strop de petrol/ pe unde-1 găsesc şi mai pot/ fac prăpăd, e potop/ Curînd, Pămîntul/ va rămîne pustiu/ prea searbăd şi gol/ fără vreun alt conlocuitor/ că e vremea lor,/ Vremea Şobolanilor” (Vremea şobolanilor): pămîntul pustiu, pustiit în vremea şobolanilor e, în fapt, pustia prin care rătăceşte omul căzut care, iată, se ceartă cu Acela care 1-a trimis aici. Majoritatea poemelor din Viaţa ca o sfîrtecare este a unui intens şi nicidecum convenţional dialog cu Dumnezeu; Valeriu Câmpeanu, asemeni poetului din psalmii lui Shaul Carmel, nu se smereşte, nu-şi acceptă condiţia, se răzvrăteşte, se ceartă, folosind o gamă largă de tonuri şi tonalităţi lirice. Cel mai adesea, Valeriu Câmpeanu e colocvial, stă de vorbă, se răsteşte sau îl dojeneşte blînd pe Dumnezeu, dîndu-i sfaturi, exprimînd dorinţe, somîndu-L să surpe vremea şobolanilor: „Doamne, Fă şi Tu ceva!/ Că a înnebunit lumea/ şi dacă cumva nu mai poţi/ dă cu un Potop în toţii” (Rugă); „Pentru ce şi cine, Doamne,/ păstrai mărul din poveste/ căci ştiut era şi este/ că în toamnă orice poamă/ neculeasă vestejeşte/ cade şi tot putrezeşte…/ Te-ai ţinut de şotii, Doamne,/ de-ast-acum nu avem toamne!” (O-ntrebare de rigoare): „De te-oi întîlni vreodată/ Ti-aş pune doar o întrebare:/ ce rost are omul oare/ dacă tot ce este doare…” (Doamne). Alteori, poetul e în răspăr cu divinitatea, în conflict deschis: un alt fel de a exprima tăgada din psalmii arghezieni: „Eu drumul spre Acheron/ nu vreau să-l aflu/ căci Charon este în şomaj/ Sunt, Doamne, încă tînăr/ cu Tine în răspăr/ şi n-am muşcat încă din Măr/ Mai am destule necuvinte/ să-mi pietruiesc cărarea înainte…” (Simptom); „C-am coborît cu Dante în infern/ şi cu Icar am zburat spre soare/ cu amîndoi mă simt fratern/ nu-i vina mea de această stare/ nu-i vina mea/ că am orbit ca şi Homer/ or că n-am putut să beau/ cucuta lui Socrate/ dar vinovat mă simt şi auster/ că L-am iertat pe Dumnezeu/ de orişice păcat/ pentru toate astea însă/ nu cer iertare nimănui/ decît codrului şi vîntului…” (Nu cer iertare). În sfîrşit, obosit, poetul caută un armistiţiu: „Ca să facem, Doamne, pace/ Te chem la conciliere/ armistiţiu, coabitare/ sau cum vrei ca să-i mai zici/ Te-oi primi cu un buchet mare/ de crini şi nu de urzici…/ Ei, ce părere ai?/ Ce poţi, Doamne, să mai zici?”. În fond, poezia acestui special sentiment religios se scrie între destinul răzvrătirii şi căutarea mîntuirii: „Cearta mea cu Cel de Sus/ niciun bine n-a adus/ nici mie, nici omenirii/ căci în destinul răzvrătirii/ nu-i faci loc şi mîntuirii/ cel răpus am fost tot eu/ (cum să lupţi cu Dumnezeu?!)/ dar acum iată că ştiu/ n-am putut altfel să Fiu/ nu m-ar fi primit pămîntul/ şi nici soarele şi vîntul…/ dar va triumfa Cuvîntul…” (Cearta mea).

Altfel, poetul, purtându-şi peste lucruri şi înspre înalt privirea „însomnurată”, scriind „ca să mai poată respira/ ca să mai poată privi/ spre cer cu toată mirarea sa/ ca să suporte răstignirea/ între o clipă şi alta”, adoptă un nonconformism ludic, făcînd efortul de a-şi lăsa plete şi barbă la vîrsta aforismului şi a memoriilor: „Îmi voi lăsa plete şi barbă/ voi fuma trabucuri havaneze/ îmi voi pune proteze la aripi/ voi purta monoclu, frac şi joben/ îi voi rîde în nas lui François Villon/ pe Shakespeare nu-1 voi băga în seamă/ îl voi persifla pe Marx/ fluierîndu-i pe toţi cei din Olimp/ şi coabitînd cu Don Quijote/ îl voi sfida pe Dante/ cu infernul lui cu tot…/ P.S. Şi v-asigur c-am să pot!” Anunţ – prin derogare la rigoare).        Oricum,Valeriu Câmpeanu a pus, în toate cărţile sale, ceva suflet, cum scrie în poemul Mărturisire: nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât.

Revista indexata EBSCO