Jul 18, 2016

Posted by in Panoramic editorial

CHELARU – Edituri moldave/ autori moldavi

Eugen Dimitriu, Corespondenţă fălticeneană, prefaţă (Eugen Dimitriu sau corespondenţa literară între document şi model scriptural): Elena-Brînduşa Steiciuc, grafică copertă: Mihaela Matei, Editura PIM, Iaşi, 2013, vol. I + II, 1064 p.

Eugen Dimitriu a păşit parcă peste decenii, ajungînd, iată să îl înceapă de ceva timp pe cel de-al zecelea al vieţii sale. Iubitor al meleagurilor natale, cunoscînd şi apreciind munca personalităţilor, a oamenilor locului (Fălticenilor, mai ales), a publicat în timp o sumă de volume (Lovineştii, 2001, Oraşul muzelor. Case şi locuri memoriale din Fălticeni, 2002, Cazabanii: o cronică de familie, 2004 ş.a.). Acum (cu sprijinul Cameliei Botez, stabilită în Franţa, unde este şi preşedinta „Societăţii Franceze a Prietenilor lui Ion Irimescu”) a publicat, în siajul aceloraşi preocupări amintite, două opuri de corespondenţă care conţin textele a 882 de scrisori, dintre care 154 trimise de autor, 728 primite de la/trimise către diverse personalităţi/ instituţii/ cunoştinţe/ prieteni, cu care a purtat o corespondenţă mai mult sau mai puţin susţinută în timp. Astfel, cel pe care, de pildă, Vasile Lovinescu îl considera un „sîrguincios benedictin al tezaurelor ascunde în biblioteci”, sau căruia Constantin Ciopraga, apreciindu-i munca pentru punerea în valoare/ conservarea/ valorificarea comorilor/ amintirilor legate de oraşul natal îi scria „ai acumulat, ai sistematizat, ai procedat după modul riguros al unui om de ştiinţă. Din detalii şi din reliefuri se constituieşte imaginea-sumă a unui mediu privilegiat: Fălticenii.”, oferă cititorilor un bagaj însemnat de „amănunte” de aspecte/ imagini legate de felul în care erau timpurile în care scriau semnatarii misivelor, de viaţa cotidiană (pe fundalul macro al societăţii noastre).

Despre oraşul său de suflet scrie la un moment dat: „Nu o dată mi-au cerut să-i conduc pe străzile oraşului încărcat de amintiri. Profesorii Ovidiu Papadima sau Nicolae Teodorescu – preşedintele Societăţii Balcanice de Matematică, au rostit frumoase cuvinte, după plimbări pe Uliţa Rădăşenilor, la biserica şi cimitirul Oprişeni sau Băncuţa, cu micul parc pe un deluţ de unde se văd ca într-un imens peisaj mirific, Nada Florilor, Împărăţia Apelor, Halmul şi păduri pe înălţimi. La poala lor se strecura şerpuind calea ferată spre Dolhasca.”

Cum a lucrat, în zeci de ani, autorul pentru ceea ce va fi acest volum citim în cuvîntul său de deschidere: „Încrederea se cîştigă greu, prin muncă perseverentă, prin răbdare şi respect pentru cuvîntul dat. Urmăream mereu date noi din cultura zonei (după îndemnul profesorilor în liceu), utile întocmirii de biografii, de monografii închinate unor oameni de seamă, dar şi pentru îmbogăţirea fondurilor documentare, cînd am avut şansa de-a lucra în lumea muzeelor. După un plan bine pus la punct, am îmbinat munca de teren cu redactarea îngrijită a misivelor. Scrise atent, chiar cu o notă de lirism, urmau să ajungă în mîinile unor savanţi, scriitori, pictori, sculptori, actori, muzicieni şi folclorişti.” Şi: „Trebuia să fiu la curent cu viaţa culturală a zonei, să nu uit pulsul marilor oraşe.”

În acord cu cele scrise de Elena-Brînduşa Steiciuc, anume că avem prin aceste pagini de corespondenţă (sperăm că cei interesaţi le vor putea avea la dispoziţie şi în biblioteci), prin „textul şi textura” lor, „un model uman şi o practică a dialogului, aceste misive purtînd în sufletul nostru din multe puncte de vedere şi un „parfum din alt veac”, aducîndu-ne, totuşi, aminte şi că cele de altădată „rămîn vii doar atîta timp cît le păstrăm amintirea”, încheiem cu un fragment dintr-o scrisoare a Monicăi Lovinescu către Eugen Dimitriu (după ce a primit volumul „Lovineştii”, trimisă din Paris, la 4 iunie 2001): „Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru darul nepreţuit pe care mi l-aţi făcut. […] Şi am mers din surpriză în surpriză. […] Nu ştiam nici că mama a fost profesoară de franceză la Fălticeni în timpul războiului. În schimb, îi cerusem detalii asupra revoluţiei bolşevice care o surprinsese la Odessa unde tata şi cu ea se deplasaseră cu Senatul pe urmele bunicului. Mi-aţi redat un trecut care nu trăia în mine decît ciuruit de uitări sau neştiinţă şi vă sînt profund recunoscătoare. Ştiu că aţi făcut acelaşi lucru şi pentru literele româneşti deşi din trista experienţă a unei triste tranziţii sînt mai sceptică asupra capacităţilor societăţii noastre, traumatizată de coşmarul suferit, de a-şi aminti. În orice caz, lucrarea Dvs. reprezintă un remediu ales împotriva amneziei.”

 

China în oglinda timpului, cuvînt înainte: Cătălin Turliuc, coperta: Florentina Vrăbiuţă, Wang Zhi, Editura Junimea, Iaşi, 2014, 540 p.

Cartea (realizată printr-un program financiar de pregătire a specialiştilor de la Radio China Internaţional) este rezultatul muncii unei echipe de peste douăzeci de oameni, directori (Wang Gegnian, Hu Bangsheng), responsabili generali de proiect, editor coordonator pentru limba română (Chu Qunli), redactori şi traducători în limba română, corectori, redactorul editurii ieşene, Simona Modreanu, fotografi ş.a., a căror numire aici ne-ar ocupa spaţiul destinat semnalării volumului. Un volum care cred că este binevenit din mai multe puncte de vedere. „Numărul epitetelor şi atributelor care au fost asociate ţării, culturii şi civilizaţiei chineze este egalat poate doar de numărul locuitorilor acestui tărîm”, scrie Cătălin Turliuc. Apoi sînt multe alte argumente – de la rolul pe care l-a jucat în trecut China pe plan local şi nu numai, la poziţia de azi în economia, în geopolitica şi geostrategiile pe plan mondial ş.a. Sînt, aşadar, tot felul de argumente pentru ca astfel de cărţi să fie la îndemîna cititorului român, cu atît mai mult cu cît, după 1989, liderii noştri au dat dovadă care mai de care de lipsă de luciditate, eufemistic spus, în ce priveşte relaţiile cu acest colos din toate punctele de vedere. Şi, deloc în ultimul rînd, din perspectiva istoriei fascinante (de la începuturile mitologice, la principatele, guo – termen care desemnează cetatea înconjurată de ziduri, conduse, apoi, de gong – senior, stăpîn, titlul care, ulterior, va fi asimilat unei ierarhii nobiliare cu cinci grade – înconjurat de daifu, un gen de baroni şi înalţii dregători ş.a. – la consolidarea a cea ce înseamnă ţara azi), a  literaturii, a şcolilor de gîndire care au dat mlădiţe în toată Asia şi chiar în lume.

Fung You-lan scria că ceea ce contează pentru înţelegerea justă a gîndirii chineze este interpretarea înţelesurilor ei. Iar de aceste înţelesuri (însemnînd şi trecut, dar şi felul în care s-a ajuns la formula în care funcţionează toate în China de azi, de la sistemul politic la cele social, economic, educaţional, cultură etc.) se pot apropia, în măsuri diferite, funcţie de diverşi factori individuali, fie şi în parte, şi cititorii români, şi prin intermediul unei astfel de cărţi structurată astfel: Cap. I. Teritoriu, resurse şi populaţie, Cap. II. Politica, Cap. III. Economia, Cap. IV. Turismul, Cap. V. Naţionalităţi şi religii, Cap. VI. Arhitectura, Cap. VII. Învăţămînt, ştiinţă şi tehnologie, Cap. VIII. Protecţia mediului, Cap. IX. Medicină tradiţională, Cap. X. Istoria, Cap. XI. Literatura clasică, Cap. XII. Basme, legende, istorisiri, Cap. XIII. Tradiţii şi obiceiuri, Cap. XIV. Opera tradiţională, Cap. XV. Artă plastică populară, Anexă – Informaţii turistice.

Sînt multe informaţii în această carte care merită ştiute şi înţelese. Încheiem însă amintind de Confucius, unul dintre marii hsien-cheng (maestru în cunoaştere, învăţător sau, mai scurt, tse/ zi – termen care ar putea fi echivalat cu filosof, s-a spus) pe care i-a dăruit China omenirii. În viziunea sa, dreapta judecată, omenia, loialitatea şi xin sinceritatea sau calitatea de a fi demn de încredere sînt însuşiri esenţiale pentru a vedea ce fel de om eşti. Dacă ne-am gîndi cum să facem să extrapolăm la nivel de ţară (fără a-i „uita” aici, cu mentalitatea pe care o arată şi după 1990, pe liderii noştri) măcar unele dintre aceste trăsături, dacă le-am înţelege cu adevărat şi am găsi calea spre a (re)construi o relaţie bine fundamentată cu China, nu ar fi decît benefic pentru noi.

 

Teodor Pracsiu, Daniela Ouatu, Ochiul de veghe, publicistică, Editura Sfera, Bîrlad, 2015, 358 p.

În contextul schimbărilor de tot felul, al valului de „reforme” (şi) din învăţămînt (dar care a rămas subfinanţat guvern după guvern, iar dascălii au rămas cu salarii care nu reflectă importanţa muncii pe care o depun), pentru cei interesaţi pot fi de folos cărţi cum este aceasta, semnată de doi oameni implicaţi de ani de zile în munca cu elevii, în şcoală. Pe de altă parte, cartea avînd şi subtitlul „publicistică”, amintim că majoritatea textelor au apărut iniţial, în timp, în revista „Tribuna învăţămîntului”, în care cadrele didactice publică articole/ dezbateri, idei/ tot felul de materiale pe teme importante pentru domeniu.

În Argument, autorii îşi expun opinia relativ la ce şi cum au văzut ei din ce s-a întîmplat în învăţămîntul românesc după 1989, felul în care au perceput că trebuie să facă „reformă” miniştrii învăţămîntului, cum au înţeles ceilalţi factori de decizie/ politici că trebuie să sprijine/ să aibă în vedere acest domeniu de activitate.

Din aceste texte (datarea lor „desenează” şi un „traseu” al vieţii învăţămîntului românesc) şi cititorii mai puţin la curent cu ce s-a petrecut în domeniu pot înţelege/ deduce, fie şi în parte, cum răsturnarea unui sistem coerent de valori, intruziunea/ validarea/ chiar „sprijinirea” uneori a carierismului/ oportuniştilor, confuziile axiologice şi amestecul criteriilor, brambureala legislativă ş.a. au condus la starea de fapt de azi. Prima parte, Spaţiul educaţiei, ilustrează, poate, cel mai bine cele spuse mai sus. Iar autorii au, adesea, propriile concluzii, opinii, analize şi răspunsuri la chestiunile enunţate. De pildă, în Bacalaureat 2015 – pierderi colaterale…, autorii vorbesc, la obiect, despre ce mai înseamnă azi şi bacalaureatul, dar şi facultatea, şi, în fapt, drumul pe care îl pot alege tinerii la noi, azi.

Într-un fel, şi a doua parte a cărţii, Interferenţe, continuă cele de mai sus, dar parcă într-un alt registru, cumva programatic, despre modul în care poate pătrunde un tînăr dascăl în această lume atît de delicată, comportamentul cu elevii, colegii, abordarea uneia sau alteia dintre problemele de serviciu, cum sînt alcătuite programa şcolară şi manualul de limba şi literatura română (specialitatea celor doi autori), felul în care se desfăşoară comisiile metodice, inspecţiile, olimpiadele şcolare În partea a treia, Ecouri critice (parcă în continuarea ultimului fragment din partea a doua, Critica literară românească în manualele şcolare ş.a.) sînt mai lesne vizibile şi laturile critice/ poetice/ literare ale celor doi autori, în texte intitulate: Dimitrie Cantemir – spirit universal, Grigore Vieru – „o lacrimă de-a lui Eminescu”, Zilele cantemiriene ş.a.

Poate că astfel de cărţi ar fi de dorit să fie între lecturile celor care, într-un fel sau altul, ajung să decidă destinele învăţămîntului românesc, adică, mai concret, ale generaţiilor de copii ai noştri şi ale celor care le conduc paşii pe timpul anilor de şcoală, dacă îşi doresc cu adevărat să priceapă ce şi de ce trebuie făcut un pas sau altul. Uitîndu-mă însă la anii din urmă, cumva am o îndoială că aşa ceva se întîmplă adesea, cu adevărat…

 

Florentin Dumitrache, Prin ochiul lunii, versuri, Editura Timpul, Iaşi, 2015, 166 p.

Nu am discutat acest aspect, nu ştiu de cînd a început să scrie versuri, dar din anul 2011 Florentin Dumitrache a început să publice în volum. Pare că dorinţa de a-şi aşterne gîndurile şi sufletul în vers a ieşit la liman, poate după ce, ani în şir, viaţa nu i-a oferit prilejul şi răgazul pentru asta. Pînă acum a publicat volumele: Calul alb, 2011, Ninsoarea tîmplelor, 2011, Iluminări tăcute 2012, Nedumeriri tîrzii, 2012, Fluturii din scris, 2013, Vise în lumină, 2014, dar şi un prim (poate) pas spre lirica de sorginte niponă, în speţă tristihuri în stil haiku (semnalat în „Poezia,” numărul de primăvară din 2014), intitulat Săgetat de anotimpuri. (Şi în acest volum sînt cîteva tristihuri care amintesc de acest pas al autorului).

Excluzînd (din motive care ţin de specificul liricii de sorginte niponă, de care a încercat să se apropie în felul său), deşi nu cu totul, Săgetat de anotimpuri, spuneam şi altădată că dacă îi aşezi volumele într-o înşiruire, ca într-un fel de „carte” care să le cuprindă pe toate, fiecare pare a fi o pagină a vieţii sale în haină de vers, un fel de răsfrîngere în oglinda cuvintelor a unei părţi a înlăuntrului, a gîndurilor sale. Şi în acest volum autorul se vădeşte a fi adept cu precădere al căutării rimelor, al muzicii cuvintelor prin intermediul versului rimat, mai puţin al versului alb. Deşi are şi acesta locul lui în cartea de faţă, în primul ciclu, Am dormit pe un gînd (al doilea, Călător tăcut, cuprinde sonete), dar pare că, nu de puţine ori, caută să găsească loc aici şi unor secvenţe rimate.

De la primul volum pînă la acesta nu putem vorbi de diferenţe semnificative de vocabular ori de stil/ tematice. Şi acesta are cam aceleaşi caracteristici, autorul are cam la acelaşi „mod de a scrie”. Dominanta şi a acestui volum vine dinspre „sertarul cu amintiri”. În ton, ades elegiac, cîntă viaţa, cu bucuriile, frumuseţile, dar şi tristeţile ei, cu atîtea clipe plăcute şi oameni dragi care însă au păşit dincolo de această lume, dar mai ales cu fără de istov şi prea repede curgerea timpului, care îşi ia obolul din tot şi din toate. Însă dragostea poate trece, la modul ideal, dincolo de apele lui învolburate (spune autorul: „Mi-ai înmiresmat clipa/ cu zîmbetul tău,/ fagurul gurii, dorinţă din vis, acum pot ajunge/ la ţărmul mării/ să chem sirenele/ să-mi cînte de dor,/ de dorul tău” – Acum pot ajunge). Chiar dacă, spune Florentin Dumitrache, „sîntem doar o clipă”, „doar un strop de rouă trecătoare”, putem atinge cu sufletul bucuriile dăruite de simbioza dintre om şi natură, ori dintre două inimi. Putem simţi, „printre fapte şi-amintiri/ împliniri şi ne-mpliniri”, ce înseamnă să păşeşti pe calea armoniei „cînt-vînt-natură-suflet”. Cam în aceeaşi notă este scrisă şi a doua secţiune a volumului.

De acum, Florentin Dumitrache pare că a ales felul în care vrea să scrie, şi din punct de vedere formal, şi stilistic/ tematic. Uneori sînt poeme care par (aidoma unei ceşcuţe de ceai făurită de un maestru al lutului din Arhipelagul Nipon, care pare frîntă din pămînt, de parcă ar putea să fie şi altfel, dar lasă loc imaginaţiei să caute altă „înfăţişare” posibilă), nu întru totul lăsate să dospească întru decantare/ coacere. Acesta este felul autorului de a scrie, cu sensibilitate, căutînd sinceritatea (şi, spuneam altă dată despre această „nevoie de dospire”, dacă ar căuta să „lucreze altfel la haina poeziei lui, la fel de bine poate ar strica ce oferă acum), în notă confesivă, povestindu-se pe sine, povestindu-şi gîndurile „transformate în nelinişti/ temătoare, tremurătoare/ ca frunza în toamnă”, la ceas de „seară”, cînd „doar amurgul/ mai poate număra/ din amintiri/ zborul de păsări…”.

Revista indexata EBSCO