Jul 18, 2016

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC: S-a dus prea devreme…

Bogdan Ulmu ne-a tras clapa… Mi-a tras clapa… S-a grăbit… Cînd mai aveam cîte ceva de făcut prin cea cultură românească invadată de neaveniţi ahtiaţi (după una, alta…).

Relaţia noastră (prietenia?) nu se scufunda „în negura timpurilor”, vorba junimiştilor, dar nişte jaloane tot au rămas. Cum ar fi, spre exemplu, avîntata, ludica, nonşalanta colaborare (iată că s-au scurs mai bine de 10 ani de atunci!) la cele 200 de reţete cercate… ale bătrînilor M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi, pe al cărei exemplar destinat bibliotecii mele postume şi-a pus apostila (v. facsimil). Încă nu aflase că se punea la cale o nouă înfăţişare grafică a venerabilei lucrări gastronomice.

Întîlnirile ocazionale, în spaţii publice sau în tihna casei mele, urmau să fie complinite printr-o expediţie la Mănăstirea Suceviţa, însoţiţi fiind de fiul său şi soţia mea, amînată şi… rămasă în suspensie. Cum tot aşa va rămîne şi proiectata traducere a cărţii semnate de Georges Bernier: Antoine Caręme 1783-1833. La sensualité gourmande en Europe, care i s-ar fi potrivit ca o mănuşă, date fiind preocupările sale din afara scenei.

Crescut în Bucureştiul intelectual, cu vaste cunoştinţe de suflet din aria culturii sănătoase, s-a transplantat deplin în lumea ieşeană (chiar şi membru al meteoricului Partid al Moldovenilor), căreia i-a adus servicii nenumărate, pe varii paliere (aşa cum a făcut-o, dealtfel, la nivelul întregii ţări – ba chiar şi cu ramificaţii internaţionale), în primul rînd prin zecile (sutele?) de piese puse în scenă sau prin comentariile teatrale acide, docte, pline de nerv. Repertoriul, atît clasic cît şi cel modern, nu s-a dovedit suficient de cuprinzător, aşa încît Bogdan Ulmu a completat paleta cu producţii proprii, care s-au adăugat raftului ce-i poartă semnătura, din care nu lipsesc nici creaţiile poetice.

Preşedinte al Academiei vesele a „Convorbirilor literare”, calitate în care a conceput şi înmînat, în cadru cît se poate de „festiv”, diplome „de amiciţie” care smulgeau hohotele cuvenite din partea asistenţei, a ştiut să fie companion dorit, căutat, revendicat la mai toate întîlnirile de suflet ale oamenilor de spirit şi înaltă simţire. Ne va lipsi mintea sa scăpărătoare, uşor scăpată din constrîngerile impuse de cutumele vieţii sociale, care înviora şi înălţa cota discuţiilor colocviale (ce scînteieri de inteligenţă debordantă şi-au luat zborul în eter, în compania lui Eugen Andone, Nicolae Turtureanu, de exemplu!).

 

Viaţa nu l-a scutit de încercări, de grele încercări, peste care însă a ştiut să treacă fără paradă de suferinţă, păstrînd în suflet doar ceea ce se cuvenea şi răsuflîndu-se aluziv, arareori. Era prea înţelept pentru a se plînge, a se lamenta, atîta timp cît ştiut îi era prea bine că nu există compasiune decît de ochii lumii, căci mai fiecare ins este preocupat de mărunţişurile (banalităţile) propriei vieţi cotidiene…

S-a grăbit… S-a grăbit să se întîlnească, acolo, sus, cu prietenul său din altă generaţie Valentin Silvestru, de exemplu, ca să se mai „distreze” împreună cu I.L. Caragiale sau I. Creangă (printre favoriţii săi) şi atîţia alţii din bogatul său (lor) „repertoriu”. S-a grăbit, lăsîndu-ne pe noi în urmă, cu un spirit viu mai puţin la masă, cu regrete, cu promisiuni neîmplinite…

Dumnezeu să-l odihnească!

Revista indexata EBSCO