Jul 18, 2016

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Excurs în destinul unei capodopere

O idee de luat în seamă a avut Editura Felix Film din Bucureşti proiectînd o suită de lucrări dedicate relaţiei literatură dramatică/teatru/film relaţie căreia cultura românească îi datorează o seamă de realizări remarcabile. O primă asemenea lucrare semnează cercetătoarea Adriana Dumitraşcu* (autoare şi altor cărţi din acelaşi domeniu – cărţi la care ne-am referit tot în aceste pagini); ea abordează, de data aceasta, unul dintre momentele cele mai semnificative din istoria cinematografiei româneşti şi a relaţiei acesteia cu literatura dramatică, moment în miezul căruia se află capodopera caragialiană O noapte furtunoasă şi „aventura” trecerii ei de la teatru la film. Nu doar pentru că devenirea cinematografică a piesei a fost un fel de aventură (date fiind condiţiile precare şi perioada nesigură în care s-a produs), ci pentru că rezultatul – filmul adică – este o operă valoroasă (fără îndoială, cea mai valoroasă din istoria veche a cinematografiei naţionale) trebuie apreciată iniţiativa de a i se dedica o carte – „un excurs în destinul unei capodopere”, cum o consideră editorul şi cum este de fapt.

Adresîndu-se în special tineretului, volumul este structurat cu o claritate cvasididactică, pe capitole distincte, precis delimitate, care au însă calitatea de a se însuma într-un întreg coerent egal cu o imagine completă şi substanţială a fenomenului literar-teatral-filmic la care se raportează. Caracterul de antologie de texte din cele trei zone de creaţie implicate este predominant şi autoarea subliniază cu modestie acest fapt: „Am dorit, ca un elogiu binemeritat, să lăsăm cuvîntul celor mai pricepuţi, profund implicaţi în exerciţiul critic, literar, dramaturgic, teatral, teatrologic şi, se înţelege, filmic şi filmologic”. Întîlnim astfel nume de real prestigiu (Tudor Arghezi, Cella Delavrancea, Eugen Ionescu, Garabet Ibrăileanu, Tudor Vianu, Al. Călinescu, Şerban Cioculescu ş.a.) care semnează texte fundamentale despre teatrul lui Caragiale, la care se adaugă unele confesiuni ale dramaturgului şi amintiri ale fiicei acestuia (Ecaterina Logadi), apoi, trecînd la cronica dramatică, luăm cunoştinţă (doar!) cu opiniile lui Valentin Silvestru. E singurul subcapitol al cărţii care ni s-a părut expediat.

Sînt reproduse două variante ale piesei – cea publicată iniţial în „Convorbiri literare” (nr. 7-8/1879) şi textul definitiv (din „Opere alese”, 1972).

Ajungînd la „cestiune”, adică la adaptarea cinematografică, aflăm un dosar doldora de date, informaţii, comentarii, profiluri, etc. E prezentat mai întîi regizorul Jean Georgescu, cu un autoportret, cu o bogată fişă biofilmografică şi cu judecăţi de valoare asupra creatorului semnate de critici, scriitori, regizori care l-au cunoscut (D.I. Suchianu, Malvina Urşianu, Const. Ţoiu, Ioan Lazăr, Viorel Domenico ş.a.). Filmul propriu zis se bucură de o atenţie amănunţită, de la genericul cu distribuţia şi cu toate datele privind producţia, la povestea filmărilor, la data şi locul premierei, etc. Pasionante sînt relatările doctorului Ion Cantacuzino (de fapt, principalul „motor” al acţiunii) despre cum se putea face un film în România anului 1942. E reprodus şi scenariul acestuia – la care însă s-a renunţat în favoarea decupajului regizoral al lui Jean Georgescu.

După premieră (22 martie 1943, cinema Aro) presa a reacţionat ca în faţa unui eveniment; sînt adunate în paginile cărţii opinii din principalele publicaţii ale vremii: „Cortina”, „Timpul”, „Cinema”, „Ramuri”, din păcate fără numele opinenţilor. O singură excepţie: Elena Farago în „Universul literar”. Opiniile sînt, în general, favorabile, subliniind mai ales priceperea regizorului în crearea atmosferei bucureştene a finalului de secol XIX, dar şi în conducerea actorilor întru realizarea unui stil de interpretare unitar şi convingător. Sînt remarcaţi mai ales Radu Beligan (Rică Venturiano), Al. Giugaru (Jupîn Dumitrache), Maria Maximilian (Veta), Florica Demion (Ziţa), George Demetru (Chiriac). Limbajul critic al acestor opinii este însă unul simplu, impresionist, fapt explicabil pentru perioada respectivă. Lucrurile se schimbă însă radical cînd ajungem la paginile în care sînt publicate opiniile criticilor profesionişti de mai tîrziu, care s-au întors spre acest moment de excepţie al istoriei filmului românesc analizîndu-l sub toate aspectele, dar mai ales din cel al esteticii cinematografice. Reţinem: D.I. Suchianu, Valerian Sava, Florian Potra, Ioan Lazăr, Ioan-Pavel Azap, Călin Stănculescu, ş.a.

Parcurgînd volumul doamnei Adriana Dumitraşcu cu un interes sporit cu fiecare nouă pagină, ajungem în final la concluzia că autoarea şi editura şi-au atins cu succes ţinta vizată: „Ne-am propus să realizăm o carte-document, un scenariu critic şi teoretic pe baza unei materii de excepţie – dramaturgia lui I.L. Caragiale, în speţă lucrarea O noapte furtunoasă”. Într-adevăr asta este cartea de faţă, un document preţios ce se înscrie într-o zonă puţin frecventată de exegeţi – zona esteticii comparative dintre teatru şi cinema. Este o iniţiativă care se cere a fi continuată, literatura dramatică, teatrul românesc oferind cercetătorului ample posibilităţi de abordare a relaţiei lor cu cinematografia.

Subliniem, în încheiere, meritul autoarei care, cercetînd cu acribie „întîmplarea” teatral-cinematografică din 1942, a adunat în paginile cărţii sale cam tot ce s-a scris atît în epoca respectivă, cît şi după aceea, pînă astăzi, realizînd astfel o monografie de un fel special, aşa cum merita acest film, şi mai ales aşa cum se cuvenea a fi tratată relaţia teatru-film în general.

Nu atît ca orgoliu local, cît mai ales bazaţi pe relaţia cu totul particulară pe care Caragiale a avut-o cu Iaşii (cu Junimea, cu „Convorbiri literare”, cu Teatrul Naţional) zicem că ne-ar fi plăcut să întîlnim în paginile cărţii „o grăunţă cît de mică” referitoare la această relaţie. E amintit într-un loc Ştefan Ciubotăraşu ca interpret al lui Jupîn Dumitrache. Dar nu e amintită – şi era cazul – Athena Georgescu, o Vetă excepţională (în premiera ieşeană a „Nopţii…”), socotită de Caragiale însuşi (prezent la spectacol) drept cea mai bună interpretă a personajului şi căreia i-a rămas, pentru tot restul carierei, supranumele de Coana Veta. N-ar fi fost, poate, lipsită de interes menţiunea că O noapte furtunoasă s-a aflat (bineînţeles) pe afişul primei Integrale Caragiale organizate la Teatrul Naţional din Iaşi, din iniţiativa directorului M- Sadoveanu, în 1912, anul morţii dramaturgului. Albumul Caragiale în Iaşii Junimii (Ed. Timpul, 2002) ar putea fi o sursă de semnificative informaţii în eventualitatea unei a doua ediţii (în care ar putea fi corectate şi unele nume de actori cunoscuţi apărute greşit: Ion Mînu în loc de Manu, R. Bulfiriski în loc de Romald Bulfinski).

 

Ştefan Oprea

 

17 mai 2016

 

* Adriana Dumitrascu, De la teatru la film. „O noapte furtunoasa”, Bucuresti, Ed. Felix Film, 2015

Revista indexata EBSCO