Jul 18, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Limba-în-relație: imaginarul transgresiv (I)

Omul este o fiinţă semiotică, o instanţă enunţiativă care produce semnificaţie şi care, la rîndul ei, interpretează sensul cuvintelor şi gesturilor altuia. În ciuda aparenţei de materie care ne înconjoară, omul trăieşte într-un univers simbolic, în care un rol esenţial îl joacă limbajul. De multă vreme deja – ca să nu spunem dintotdeauna – fiinţa socială nu se mai află în prezenţa imediată a realităţii, cunoaşterea sa trecînd prin limbaj, ceea ce face ca, potrivit lui Ernst Cassirer, ea „să se întreţină constant cu ea însăşi. S-a împrejmuit în aşa măsură de forme lingvistice, de imagini artistice, de simboluri mitice, de rituri religioase, încît nu poate vedea şi cunoaşte nimic fără interpunerea acestui element mediator artificial”[1].

Cultura fiind un ansamblu complex de reprezentări care se manifestă sub formă de tradiţii, religii, morală, artă etc., prin limbă, omul moşteneşte un sistem de valori pe care îl perpetuează şi/ sau îl transformă. Acest proces este cu deosebire evident în sfera creaţiei literare care, transpusă într-o limbă „majoră” (după distincţia operată de Gilles Deleuze şi Felix Guattari, 1975), este susceptibilă de a atinge şi influenţa un număr mai mare de persoane şi, puţin cîte puţin, de a modifica formele mentale sau viziunea asupra vieţii.

Întîlnirea dintre două spaţii culturale diferite, deşi înrudite, ţine de semiotica transculturală ce se încrucişează cu problematica deteritorializării (Deleuze, Guattari, 1972) şi valorifică noţiunea de între. De altfel, acest ne-loc pare să fi fost dintotdeauna un pămînt roditor şi un spaţiu privilegiat pentru mentalitatea românească arhaică, dar şi pentru scriitorii care au cunoscut gloria în şi prin o altă limbă, franceză, de pildă, ca limbă de adopţie, cum au fost Cioran, Ionesco, Panait Istrati, Vintilă Horia şi atâţia alţii.

Daniel Sibony (Entre-deux: l’origine en partage, 1991) defineşte acest între ca pe”o formă de ruptură-legătură între doi termeni, cu particularitatea că spaţiul rupturii şi cel al legăturii sunt mai vaste decât se poate crede. Altfel spus, în spaţiul intermediar, ruptura intervine acolo unde se deschide spaţiul unei noi legături, cel al reunirii şi al integrării. Toate scriiturile – şi cu deosebire traducerile – frecventează acest între limbi, spaţiu simbolic şi poetic, în care limba de origine, zăvorâtă şi alungată, se potenţializează, investeşte câmpul inconştientului, în vreme ce se actualizează codul lingvistic al noii limbi de expresie, dînd naştere unui limbaj şi unui stil de autor.

Un studiu al discursului romanesc est-european în general, românesc în special, pune în evidenţă mecanisme de traversare a limbilor şi culturilor foarte diferite de cele care caracterizează literatura africană de expresie franceză, spre pildă, sau cea sud-americană de expresie spaniolă sau portugheză. Lipseşte, mai întâi, complexul de inferioritate al dominatului căci, departe de a fi limba colonizatorilor, franceza, spaniola, portugheza reprezintă, pentru scriitorii români, o alegere estetică elitistă, o cale regală pentru a intra în „curtea celor mari”. Totuşi, o anume ambivalenţă subzistă, alimentată de înstrăinarea resimţită în acel între două sau mai multe limbi, între două sau mai multe culturi. Altfel spus, imaginarul şi expresia acestor scriitori sunt marcate în acelaşi timp de dorinţa de deschidere spre lume şi de înrădăcinarea în teritoriul cultural originar. Nu e întotdeauna confortabil să devii o rădăcină zburătoare, şi asta provoacă un conflict permanent între autenticitate şi lizibilitate.

Contextul cere o altă privire şi o altă poziţionare, flexibile şi mobile, căci eul a devenit polifonic, limba e adesea o inter-limbă (interlangue), iar universul cunoaşterii  se declină acum pluri- şi trans-disciplinar, deschiderea către imaginarul celorlalţi nemaifiind nicidecum o excepţie exotică, ci un dat obligatoriu. În acest spaţiu modulabil şi hipersensibil, în care totul se defineşte şi evoluează prin relaţionarea cu ceilalţi, limba română îşi defineşte şi ea o poetică specifică prin traduceri, deschizându-şi nebănuite porţi graţie abilităţii traducătorului. Acesta inventează practic un limbaj de trecere dintr-o limbă în alta, tot aşa cum fiecare poet inventează un nou limbaj în propria sa limbă. Artă a imaginarului în acest sens, traducerea este o veritabilă operaţie alchimică de metisaj cultural. Şi am în vedere aici toate tipurile cunoscute de traduceri, de la activitatea profesionistului (eventual scriitor el însuşi), trecînd prin autotraducere, şi pînă la acea formă cu totul specială, chinuitoare pentru mulţi (vezi Cioran), de mulare şi mutilare a imaginarului unei limbi în căutarea expresiei potrivite într-o alta, de transformare a unei crisalide de curte într-un fluture de zbor planetar. Trecerea de la o limbă maternă „minoră” la una „majoră” i-a smintit pe mulţi autori, care şi-au schimbat total nu doar registrul stilistic, ci şi pe cel ideatic şi spiritual, unele limbi fiind incapabile să absoarbă acea libertate debordantă, dezlănţuită şi bezmetică a unor idiomuri, precum limba română, o limbă pe care Cioran, de pildă, a regretat-o toată viaţa pentru „mirosul ei de prospeţime şi putreziciune, amestecul de soare şi bălegar, urîţenia nostalgică şi superba neglijenţă”. (Istorie şi utopie)

Dacă ne aplecăm puţin asupra francofoniei – o sferă care îmi e mai apropiată, dar şi una care a „absorbit” mulţi autori români –, observăm că,deşi aparent glosocentrică, de fapt, ea configurează o identitate pornind de la elemente multiple şi nu întotdeauna convergente sau armonioase. Împodobită cu straie monolinguale, dar pentru a vorbi despre multiculturalism şi alteritate… Cu sălbăticie apărată în puritatea sa virginală, acasă la ea, dar pe alte meleaguri asociată constant şi voit cu activitatea cea mai creatoare, cea care îi redă unei limbi vivacitatea şi bogăţia ei primordiale. Suprem paradox, poate, acesta al logicii de excluziune: Hexagonul a făcut din franceză o enclavă înconjurată de îngrădituri academice şi legislative, în alte părţi, ea e un teren fertil, o matrice generatoare, un trup flexibil şi maleabil, promis tuturor, asumînd sacrilegii şi torsiuni în numele libertăţii de gîndire şi expresie. Nimic mai rafinat, nimic mai greu accesibil decît franceza clasică, nimic mai bogat şi mai spumos decît această limbă creolizată, ivită din toate frustrările, umilinţele şi visele de frumuseţe amestecate. Francezul nu se simte cu adevărat în largul său în limba franceză, dar francofonul, da. Cel dintîi aproape că nu are dreptul s-o atingă, s-o simtă, s-o stîlcească, s-o iubească şi s-o urască. El trebuie să o respecte, să vegheze la eternitatea ei, să o contemple pe un soclu. Dar francofonul îşi poate permite toate îndrăznelile pe care propria limbă i le interzice adesea şi să descopere, cu minunare, un loc fără legături fixe, o rădăcină zburătoare.

În această zonă de libertate singulară pe care doar limba o conferă, fără limite geopolitice sau instituţionale, situăm specificitatea „spaţiului francofon”, cu strălucire ilustrată, între alţii, de cîţiva ani, de scriitorul român stabilit în Elveţia romandă în 1990, Marius Daniel Popescu. Nu ştia deloc franceza înainte de a sosi la Lausanne, iar astăzi îşi scrie toate textele direct în această „no man’s langue”, cum o numea un alt mare apatrid român, poetul Gherasim Luca. Popescu se simte liber, refuză orice schemă literară, un gen de dezinhibare ce nu răzbătea din primele sale scrieri, în limba română. Spaţiu al libertăţii cognitive, practice, afective, limba franceză, percepută ca atare se deschide mai ales spre deliciile lingvistice şi chiar simbolice interzise nativilor. Cum contururile acestei noţiuni rămîn fluide, marii scriitori (precum Kundera, Makin, Chamoiseau sau Mabanckou, de exemplu) profită pentru a-şi construi o identitate fictivă pentru că e ficţională, relativ liberă în raport cu limba maternă, ca şi cu limba de adopţie. Jocul cu cuvintele, cu timpul, cu „eu”, totul este permis acolo. Se pare că suntem mai liberi în limba altuia care, de altfel, în scurt timp, nu mai este cu totul a altuia, căci grefăm pe ea întreaga noastră încărcătură culturală vitală. Şi ea iese înfrumuseţată din acest joc.

 

***

 

Într-o foarte recentă şi pasionantă discuţie desfăşurată la universitatea din Iaşi, scriitorul român, trăitor în Franţa de foarte multă vreme, Virgil Tănase – el însuşi traducător în limba română din franceză (R. Barthes, T. Todorov, Balzac, între alţii), rusă şi spaniolă, respectiv în limba franceză din română (N. Breban, V. Voiculescu, M. Sadoveanu etc.), rusă şi italiană – pleda pentru o formă de traducere empiric-hemeneutic-ontologică, dacă-i putem spune aşa. În esenţă, Virgil Tănase îi îndemna pe traducători să se arunce în apă, să citească atent o frază (sau un vers) din volumul de tradus, să se pătrundă de ea, apoi să închidă originalul şi să o recreeze în limba ţintă aşa cum urcă ea din străfundurile tălmăcitorului, fără o preocupare raţională pentru fidelitatea faţă de sensurile şi nuanţele textului-sursă, sau faţă de orizontul de aşteptare lingvistic, cultural, social al publicului vizat. Atunci, cuvîntul just va veni de la sine, iar interpretarea va avea fluiditatea naturală şi îndrăzneala unei creaţii autentice. Mărturisesc că am nutrit dintotdeauna o profesională invidie faţă de traducătorii de poezie buni, deci amarnic de puţini ! În plus, cînd vine vorba de transpunerea lui Eminescu în limba franceză, invidiei i se adaugă o mefienţă izvorîtă din permanenta insatisfacţie resimţită faţă de numeroasele tentative de acest gen, unele de-a dreptul ridicole sau ilare, aducînd mai degrabă deservicii poetului român.

M-am apropiat, deci, pe vîrfuri de Lumina de lună/ Lumičre de lune, ediţia bilingvă de poezii eminesciene în tălmăcirea lui Nikolas Blithikiotis, publicată la Editura Geea din Botoşani, în 2008. Apoi, m-am trezit cufundată în sunete şi imagini şi am simţit că un univers întreg se reconstituie în jurul lor. Autentic, parfumat şi… altfel. Şi chiar cred că, dincolo de toate glosele despre posibilitatea sau imposibilitatea traducerii, despre sisteme şi articulaţii diferite etc., un text care freamătă viu, care te face să respiri poezie şi nu cerneală de tipar, Cuvînt creator şi nu interfaţă factice, acela îşi merită pe deplin numele de traducere poetică. Sau, mai degrabă, poietică.

Nimeni nu caută teorii într-un poem, ci trăiri, o stare de conştiinţă modificată, am putea spune, după cum nici un mistic adevărat nu încearcă să-l înţeleagă pe Dumnezeu, ci să şi-l aproprie, să-l pătrundă, să-l integreze fiinţial.

E drept că şi datele biografice ale traducătorului limpezesc, cumva, această consonanţă cosmo-semantică aparte a universului său cu cel eminescian. Născut în Langada, în 1947, în plin război fratricid grec (1944-1949), Nikolas Blithikiotis a crescut în România, mai întîi prin diverse colonii de copii greci refugiaţi (Sinaia, Tulgheş, Păclişa), apoi la Botoşani. Astfel, atît copilăria cît şi adolescenţa sa au fost impregnate de creaţia, dar şi de spaţiul ontic eminescian. Întoarcerea în „Itaca” natală se produce abia în 1974, după studii de litere la Universitatea din Bucureşti şi un scurt sejur brăilean, ca profesor de franceză. În fine, din 1981, Nikolas Blithikiotis trăieşte în Franţa.

Iată, aşadar, o configuraţie civilizaţională şi spirituală aparte, în care răsună ritmuri antice elene, purtate de pitagoreice armonii şi proporţii, dar şi rigoarea şi precizia prozodică specifice versului francez, pe un fond de ţesut simbolic eminescian. Aceste elemente conjugate fac din Nikolas Blithikiotis, aşa cum o scrie cu perfectă îndreptăţire Pompiliu Crăciunescu în prefaţa sa, reprezentantul unei a treia căi, cea a transcenderii limbilor, textelor, civilizaţiilor întru esenţa Poeziei. În această perspectivă, nici Eminescu nu mai reprezintă alteritatea, nici traducerile nu mai sunt „frumoase infidele”, ci interpretări trans-fidele, în care respectul duhului poetic originar se sprijină pe muzicalitatea internă şi pe libera împreună-creaţie, nu pe numărători de silabe sau duplicate lexicale.

Poate că aceasta e cea mai firească şi mai sinceră raportare la traducerea de poezie în general şi a lui Eminescu în particular. Atunci cînd scapi de condiţionările impuse de o singură ancorare existenţială, într-o singură limbă şi o singură cultură, şi pluteşti, simultan, pe ape în care se amestecă izvoare pure şi fluvii năvalnice, atunci cînd laşi să se audă cu adevărat în tine vocile, chiar divergente, contradictorii, dar armonice, ale mai multor civilizaţii impropriu spus „apuse”, atunci se desfac cu adevărat chingile ce încartiruiesc cuvîntul, iar acesta îşi poate regăsi fibra sacră, în acel moment, traducerea nu mai e un chin stilistico-sintactic, ci o transpunere familiară, o reaşezare într-o altă matrice, un „terţ tainic inclus”, în care nici una din limbi nu-şi anulează forţa prin cealaltă, ci se co-mută pe alt plan, îmbogăţit semantic, expresiv şi referenţial.

În mod fericit, Nikos Blithikiotis reuşeşte o operaţie delicată, de artist dublat de un meşteşugar de mare precizie, căci am putea spune, citîndu-l pe Clas, că a face o traducere poetică e asemenea cioplirii unei pietre preţioase cu varii dimensiuni… „La fel ca şlefuirea unui diamant, traducerea este, la rîndul ei, o muncă deosebit de grea, căci, fără a corupe materia, ea trebuie să scoată la iveală multiplele faţete care strălucesc în funcţie de lumina care le atinge.” (Clas, 2005: 49) Şi tot aşa cum un diamantar autentic ştie că o minusculă imperfecţiune a obiectului prelucrat, dacă se integrează frumos în ansamblu, îi sporeşte valoarea, la fel şi Nikos Blithikiotis ştie, ca orice bun traducător, că va exista mereu, în orice text, un reziduu de intraductibil, pe care nu se înverşunează să-l elimine, ci îl acceptă cu delicata smerenie a celui care ştie că orice creaţie este un act unic. Iau un mic exemplu din Sara pe deal: „buciumul sună cu jale” / „le buccin rompt le silence”. Şi dacă „jalea” noastră nu are echivalent în altă limbă, atunci ecourile infinite şi mişcarea fluidă a versului francez fracturat de acel „rompt” („rupe”, „sparge”), provoacă, în cele din urmă un efect similar. E ceea ce numesc imaginar transgresiv.

Aproape orice bun cunoscător al unei limbi şi civilizaţii poate purcede la o traducere de proză; nu e şi cazul poeziei, unde cuvîntul trebuie să vibreze pe o altă frecvenţă şi unde nu se întîlnesc, pur şi simplu, două sisteme lingvistice. E drept că limba franceză se pretează mai puţin la o fericită transpunere poetică a unor texte româneşti, pentru că sistemele prozodice respective sunt foarte diferite: primul e axat pe o versificaţie cu bază silabică, regulată, celălalt, pe o versificaţie cu bază accentuală, în care silabele scurte şi lungi alternează, ritmul interior fixînd balanţa echilibrului sonor. Dar aceste diferenţe reprezintă şi o şansă extraordinară pentru cel care ştie să le mînuiască, pentru că, ontologic, în clipa începerii lucrării, diferenţa între cele două sisteme e una singură şi e dătătoare de libertate, anume, limba de plecare e fixată, mulată în verb, în vreme ce limba către care se îndreaptă traducerea e o sumă de infinite potenţialităţi, iar interpretul îşi poate alege gama ideatică şi expresivă în care să-şi desfăşoare cîntul. Sigur, rămîne exigenţa fidelităţii, dar atunci cînd există compatibilitate şi asumare integrală, rezonanţa potrivită se impune aproape de la sine.

De fapt, se săvîrşeşte aici un exerciţiu de luminoasă con-lucrare între imaginarul poetic eminescian şi formaţia, experienţa, fiinţarea lui Nikos Blithikiotis, ceea ce face ca inevitabilele aproprieri personalizate din exerciţiul transpunerii să nu desfigureze conţinutul original, uşoarele devieri lexicale să se înscrie în acelaşi cîmp semantic, astfel încît lectura traducerilor în franceză a poeziilor lui Eminescu te face să ieşi din litera textului şi restituie universul imaginar al creatorului şi fiorul trăirilor sale, dincolo de timp şi de limbă. Această transcendere e grăitoarea ilustrare a spulberării mitului intraductibilităţii eminesciene; iată că, indiferent de dificultăţile specifice, un mare poet, un mare gînditor îşi poate schimba veşmintele şi traversa veacurile şi frontierele lingvistice.

 

 

 

[1]Ernst Cassirer, Essai sur l’homme, Paris, Minuit, 1975, pp. 43 ?i 44.

 

Revista indexata EBSCO