Jul 18, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – ISIS: armata Jihadului

“Această carte are la bază o motivaţie personală. Unul dintre autori este sirian prin naştere, originar din oraşul de frontieră Abu Kamal, care a fost multă vreme o poartă de intrare a jihadiştilor în Siria şi care este acum o poartă de ieşire către Irak. Celălalt autor a transmis ştiri din suburbia al-Bab din Alep, odinioară leagănul societăţii civile siriene independente şi democrate, astăzi sinistru fief al ISIS, condus după dogmele şariei.”

Michael Weiss, Hassan Hassan, Armata jihadului, Introducere, p. 16

 

„ISIS şi-a însoţit guvernarea autoritară de o remarcabil de reuşită economie de război. […] Reglementările şi controlul preţurilor reprezintă un alt domeniu în care guvernarea ISIS s-a dovedit eficientă. […] Se crede că ISIS a cîştigat milioane de dolari pe lună din petrolul din Siria şi Irak – între unu şi două milioane pe zi. […]  De asemenea, ISIS impune taxe non-musulmanilor care trăiesc pe teritoriile lui, în special creştinilor (4,25 grame de aur pentru bogaţi şi jumătate din această cantitate pentru indivizii cu un venit mediu). Organizaţia obţine bani şi prin furturi deghizate în pedepse civile. […] În vreme ce donaţiile din partea sponsorilor străini constituie un procentaj nesemnificativ din tezaurul său, indivizi cu dare de mînă, fie ei donatori străini sau membri care s-au alăturat grupului, cotizează în continuare. Şi mai semnificativ (prada de război, noţiune care cuprinde, conform ISIS, şi jafurile şi furturile), este una dintre cele mai mari şi importante surse de venit”. (pp. 290-294)

 

Lumea se confruntă cu fenomene complicate ale căror efecte „oamenii obişnuiţi” încă nu le înţeleg/ definesc cu toate implicaţiile, şi ale căror cauze sînt fie insuficient/ deficitar pricepute (şi transmise) de factorii de decizie, fie „ascunse sub preş” sau, uneori, mai rău, „oferite” public, pe diverse canale, trunchiat (cel puţin). S-au stîrnit conflicte pentru motive (aşa cum au fost ele „declarate”/ aduse la cunoştinţa noastră) discutabile, nu o dată contrazise de realitate (am putea discuta de cazul atacării Irakului, nu că nu ar fi fost destule altele/ că Saddam a fost un dictator al cărui loc nu era în fruntea statului, indiscutabil, cum e şi cazul lui Assad) fără a fi cuantificate limpede nici urmările, fără a fi evaluate corect şi coerent soluţiile de după declanşarea haosului într-o zonă sau alta (mult prea multe, din nefericire), şi fără a fi înţelese aşa cum ar fi trebuit nici mentalitatea, nici felul de a fi al celor cărora s-a dorit să li se impună un alt „model de viaţă”.

Mult timp atenţia lumii a fost „dirijată” spre bin Laden şi ce a însemnat el. Acum însă, nume ca Daesh/ ISIS/ ISI/ SIL, Al Qaeda (cu „ramuri” ca Jabhat al-Nusra, din Siria, de exemplu) şi mult prea multe altele se amestecă în paginile ziarelor ori pe ecranele televizoarelor fără ca, de multe ori, oamenii să aibă suficiente informaţii (cîte se pot oferi şi sînt necesare) să discearnă cu ce se confruntă cu adevărat, cine cu cine şi pentru ce/ din ce motive se luptă. Nu puţini sînt cei care nu înţeleg, uneori, nici dacă este o chestiune de educaţie/ mentalitate sau atentatul sinucigaş este „numai” o formă de reacţie (şi aici, subliniind că nu este nimic „scuzabil/ justificat” la acestea, este necesară priceperea lanţului motivaţiilor, nu ajunge „explicaţia” legată de religie) la felul în care gîndesc cei care comit aceste… gesturi că trebuie să răspundă Occidentului, despre care consideră că a năvălit peste ei pentru a le schimba/ influenţa viaţa/ ori a obţine profit. Nu uităm nici marea masă de cetăţeni europeni de alte origini, inclusiv arabă, dintre care unii au/ sau creează probleme reale în ţările în care locuiesc, între care apar şi „radicalizările”. Pe de altă parte, a fost o „primăvară arabă” complicat de înţeles şi ca substrat, şi în ce priveşte „factorii declanşatori”, şi chiar (sau mai ales) urmările. „Se vorbeşte” ba de un război religios, ba de un al treilea război mondial, ba de terorism la scară, ba de… Sînt tot mai multe atentate în inima Europei care ameninţă, concret, palpabil, un anume mod de viaţă şi favorizează recrudescenţa unor partide/ mişcări extremiste. Porţile Europei au fost „deschise” într-un mod insuficient înţeles/ controlat, iar cetăţenii continentului, nu de puţine ori lipsiţi de informaţiile coerente care le-ar permite înţelegerea cît mai aproape de adevăr a fenomenului, nu pot să facă cu certitudine distincţie, adesea, între oamenii aflaţi în teribilă nevoie şi cei care vin aici ca „soldaţi ai jihadului”.

Ne oprim aici asupra uneia din cărţile care încearcă (bazîndu-se şi pe cercetări ale ziarelor/ documentelor/ volumelor unor specialişti/ oameni implicaţi, dar şi pe cunoaşterea zonei) să conducă la o mai bună înţelegere a ce înseamnă ISIS şi cum s-a ajuns la apariţia acestui flagel care au dus crima şi teroarea la cote de neimaginat. Cei doi autori, cunoscînd îndeaproape zona, dar şi diverse „etape” care au dus la situaţia de acum, oferă o viziune asupra organizării/ ideologiei/ finanţării/ modului de recrutare, mediului în care a evoluat (cu detalii care ţin de etnii, religie, aspecte social-economice ş.a.), modului de luptă etc., însă şi un bagaj serios de detalii/ informaţii, multe puţin sau mai deloc cunoscute omului „obişnuit”, şi pornind de la accesul la o varietate de documente, la lideri/ simpatizanţi/ luptători din cadrul ISIS, dar şi la militari sau oameni implicaţi fie în procesul decizional, fie în lupta la faţa locului (Irak, Siria ş.a.).

Cîteva lucruri se desprind din carte (dincolo de o „stranie” întrepătrundere şi a intereselor de tot felul cu incompetenţa), începînd cu întărirea imaginii că acele „piese” care ne sînt prezentate de multe ori ca fiind „aspecte” cumva separate (Irak, Afganistan, „primăvara arabă”, Siria ş.a.) au multe „puncte” comune/ tangente. Sînt (dincolo de politica, „gingaş/ eufemistic” spus, „cu două feţe”/ funcţie de interese a puterilor implicate, în multe situaţii – de pildă, în timpul lui Saddam, rebeliunile şiiţilor şi ale kurzilor declanşate „la imboldul SUA”, „la finalul Primului Război din Golf”, „pentru a fi mai apoi măcelărite în mod brutal – cu acordul tacit al Statelor Unite”), multe decizii cel puţin discutabile (grefate şi pe interese, dar şi pe informaţii greşite sau chiar incompetenţa de a înţelege exact „detaliile”/ implicaţiile) care au „împins” spre o stare de fapt. Una dintre cele mai evidente (şi controversate) decizii cu impact şi astăzi este aceea a lui Paul Bremer, şeful Autorităţii Provizorii a Coaliţiei în Irak, care a pornit ceea ce s-a numit „politica de debaasificare” fără a avea un pan coerent, fapt care a făcut, dincolo de multe alte „detalii”, ca, în afară de alţi „soldaţi”, de militanţi de toate felurile, bună parte din cei 65-95000 de membri (conform colonelului Derek Harvey, din Serviciul Militar de Informaţii) ai unor „divizii pretoriene” ale lui Saddam, din Fedayeen Saddam, Garda Republicană Specială, Mukhabarat, „un termen-umbrelă sub care intrau toate serviciile secrete irakiene”, să se alăture la ceea ce a devenit ulterior Stat Islamic[1]. Cu alte cuvinte, nu erau deloc „enclave de disperaţi”, cum le spunea secretarul american al Apărării, Donald Rumsfeld.

Şi cu gîndul la valurile de refugiaţi dinspre Siria, sau, pe alte coordonate, felul în care se spune că ar fi pornit totul în fosta Iugoslavia (dincolo de toate tensiunile acumulate în timp), aparent de la un fapt considerat, poate, în alte circumstanţe, în limbaj „diplomatic” dacă nu „banal”/ „regretabil”, cel mult unul care poate fi, în ultimă instanţă, împiedicat să escaladeze, am citit, de pildă, capitolul „Revoluţia trădată”. Şi pe „fundalul” „primăverii arabe”, Bashar al Assad dădea un interviu (31 ianuarie 2011, „Washington Post”) în care, discutîndu-se despre revoluţiile din Tunisia, Egipt, Libia, spunea că „Siria este stabilă”, pentru ca, pas cu pas, după alte cîteva incidente cumva izolate (exemplu: „în 17 februarie s-a declanşat un protest spontan” – în piaţa din „cartierul al Hariqa [din Damasc – n.n.], după ce un ofiţer de poliţie l-a insultat pe fiul unui negustor” – care a dus la un lanţ de demonstraţii) s-a ajuns la deteriorarea abruptă a situaţiei. Regimul a trecut la represalii armate, arestări, torturi inimaginabile făcute de oameni ai serviciilor secrete/ poliţiei/ armatei (cel mai adesea alawiţi[2], spun autorii), violuri ş.a., comise şi de shabiha (bandele de mercenari „loiale lui Assad”), chiar lucruri mult mai grave, cum ar fi atacul cu arme chimice din 2013. Sînt descrise acte de represiune/ tortură de toate felurile, de pildă împotriva sunniţilor. Scopul, spun autorii, era radicalizarea sunniţilor şi împingerea lor spre acte extreme. Un expert în radicalizare spune că, folosind acest tip de campanie „care ridiculiza aspectele fundamentale ale credinţei sunnite”, Assad „atrăgea atenţia şi stîrnea mînia peste tot în lume, determinîndu-l pe individul din Midwest să dea atenţie celor petrecute în Siria”, şi „punea lumea musulmanilor sunniţi pe foc”. De aceea, spune acest expert, Shiraz Maher, „moda luptătorilor străini a început din Golf şi din nordul Africii”, iar „declanşarea acestei bombe s-a dovedit incredibil de uşoară după decenii de abuzuri dictatoriale”. Pe de altă parte, scriu şi autorii, analizînd aspectele legate de secte/ minorităţi de tot felul, că, de pildă „sectarismul” din Siria şi Irak „data cu mult înaintea războiului civil, nu era doar un produs secundar al faptului că o sectă minoritară devenise stăpînă peste o majoritate revoltată, ci şi urmarea unei dispute din vechime între musulmani, pe tema descendenţilor Profetului, care data din secolul al VII-lea”. Într-un interviu cu unul dintre autori, Shiraz Maher spunea în 2014 că „încă de la început sectarismul a fost generat cu grijă de Assad, ca instrument de represiune”, şi că nu vorbim despre o revoltă paşnică, ci „una sectară, sunniţii se ridică şi ucid toate minorităţile”. Calculul este astfel: sunniţii se răscoală, alawiţii şi creştinii nu se alătură revoluţiei, şi, pe de altă parte, spun autorii, trebuia să „stîrnească îngrijorare în sînul comunităţii internaţionale” legat de faptul că „minorităţile erau pe punctul de a fi măcelărite de terorişti”. Şi nu mai insistăm şi asupra felului în care a intervenit Rusia în regiune/ în Siria, cu ce urmări/ interese, tensiunile cu Turcia şi implicaţiile care au dus, iată, recent, „unda” şi spre „conflicte latente” din Caucaz ş.a..

Sînt multe aspecte care pot părea o încîlceală pentru un occidental nefamiliarizat cît de cît cu ce înseamnă islamul/ Orientul arab, războiul în fazele actuale, cu o minimă terminologie aferentă. Nu mi-am propus, şi nici nu este locul, o analiză detaliată a acestei cărţi consistentă în informaţii/ concluzii, care pune la îndemînă şi o bibliografie foarte bogată, nici a terminologiei/ denumirilor grupărilor teroriste de tot felul şi a liderilor lor care apar şi, din fericire, şi dispar, ci doar să subliniez că, dincolo de vălmăşagul de nume/ secte/ întîmplări de tot felul, calcule mai mult sau mai puţin diabolice, ne confruntăm acum cu o situaţie complicată nu doar pentru acea regiune, ci şi pentru Europa. O Europă care, prin unii factori de decizie, are partea ei de vină în ce se petrece acum. O Europă asaltată de valuri de oameni faţă de care, cel puţin pînă acum, nu a ajuns la o politică coerentă, care să fie potrivită şi pentru cetăţenii ţărilor occidentale care îşi văd liniştea, securitatea şi chiar valorile pe care li se bazează felul de a fi/ civilizaţia, afectate, dar şi pentru acei oameni care chiar au fugit din calea prăpădului, şi nu „jihadişti” „ascunşi” între ei sau indivizi care pur şi simplu caută un loc mai bun din punct de vedere economic/ social. Este un fenomen de amploare, vorbim de „migraţia” a milioane de oameni (mulţi îşi pierd viaţa încercînd), care vin spre noi cu deprinderile lor, felul lor de a fi/ cultura/ înţelegerea asupra lumii/ religiei ş.a., dintre care unii vor să le „impună” brutal celor în „casa” cărora au ajuns, fapt care a generat şi în Europa controverse/ manifestaţii/ ascuţirea unor extremisme ş.a. Iar apelurile la solidaritate (necesară, firească, faţă de semenii care chiar se află în nevoie), pe care unii le contestă amintind că atît războaiele, cît şi interesele, fie ele economice/ politice, nu au fost „aşezate/ declanşate” şi prin „consultarea” lor corectă din toate punctele de vedere, pentru a fi receptate corect, trebuie să fie explicate limpede, cu subiect şi predicat, cu devoalarea coerentă şi inteligibilă a situaţiei, cauzelor şi implicaţiilor etc. Şi, evident, greşelilor (şi nu doar cele care ţin de abordarea superficială chiar de către unii factori decizionali cu greutate, care ar fi trebuit să poată discerne altfel lucrurile, necunoaşterea/ neînţelegerea corectă a situaţiei ş.a.) şi strategiilor sociale/ economice/ culturale avute în vedere. Dar, sigur, politica este… cum este.

Şi de aceea cred că astfel de cărţi pot ajuta la o mai bună înţelegere a „drumului” pînă unde ne aflăm acum, cînd ni se cere să ne lăsăm libertăţi îngrădite „de bună voie”, să fim… să…, şi ni se spun atît de puţine lucruri clare şi, de multe ori, poate şi mai puţin adevăr.

 

Michael Weiss, Hassan Hassan, ISIS: Armata jihadului, traducere din limba engleză de Sorin Şerb, prefaţă de Iulian Fota, Editura Corint, Bucureşti, 2016, 346 p.

[1] Michael R. Gordon, Bernard E. Trainor, The Endgame. The Inside Story of the Struggle for Iraq, from George W. Bush to barack Obama, Vintage Books, New York, 2013, pp. 20-21.

[2] Despre care cei doi autori spun ca sînt „un rezultat mai degraba cultural al siitilor”, care sînt între 8-15% din populatia Siriei, în timp ce sunnitii sînt undeva la 75%.

Revista indexata EBSCO