Jul 18, 2016

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Lumea în care România are datoria să existe

Cancelarul Otto von Bismarck a fost, indiscutabil, una dintre cele mai mari personalităţi ale istoriei Europei şi lumii. La Congresul de la Berlin, din vara lui 1878,creatorul Celui de al Doilea Imperiu German, reduce semnificativ autoritatea dobîndită în urma victoriei asupra Turciei – şi consemnată în tratatul de la San Stefano – a Imperiului Rus. În marginea discuţiilor purtate la Berlin, Bismarck rosteşte o frază, referitor la politica internaţională, în care sinceritatea, realismul, dar şi o importantă doză de cinism se îmbină într-o perfectă dozare: „în orice alianţă – spune Cancelarul – există un călăreţ şi un cal”. Românii ştiau bine, de secole, acest lucru chiar dacă nu şi l-au exprimat vreodată lor înşişi ori altora atît de plastic. Bismarck face încă o declaraţie dură, în aceiaşi circumstanţă: „întreaga Problemă a Orientului (termenul privea în acea perioadă situaţia zonei noastre, a Balcanilor, a Imperiului Otoman şi a ţărilor dependente de acesta) nu merită nici măcar oasele unui singur grenadier prusac”. Noi nu sîntem tot atît de protectivi cu vieţile soldaţilor noştri prezenţi în operaţii fie şi dincolo de spaţiul aflat în acea dezbatere dintre marile puteri acum aproape cu un secol şi jumătate. Bismarck era un vizionar – a încercat să convingă pe împăratul încoronat la Versailles, după victoria germană asupra Franţei să nu smulgă ţării învinse Alsacia şi Lorena. Nu a fost ascultat; a declarat atunci ferm că anexarea de către Germania a celor două provincii va conduce la un nou război. Din nefericire a avut dreptate şi în şase – şapte decenii, în fapt, au rezultat două războaie, nu unul – ambele mondiale. Revenind la metafora marelui Cancelar, călăreţul tratatelor, acordurilor şi alianţelor actuale îl ştie oricine; interesul care îi lipsea lui Bismarck pentru „Problema Orientului” este astăzi parcă singurul luat în consideraţie şi încă, nu numai de un singur călăreţ, ci şi de alţii, să le spunem călăreţi de acompaniament. Ne întrebăm, însă, dacă acel presupus cal încălecat este chiar un cal şi dacă nu cumva e vorba de o oaie sau ceva asemănător. Cînd spun acest lucru nu mă refer la România şi la naţiunea noastră, ci la momentele de timiditate în care ajung una sau alta dintre conducerile ţării, momente care ar putea fi înduioşătoare, dacă nu ar fi nefericite. Pe de altă parte, călăreţul care se simte confortabil nu are nevoie de a fi văzut în respectiva condiţie. Goethe spunea, în Faust: „mai presus de toate să aveţi încredere în voi înşivă – atunci şi ceilalţi v-o arată”. O scurtă analiză suplimentară ar fi cred necesară în continuarea divagaţiilor de mai sus.

Statele Europei Occidentale au dat continentului dezvoltarea pe care o ştim încă din istoria Renaşterii, a Clasicismului şi a Revoluţiei Industriale, ca urmare a adoptării unei triple condiţii şi, implicit, mentalităţi pe care o relevă cu perfectă îndreptăţire Paul Valéry. Este vorba de asumarea unei legislaţii şi legalităţi decurgînd din dreptul roman, de formării unei concepţii larg răspîndite intelectual, filozofico-ştiinţifice, datorată creaţiei elene şi de ataşamentul spiritual creştin. Acestea au constituit determinările programului european care a oferit lumii universalitatea modernităţii în care generaţiile ultimilor cîteva secole şi-au desfăşurat existenţa. Toate au devenit însă posibile şi eficiente în sisteme statale în care funcţiile de conducere şi administrare au fost, cel puţin în general, în chip statistic, atribuite unor personalităţi competente, relativ corect selectate, demne de a conduce administrarea unor state fie ele monarhice sau, apoi, într-un tot mai mare număr, democratic republicane. Marele moralist din secolul XVII al culturii franceze ducele François de La Rochefoucauld ne atrage atenţia în una dintre celebrele sale maxime: „Este mai uşor să pari vrednic de funcţii pe care nu le ai decît de cele pe care le îndeplineşti”. Neglijenţa, faptul de a nu ţine cont de primejdia enunţată de la Rochefoucauld generează efectele cele mai nocive încă şi astăzi, iar, într-un Psalm al Regelui David, se spune; „omul pus în demnitate fără a fi în stare să ştie ce are de făcut este ca un animal pe care îl duci la tăiere”. A fi însă vrednic de o funcţie, ori de funcţii în general, presupune a ştii care este obiectivul şi obligaţiile acelor funcţii. Mă voi referi pe scurt şi exclusiv la diplomaţie. Tot ceea ce înseamnă funcţia unui diplomat se reduce la două reguli esenţiale, precum şi la nenumărate altele, care însă nu au a fi apreciate decît în măsura în care susţin posibilitatea celor două obiective majore. Diplomaţia unui stat care nu dispune de putere la un nivel înalt, fie aceasta în plan militar sau în orice altă privinţă, trebuie să aibă ca scop faptul de a nu fi evident deficitul de capacitate competitivă în cazul dat. Cînd reprezintă un stat cu o deosebită putere, diplomaţia are a proceda astfel încît capacitatea de luptă sau concurenţă a statului să trebuiască a fi cît mai puţin folosită. Dacă ar fi să caut exemple pentru a ilustra modul în care diplomaţii nu fac faţă acestor necesităţi ale funcţiilor pe care le au, am impresia că mi-ar fi mult mai uşor să aleg unii, chiar şi aşa foarte puţini, dintre cei reprezentînd alte ţări la Bucureşti, decît dintre românii acreditaţi în străinătate. Renunţ, în consecinţă, să recurg la concret.

Revista indexata EBSCO