Jul 18, 2016

Posted by in ESEU

Pavel FLOREA – Cultură și identitate

Despre cultură s-au scris studii şi cărţi care pot alcătui o bibliotecă. Gîndindu-ne la bibliotecile existente acum în lume, la autori şi la volume, din cele  mai diverse domenii: literatură, arte, ştiinţe şi religie sîntem surprinşi de imensitatea  fondului de cultură a lumii, imposibil de cuprins în marginile gîndirii individuale.

Cultura lumii poate fi privită ca un întreg în interiorul căruia au loc procese de interferenţă, părţile componente păstrîndu-şi personalitatea. Este tezaurul întregii umanităţi în care elementele particulare se regăsesc în general, relevînd valorile popoarelor participante la civilizaţia lumii, la armonizarea naturii umane în spiritul adevărului, binelui şi frumosului. Cîmpul investigaţiei deschizîndu-se spre departele spaţiului, omul se cunoaşte tot mai mult pe sine. Perfecţionarea naturii umane presupune înălţarea spre cunoaştere. În felul acesta omul şi cultura formează o unitate; omul este în laturile sale înalte produsul culturii. La acest mod de existenţă se referă Eminescu cînd privea cultura ca pe cel mai mare farmec ce individualizează popoarele. La rîndul său T. Maiorescu raporta „dreptul de existenţă naţională” a unui popor la „măsura contribuirii lui individuale la cultura omenească” (Titu Maiorescu, Opere I, Editura Minerva 1978, p. 468). În Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872) aduce în discuţie relaţia dintre culturile lumii şi păstrarea neatîrnării naţionale: „Îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă – scrie îndrumătorul Junimii – ea înrăureşte cu necesitate asupra lui. Căci unul din semnele înălţimei culturei este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale şi, fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuş şi de a formula idei pentru omenirea întreagă. Aflarea şi realizarea lor a fost de multe ori rezultatul experienţelor celor mai dureroase; dar jertfa odată adusă, ele se revarsă acum asupra omenirii şi o cheamă a se împărtăşi de binefacerea lor îmbelşugată. La această chemare nu te poţi împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpîndu-şi şi întărindu-şi neatîrnarea naţională sau plecîndu-se sub puterea străină. Şi această întrebare se dezleagă numai prin energia vieţii intelectuale şi economice a poporului, prin bunăvoinţa şi iuţeala de a înţelege şi de a-şi asimila cultura în activitatea potrivită” (Op. cit., p. 211). Maiorescu se manifestă în spiritul secolului naţionalităţilor, dar adevărul susţinut este suveran indiferent de timpul istoric. Cultura va fi mereu un element de originalitate în existenţa unui popor şi dăinuirea ei stă sub semnul vieţii intelectuale şi economice. Ruinarea economiei unui popor de către alt popor este un factor de instabilitate, de frînare a progresului, implicit şi a culturii, şi de şubrezire pînă la sfărmare a unităţii popoarelor.

Cultura ca distincţie a minţii şi sufletului, totodată, determină o perpetuă eflorescenţă a spiritului înscriind natura umană pe traiectul veşniciei, prin forţa ei unică de existenţă peste timp, forţă ce izvorăşte din însăşi esenţa creaţiei. În momentele sale de expansiune genială – ca să preluăm o expresie a lui G. Călinescu – omul devine creator de valori. Împrospătarea succesivă a tezaurului culturii prin contribuţia tuturor generaţiilor conferă acesteia actualitate în eternitate.

Făcînd parte din existenţa noastră, cultura ne situează într-un anumit raport unul cu altul şi nu numai atît, ci mult mai mult, ne ajută să ne regăsim în tot (în întreg), în spaţiul şi timpul în care trăim. Un text al lui Eminescu apare astăzi surprinzător de actual, deşi unii susţin că poetul este depăşit. Atacurile de orice fel la adresa lui Eminescu trimit, fără nicio intenţie de asemănare, la legenda confruntării dintre Buddha şi Satana. Duhul răului (Satana) a strîns în jurul său cele mai distructive forţe şi l-a asediat pe Buddha. Lupta a durat de la răsăritul pînă la apusul soarelui (simbol al existenţei generale a lumii). Deoparte era Buddha cu mîinele goale, de partea cealaltă o oştire înarmată din cap pînă în picioare (cum spune povestea). Satana şi ai săi slujitori au tras pînă au epuizat tot armamentul şi au constatat în final, la apusul soarelui, că Buddha era la locul lui, neclintit şi neatins.

În planul vieţii reale această legendă, încărcată cu semnificaţii, poate oferi sugestii pentru înţelegerea disputei dintre efemer şi etern, dintre mediocritate şi talent (în literatură). Indiferent de atitudinea „asediatorilor” lui Eminescu, opera lui nu poate fi limitată doar la un anumit timp istoric. Iată trei texte, dintre multe altele, peste care nu ar trebui să se treacă prea uşor :

„Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea, cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume. Naţiunea acest complex de euri” (Opere V, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958, p. 637). Textul este kantian şi trebuie privit filozofic, nu doar strict istoric. În eu se află totul. Eminescu se apropie aici şi de Novalis: „Lumea trebuie să fie cum o gîndesc eu”, cu diferenţa că poetul român se raporta mereu la destinul poporului său.

Alt exemplu:

„Naţionalitatea este doar un moment în viaţa şi evoluţia omenirii, însă unul peste care nu se poate trece; căci ar însemna să se treacă peste actuala vîrstă  a omenirii; dar, aşa cum individul nu poate sări peste [o vîrstă] a sa proprie, încă mai puţin se poate sări peste a unei întregi epoci din viaţa omenirii” (Opere XV, Editura Academiei Române, 1993, p. 42) .

Al treilea, şi un ultim exemplu în acest context :

„Prin urmare simplu fapt că noi românii, cîţi ne aflăm pe pămînt, vorbim o singură limbă „una singură” ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură, e dovada destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel ”[…] „ Ş-apoi mi se pare că niciun neam de pe faţa pămîntului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decît tocmai românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decît dînsul. Singure ţările româneşti sînt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu a voit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut[…]; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atît de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici să devină orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pămînt românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sînt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Niciuna” (Opere IX, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p.253).

Cultura, cum am mai subliniat, te individualizează prin originalitate. Cineva poate fi original şi prin faptul că ştie astfel de texte, le înţelege şi le poate folosi cînd trebuie şi unde trebuie. Ştiind ce scria poetul la 1876, înţelegerea prezentului şi despărţirea de cei care atribuie lui Eminescu atitudini exagerate deschide calea spre adevăr.

În chestiunea cunoaşterii, a ştiinţei ca factor de cultură, problemele sînt la fel de complexe, ca şi în privinţa originalităţii, dacă nu cumva şi mai greu de fixat în nişte cadre, în nişte limite. Meditaţia unui alt mare scriitor, Goethe, merită să fie reţinută.

Faust a fost un învăţat, un profesor pătruns de ideea descifrării şi înţelegerii lumii, poate chiar mai mult de atît. După îndelungi cercetări, studii şi experienţe ajunge la concluzia amară că de fapt nu ştie nimic, că este neputincios în faţa miracolelor naturii, că în zece ani cît a fost profesor n-a făcut decît să-şi ducă discipolii de nas:

 

„O viaţă-ntreagă ah ! Filozofia,

Dreptul şi Medicina-am studiat,

Şi din păcate chiar Teologia,

Temeinic şi cu zel înflăcărat.

Şi-acuma, biet nebun, stau fără rost

La fel de înţelept precum am fost

Magistru-mi zic, şi Doctor chiar,

Şi de vreo zece ani măcar

În sus şi în jos, fără popas,

Îmi duc mereu discipolii de nas.

Dar nu putem să ştim nimic, văd bine !”

 

Trebuie observat însă că personajul lui Goethe constată imediat că prin munca sa a atins o anumită superioritate şi originalitate faţă de alţii şi-şi spune, dacă nu mulţumit, cel puţin resemnat sau mai degrabă liniştit:

 

„Ce-i drept, sînt mai ager ca bieţii neghiobi

De doctori şi scribi, de magiştri şi popi”

(Goethe Faust, Partea I şi Partea II. Traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Bucureşti 1982, Editura Univers, p. 58).

 

S-ar părea că situaţia este dificultoasă (expresie călinesciană). Este doar o impresie, căci în afirmaţia scriitorului se ascunde o colosală aspiraţie spre cunoaştere şi o nemaiîntîlnită exigenţă faţă de sine.

Acel nimic (să ştim nimic)  trece dincolo de oamenii obişnuiţi şi Mefisto o recunoaşte în felul său: Faust se avîntă „în zări departe”[…].

„Din cer cele mai mîndre stele vrea

De pe pămînt – suprema bucurie ”

(Op. cit., p. 54).

 

În altă ordine a firescului, omul se supune în final limitelor sale. Absolutul nu-i este accesibil.

În linia încercării omului de a-şi depăşi limitele, literatura oferă şi alte situaţii, doar două exemple mai amintim: legenda morţii lui Ulise şi aventura cosmică a lui Dionis din nuvela lui Eminescu.

Ieşire din cercul exemplelor date este posibilă numai prin recunoaşterea dreptului ştiinţei de a se manifesta cu încredere în spaţiul adevărului pe care îl poate cunoaşte cel puţin parţial.

*

O discuţie, oricît de generală despre cultură presupune şi o definiţie; din literatura parcursă se desprind aproape două sute de definiţii, date de diverşi autori.

O redăm pe cea din Dicţionarul de filozofie, tipărit la Oxford, ediţia românească, Editura Univers, Enciclopedic, 1999; cultura este: „Mod de viaţă a unui popor, care include atitudinile, valorile, credinţele, artele, ştiinţele, modurile de percepere a realităţii, obiceiurile de gîndire şi de acţiune”. În literatura română există contribuţii importante în domeniu.

Tudor Vianu distinge trei forme ale culturii: cultura generală, cultura parţială sau specială şi cultura totală. Cultura generală presupune cunoaşterea literaturii naţionale şi universale, a istoriei naţionale şi universale, dar şi înţelegerea religiei şi a principiilor politicii. Cultura parţială sau specială se referă la un domeniu; spunem despre cineva că are o bună cultură filologică sau istorică, ori artistică, şi aşa mai departe. Cultura totală este o aspiraţie spre tot şi este imposibil de atins.

Cultura se formează prin lecturi, în cărţi se află taina şi înţelesurile culturii. Cine nu ştie ce să citească din universul bibliotecilor este pierdut pentru ideea de cultură. Bibliotecile reprezintă lumea pe care trebuie să o descoperim treptat. Pentru Emerson o bibliotecă este ca un cabinet magic în care există mai multe spirite vrăjite. Aceste spirite se trezesc atunci cînd le chemăm. Cu alte cuvinte dacă nu deschidem o carte, ea rămîne un lucru între alte lucruri, ceva mort (vezi Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea).

Cultura, după cum este definită în Dicţionarul de filozofie de la Oxford, are o dimensiune naţională (mod de viaţă a unui popor), dar, în ultimii ani se discută tot mai insistent despre un model cultural european. Opiniile sînt atît de diferite încît, cel puţin acum, sînt greu de apropiat. Constantin Noica (Modelul cultural european, Humanitas 1993), se întreabă unde începe cultura europeană şi ce modele avem. Pentru Oswald Spengler, istoric şi filozof german (1880-1936), cultura europeană este faustică şi se întemeiază pe la 900 – 1000 e.n. odată cu nibelungii; modelele ar fi Parsifal, Tristan, Hamlet, Don Quijote, Don Juan, Faust, Werther şi eroul romanului urban modern.

Dar în locul unde s-ar fi născut Siegfried, în N.V. Germaniei, la Xanten, nu găseşti nimic care să amintească de eroul nibelungic „găseşti în schimb o arenă romană datînd cu 1000 de ani înainte”. Constantin Noica este convins, pe bună dreptate, că teologia, organizarea statală şi istorică a Europei s-a realizat datorită modelării latine. Meritele nordicilor, ale civilizaţiilor engleză şi germană au devenit evidente şi chiar preponderente după anul 1000, cînd cultura europeană era deja formată. Se trece uneori, inexplicabil de uşor, de către diverşi comentatori, peste prezenţa culturii greceşti; temeliile culturii europene bazîndu-se pe aceste valori. O relatarea a lui Hegel constată, la un moment dat, că nu există un rînd din Heraclit pe care să nu-l poată prelua în opera sa. În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi o snoavă pusă pe seama unui filozof (probabil H. Bergson). Acesta invitat la masă de un pasionat vînător şi văzînd cît de variate sînt bucatele a crezut că au fost sacrificaţi mai mulţi mistreţi. Gazda l-a asigurat că a tăiat un singur mistreţ; varietatea bucatelor este meritul bucătarului. Atunci, filozoful ar fi replicat: aşa stau lucrurile şi în filozofie, cît de diversă este ea, totul se trage din Platon.

*

O referinţă mai aplicată la cultura română obligă coborîrea în timp pînă în vremea geto-dacilor; asupra valorilor lor oprindu-se nu odată admirativ gînditori cunoscuţi ai timpului, trăitori în alte spaţii geografice decît cele ale strămoşilor noştri. Trecînd peste secole de istorie, pentru a ne apropia de timpul prezent remarcăm că tezaurul culturii române poartă amprenta tuturor generaţiilor de la cronicari şi Dimitrie Cantemir, cel care oferă Europei un exemplu de istorie a unui popor de la începuturi la culme şi cădere prin Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane, scrisă la 1714 şi 1716 (de care se pare că a avut ştiinţă Montesquieu, datorită lui Antioh Cantemir, atunci cînd a scris Consideraţii asupra cauzelor măreţiei şi decadenţei romanilor), la Şcoala Ardeleană, perioada paşoptistă, epoca Junimii şi a marilor clasici, curentele de după 1900 şi pînă astăzi.

Valorile noastre de demult şi de astăzi merită să fie cunoscute, respectarea lor este singura speranţă ce ne-a mai rămas. Modele sînt… trebuie doar înţelese, ele sînt evidenţiate în scrierile lui T. Vianu, G. Călinescu sau în cele din zilele noastre; sînt nume de scriitori, artişti plastici, muzicieni, oameni de ştiinţă recunoscuţi în toată lumea. Originalitatea culturii noastre în spaţiul Europei se află în izvoarele ei: limba, istoria, tradiţiile, obiceiurile şi religia. Particularitatea religiei românilor este dată şi de vechimea sa. În timp ce vecinii noştri: ruşii, bulgarii, ungurii s-au creştinat printr-un proces de la vîrf spre bază (de sus în jos); s-a creştinat suveranul, implicit a fost creştinat şi poporul, ruşii prin Vladimir în sec. X (988 sau 989), bulgarii prin Boris I (Boris Mihail) în sec. IX (864 – 865), ungurii prin Vaic (Ştefan I cel Sfînt) în sec. XI. Românii s-au creştinat odată cu formarea poporului, în sec. VII, în linii mari, acest proces era terminat. Creştinarea s-a realizat prin  misionari. Sfîntul Andrei este numit de Vasile Pîrvan şi Nicolae Iorga apostolul neamului; papa Ioan Paul al II-lea aprecia religia românilor ca fiind apostolică.

Vechimea religiei este parte a existenţei noastre istorice; dreptul istoric al românilor în spaţiul ţării lor este confirmat de documente şi se supune numai adevărului, ce nu poate fi atins de interpretări greşite (din lipsă de ştiinţă sau din interes).

Conştiinţa unităţii culturii noastre, unitatea limbii tuturor românilor, unitatea şi continuitatea  istoriei poporului roman au existat dintotdeauna la români ca forţe ale adevărului de netăgăduit. Dezvoltarea culturii este indisolubil legată de cunoaşterea limbii şi literaturii, a istoriei patriei, elemente esenţiale ale ideii de naţionalitate, ale structurii spirituale a poporului. Acest aspect apare ca rezultat al impulsului lăuntric al spiritului naţional, pentru că nu este altă cale de a ne cunoaşte pe noi înşine decît aceea de a şti de unde ne tragem, care este stadiul pe care l-am atins şi care este ţelul pe care îl urmărim. Limba, literatura, istoria, arta, fondul psihic, mişcarea de idei, tradiţiile, obiceiurile sînt adevărate coloane ale timpului culturii noastre. Ca măsură  a civilizaţiei unui popor, aceste valori ne individualizează şi ne eternizează totodată.

Încrederea în menirea culturii româneşti o întîlnim surprinsă într-o frază memorabilă de Lucian Blaga: „Examenul atent şi stăruitor al culturii noastre populare ne-a dus la concluzia reconfortantă despre existenţa unei matrice stilistice româneşti. Latenţele ei întrezărite ne îndreptăţesc la afirmaţiunea că avem un înalt potenţial cultural. Tot ce putem şti fără temei de a fi dezminţiţi, este că sîntem purtătorii bogaţi ai unei excepţionale posibilităţi. Tot ce putem crede fără de a săvîrşi un atentat împotriva lucidităţii, este că ni s-a dat să iluminăm cu floarea noastră de mîine un colţ de pămînt. Tot ce putem spera fără a ne lăsa manevraţi de iluzii este mîndria unor iniţiative spirituale istorice, care să sară din cînd în cînd, ca o scînteie, şi asupra creştetelor altor popoare”.

Este evident că trăsătura culturii româneşti este dezvoltarea ei pe temeiul sigur al fondului autohton. Acesta era şi crezul lui Eminescu, confirmat de întreaga sa operă, care ne îndreptăţeşte să definim o formulă culturală modernă românească prin numele poetului. Eminescu credea că literatura română „nu se poate întemeia decît pe geniul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui”. Ilustrarea ideii este la îndemîna cititorului obişnuit, nu se cere o specializare; orice text literar eminescian poate fi investigat şi în această ordine valorică; în Luceafărul, spre exemplu, sinteza operei sale poetice, dincolo de ecourile filozofice şi mitologice absorbite din alte culturi, filonul de bază este românesc de extracţie folclorică. În publicistica poetului se impun reflecţiile privind istoria românilor; pe lîngă exemplele date mai amintim cîteva: „Românii un popor străvechi în teritoriul ţării lor”; „Moldova şi Ţara Românească nu sînt decît promontorii ale Ardealului”; „Vigoarea de fier a naţiunii române”; „Energia eroică a românilor”… (Opere XV). Şirul exemplelor ar putea continua, pentru a întări constatarea că Eminescu era preocupat de destinul poporului său; aceasta nu îndreptăţesc etichetele atribuite lui de om politic, om de partid. Eminescu n-a fost nici conservator, nici liberal, „partidul său” (dacă vrem să vorbim de aşa ceva) a fost neamul românesc. Din acest unghi putem privi şi atitudinea sa faţă de unii străini, pe care o explică singur într-un text rămas încă nevalorificat pe deplin: „Invidia în contra străinului care s-a ridicat prin invidie, aşadar i = i. Dar străinul care se ridică prin invidie dă naştere unei invidii analoage. Străinul care se ridică prin muncă nu dă naştere invidiei” (Op. cit.). Cînd Eminescu se revoltă violent (şi sînt exemple), chestiunea, ne previne G. Călinescu, trebuie privită ca venind de la poet a cărui exprimare plastică „indică numai incendiul inspiraţiei, nicidecum o exagerare în intenţii. Poetul trebuie citit ca poet” (G. Călinescu, Mihai Eminescu – studii şi articole – Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 135).

La cele reţinute de la G. Călinescu se poate adăuga o constatare întîlnită nu numai la el ci şi la alţi critici şi istorici literari, aceea că un critic şi istoric literar se confirmă cînd scrie despre poezia lui Eminescu (acolo se află punctul de încercare).

Ocolirea poeziei sau „definirea” ei prin formule nedemonstrate şi aglomeraţia de comentatori în domeniul publicisticii eminesciene nu este întotdeauna un semn de autoritate în spaţiul criticii şi istoriei literare, mai degrabă este ceva conjunctural, ce ar putea viza intenţii de alt ordin. Pe de altă parte trebuie spus că studiul atent al publicisticii lui Eminescu implică cunoştinţe de filozofie, istorie, economie politică ş.a.

Interpretarea operei literare confirmă critica literară. În această ordine de idei trimiterea la Goethe este de interes. Într-o discuţie cu Luden, un critic literar cu care era prieten, la întrebarea acestuia ce a vrut să spună în opera sa, Goethe îi răspunde: „Crezi dumneata că nu am avut nimic de spus, nimic de rezolvat, nimic de luminat în mine însumi cînd am scris atîţia ani? […] Domnule, te rog, eu am spus ce am avut de spus; ce am vrut să spun aceasta este treaba dumitale .[…] Da, sigur este exagerată încercarea aceasta de a descoperi lucruri pe cari eu nici n-am avut de gînd să le scriu” (Cf. Nae Ionescu, Problema mîntuirii în Faust al lui Goethe, Bucureşti 1996, p. 88). Textul lui Goethe are însemnătate generală; poate fi o trimitere la acei comentatori, care se doresc „înnoitori” cu orice chip.

Cultura este un tezaur moral şi intelectual de care generaţiile istorice se folosesc succesiv prin cunoaştere rezultată din muncă, şi astfel se creează o perpetuă actualizare şi îmbogăţire a valorilor: „civilizaţia omenească se-ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă, care dacă nu e silită a repeta anevoioasele cercetări, făcute de părinţi, trebuie să-şi cîştige prin proprie memorie şi judecată cunoştinţele lor. Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culţi care conduc societatea şi au fost în stare să-şi apropie suma de cunoştinţe, grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic, împrejurul acestui cerc e unul mai mare al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren” (Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, Editura Junimea, 1970, p.17). Poetul are în vedere valorile devenite bunuri ale culturii, actualizarea lor potrivit trebuinţelor oamenilor; creatorii de valori şi cadrul necesar susţinerii culturii, delimitînd o categorie a oamenilor culţi, mai restrînsă şi un public cult, receptiv la cultură. Cultura în sens mai larg, ca însuşire a unui popor înseamnă „suma întregii sale vieţi spirituale” (Ibidem, p.273).  Eminescu rămîne pentru multă vreme modelul de încredere. El este „al nostru în toate şi ne exprimă în adîncime” (G. Călinescu, Op. cit. p. 134).

Un popor  poate beneficia de cultura lumii numai dacă „ştie a rămîne el însuşi, a păstra în totul geniul, originalitatea sa”. Dacă poporul român vrea să fie „în familia cea mare a Europei apusene, el are datoria – scria Maiorescu – de a se întreba care este partea de cultură şi suma de adevăruri ştiinţifice cu care contribuie la comoara generală a cunoştinţelor omeneşti”. Şi ca un adevărat spirit european ce era atrăgea atenţia că poporul român, cultura sa, nu se află doar în ipostaza de a primi, ci şi în situaţia de a da ceva Europei (T. Maiorescu, Opere II, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 23). Prin originalitate şi valoare cultura română participă la formarea modelului cultural european, ce trebuie privit ca o unitate în diversitate.

 

 

Revista indexata EBSCO