Jul 18, 2016

Posted by in ESEU

Alexandru RACU – Religia domnului Gabriel Liiceanu

Domnul Liiceanu se întreabă pe contributors ce fel de mîntuire e mîntuirea neamului, mîntuirea care se limitează la neam şi/sau derivă automat din apartenenţa la el, concluzionînd cu acribie de doctor al Bisericii că avem de-a face cu o erezie pe care BOR ar promova-o fără niciun fel de jenă[1].

 

Mărturisesc că, într-un timp, şi eu mi-am pus problemele pe care continuă să le atace domnul Liiceanu şi, dacă memoria nu mă înşeală, am avut în urmă cu ceva ani şi unele intervenţii publice care reluau unele din argumentele domniei sale. În realitate însă, asemeni lui Don Quijote, domnul Liiceanu mai degrabă se bate cu inamici plăsmuiţi de propria sa imaginaţie, cu deosebirea că, dacă Don Quijote era splendid în desuetudinea sa, domnul Liiceanu e la modă, e pe val, cum s-ar spune (sau cel puţin se vrea a fi), făcînd rating din critica unor mentalităţi şi instituţii care, aparent, nu reuşesc să ţină pasul cu moda. Astfel, în măsura în care domnul Liiceanu are un argument, argumentul său nu depăşeşte acest nivel, mai degrabă estetic. Că aşa stau lucrurile o demonstrează textul unei comunicări de acum opt ani a Patriarhului Daniel, disponibilă pe basilica.ro, care lămureşte ce implică de fapt denumirea de Catedrală a Mîntuirii Neamului :

 

„Numele de Catedrala Mîntuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experienţa Războiului pentru independenţă (1877), iar apoi, după experienţa Primului Război Mondial şi după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoştinţă sau de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire şi înstrăinare. Mîntuirea în expresia „Catedrala Mîntuirii Neamului” nu se referă la mîntuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mîntuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă. Mai precis, cînd vorbim de „Catedrala Mîntuirii Neamului” nu înseamnă că ea este singurul loc în care se mîntuiesc românii, ci ea este simbol al recunoştinţei pentru mîntuirea sau izbăvirea românilor de mari şi multe primejdii şi necazuri. Mîntuirea, în limba greacă „soteria”, înseamnă izbăvire sau eliberare dintr-o situaţie dificilă, dar şi vindecare de o boală. Cînd spunem că Iisus Hristos este Mîntuitorul sau Eliberatorul omului de păcat şi de moarte, înseamnă că El este şi vindecător de păcat şi de moarte. Iar în limba latină cuvîntul „salvator” poate fi înţeles şi ca vindecător, pentru că salus, salutis înseamnă, în acelaşi timp, sănătate şi mîntuire. Deci cînd vorbim despre Mîntuirea Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominaţie străină şi dobîndirea libertăţii de-a trăi în comuniune naţională exprimată mai ales în unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur Stat naţional. Aceasta era, în mod constant, gîndirea Patriarhului Miron şi a contemporanilor săi care doreau o Catedrală nouă.[2] 

 

Cu alte cuvinte, dacă dublul sens al termenului lasă loc de vreo ambiguitate teologică, atunci aceasta nu se referă la mîntuirea colectivă a unui unic neam în lumea de dincolo, ci pur şi simplu la o mîntuire politică a românilor, limitată la cadrul acestei lumi. Vorbim aşadar de o potenţială, cu toate că nu necesară, derivă care pîndeşte orice teologie a eliberării (în Biserica Romano-Catolică au fost dezbateri detaliate şi foarte interesante pe această temă), fie ea şi în versiunea naţionalistă a Balcanilor de secol XIX, anume răsturnarea ierarhiei teologico-politice. Într-o atare situaţie, creştinul nu mai este întîi de toate cetăţean al cerului şi abia apoi, şi în limitele pe care i le impune prima apartenenţă, cetăţean al patriei sale terestre, ci invers. Este bine de precizat acest lucru pentru că de obicei aici se alunecă în două erori: în primul caz, cel deja menţionat, prioritatea creştinului devine patria lumească, iar în cel de-al doilea caz, preocuparea prioritară pentru patria de dincolo se traduce în indiferenţă faţă de cea de-aici.

 

Revenind la domnul Liiceanu, în măsura în care conceptul de mîntuire a neamului alunecă în erezie, în sensul indicat mai sus, mă tem că vorbim de acelaşi tip de erezie întru care şi domnul Liiceanu şi prietenii domniei sale şi-au investit, în perioada post-decembristă, fervoarea religioasă. Pentru că dacă la 1877 mîntuirea neamului însemna izbăvire de turco-fanaro-craţie, în 2016, odată cu divizarea neamului în societatea civilă (tinerii frumoşi şi liberi) destinată mîntuirii întru euro-atlantism şi masa damnată a asistaţilor destinată măsurilor de austeritate, mîntuirea se identifică cu izbăvirea de Rusia, corupţie şi comunism.

 

Din acest punct de vedere, sugestive sînt observaţiile finale din articolul domnului Liiceanu, domnia sa plîngîndu-se de faptul că, în loc să-i ameninţe pe politicienii corupţi cu flăcările iadului, preoţii şi profesorii de religie i-ar ameninţa în acest mod (conform unor surse ASUR) pe adolescenţii care, duminică dimineaţa, în loc să fie prezenţi la Liturghie pentru a se hrăni cu pîinea vieţii, stau acasă pentru a consuma produsele culturale ale Hollywood-ului. Departe de mine gîndul că astfel de admonestări la adresa liderilor politici n-ar fi deseori binevenite, sau că propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu în rîndul adolescenţilor n-ar trebui să se facă cu tact şi blîndeţe pastorală (cu toate că, personal, n-am prea auzit de cazuri precum cele care par să-l îngrozească pe domnul Liiceanu). Acestea fiind spuse, mă tem că în cazul religiei domnului Liiceanu, lupta împotriva corupţiei, în sensul de prăduire a banului public, se substituie sensului autentic creştin al acestei lupte, anume lupta cu stricăciunea (corupţia) la care sînt condamnate trupurile noastre ca urmare a căderii, luptă care trece prin lupta cu păcatul – indiferent dacă acesta presupune sau nu şi încălcarea legii – şi, evident, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.

 

Că aşa stau lucrurile în cazul domnului Liiceanu o demonstrează un alt text al domniei sale, al cărui subiect este paralela dintre Iisus Hristos şi Prinţul Mîşkin, cu toate că, în mod simptomatic, chiar şi în această atmosferă de transfigurare nepămînteană, domnul Liiceanu simte nevoia să aducă în discuţie statul de drept şi lupta anticorupţie. Aşadar, după ce afirmă că „Isus n-a mîntuit omenirea, iar, în carte, Mîşkin nu poate elibera societatea petersburgheză de propriii ei demoni (…) pentru că atît Isus cît şi Mîşkin propuneau lumii o stare de spirit care, pentru a ajunge să o izbăvească, presupunea o insuportabilă schimbare la faţă”, domnul Liiceanu face următoarea mărturisire:

 

„După ce am publicat Dragul meu turnător, am întîlnit cititori tineri care m-au întrebat: „Dar cum se putea supravieţui într-o lume atît de urîtă?” Am răspuns: Prin cîteva personaje-reper, prin acei oameni (nu mulţi), pe care i-am iubit fără rest şi din care s-a alcătuit edificiul afectiv al fiinţei mele, stratul meu uman de protecţie care m-a ajutat să trec prin viaţă. Dacă ura celorlalţi, invidia lor, mîrşăvia lor au fost neputincioase, este pentru că am avut şansa să-i întîlnesc – şi să-i recunosc – pe acei oameni a căror frumuseţe a făcut ca lumea să ţină. La un moment dat, pe măsură ce plecau de aici şi îi pierdeam unul cîte unul, am început să mă gîndesc că sînt printre noi fiinţe care n-ar trebui să moară. Apoi mi-am dat seama că ele continuă să facă parte din edificiul meu afectiv chiar şi după ce au încetat să fie. Şi atunci mi s-a părut că înţeleg şi ce înseamnă de fapt a reînvia şi a nu mai muri: a fi purtat la nesfîrşit în memoria celor care te-au integrat, ca să poată traversa viaţa, în edificiul lor afectiv.[3]

 

Dincolo de delicateţea impusă de astfel de mărturisiri, nu pot totuşi, în condiţiile în care domnul Liiceanu se întreabă ce fel de mîntuire e aia al cărei subiect e neamul, să nu mă întreb şi eu, la rîndul meu, ce fel de înviere e aia care se reduce, în fond, la o neveşnică pomenire care, asemeni oricărui proiect politic, este inevitabil sortită extincţiei generale către care s-ar îndrepta universul nostru, evident, în ipoteza în care Învierea lui Iisus chiar s-ar fi rezumat la persistenţa amintirii sale în rîndul ucenicilor.

 

Aici, dacă tot veni vorba de Dostoievski, ar mai trebui spus ceva. Prinţul Mîşkin, după cum bine a observat domnul Liiceanu, este un eşec. Un eşec nu doar sublim, ci şi deosebit de sumbru. Frumuseţea, în sensul în care este reprezentată de Mîşkin, transfigurează lumea, aşa cum o transfigurează şi arta, dar nu o mîntuie, nu doar pentru că nu o poate sustrage domniei păcatului, ci, mai important – a se vedea meditaţia referitoare la tabloul lui Holbein din Idiotul – , pentru că nu o poate sustrage domniei morţii, care consumă şi fiinţa cea mai deosebită care a existat vreodată (tema revine în discursul lui Kirilov, din Demonii, rostit înainte ca acesta să se sinucidă[4]). Eşecul lui Mîşkin este eşecul idealului romantic al „sufletului frumos”, dar mai important de precizat este faptul că Dostoievski, aşa cum precizează A. Boyce Gibson, nu s-a oprit la acest eşec. În ordinea cronologică a operei dostoievskiene, Mîşkin este de fapt o etapă a strădaniei lui Dostoievski de a găsi un personaj care să întrupeze ideea de frumuseţe absolută, capabilă să biruie nu doar răul din lume, ci, mai presus de toate, biruind moartea, să biruie religia ateistă a Occidentului modern. Iar Mîşkin, conform aceluiaşi comentator, eşuează ca icoană a lui Hristos pentru că este insuficient de întrupat. Dezrădăcinat din solul Rusiei şi pribeag, el vine dintr-un sanatoriu elveţian, simbol al putreziciunii (corupţiei) Occidentului ateu, şi, în ciuda nobleţei, sincerităţii şi empatiei sale nepămîntene, tot acolo sfîrşeşte. Şatov, din Demonii, reprezintă al doilea răspuns al romancierului rus la provocarea care l-a doborît pe Mîşkin. Dar dacă acesta sesizează corect că cine se rupe de popor îl pierde şi pe Dumnezeu, pe de altă parte, în nevoia sa de a venera o zeitate palpabilă, care indică mai degrabă nevoia de a crede decît o credinţă autentică – a se vedea dialogul cu Stavroghin –, Şatov îmbină idolatrizarea lui Stavroghin cu etnolatria. Poporul devine Dumnezeu, Creştinismul regresează în tribalism, Şatov fiind, spre deosebire de insuficient de întrupatul Mîşkin, excesiv de întrupat. Aşadar, eşecul lui Şatov este eşecul mîntuirii neamului în sens strict şi exclusiv, a mîntuirii limitate la coordonatele lumii de aici. Răspunsul final al lui Dostoievski la eşecul iniţial al lui Mîşkin, care indică şi adevărata natură a credinţei lui Dostoievski, este Alioşa, din Fraţii Karamazov, cel care rezistă la ispita care îl dărîmă pe Mîşkin, cel care îmbină forţa telurică cu transfigurarea angelică, rădăcina rusească cu misiunea de a binevesti tuturor neamurilor reconcilierea universală în Hristos.

 

Revenind, după acest scurt excurs exegetic, la domnul Liiceanu, trebuie spus că, în definitiv, departe de a apăra dreapta credinţă de erezie, aşa cum ar vrea să ne facă să credem, domnia sa nu face decît să înlocuiască, la nivel strict estetic, un ideal romantic, cel al destinului colectiv al naţiunii, cu un alt ideal romantic, cel al sufletului frumos. Ieşind din sfera rigorii teologice, cel din urmă ar prevala asupra celui dintîi pentru că cel din urmă e sublim, pe cînd cel dintîi ar fi, aparent, de prost gust, şi pe deasupra şi desuet. Dar dacă teologia domnului Liiceanu este o fraudă, întrucît este doar o estetică, mă tem că şi estetica domnului Liiceanu este tot o fraudă, întrucît este de fapt o politică, prea puţin estetică dacă o privim mai îndeaproape. Astfel, dacă pentru Dostoievski, sanatoriul elveţian, azi clinică destinată eutanasierii, simboliza Apusul întunecat care aştepta lumina Învierii de la Răsărit, am impresia că atunci cînd defineşte „Elveţia sanatorială” în care sfîrşeşte Mîşkin drept „rezervaţie destinată tuturor celor ce nu pot fi iertaţi tocmai pentru că sînt altceva, ceva diferit de turmă, ceva teribil de specific, de individual, de neasemănător cu nimic şi cu nimeni[5]”, domnul Liiceanu se gîndeşte mai degrabă la locul unde minoritatea aleşilor – cei care se disting de turmă prin frumuseţea şi unicitatea lor – se poate trata, eventual fără să contacteze bacteriile care fac ravagii prin spitalele româneşti. Cu alte cuvinte, cred că antiteza dintre sufletul frumos şi destinul colectiv se traduce de fapt, în actualul context românesc, prin conflictul dintre tinerii frumoşi şi liberi (adică individualişti) şi poporul înapoiat, habotnic şi colectivist-asistat. Nu neg faptul că există suficient naţionalism ridicol şi/sau de prost gust în lumea ortodoxă contemporană. Pe de altă parte, dacă Mîşkin este o copie eşuată a lui Hristos, şi, în acelaşi timp, o pecetluire a eşecului la care este condamnată orice Imitatio Christi (pentru a se dovedi mîntuitoare, raportarea la Hristos nu trebuie să fie imitarea, ci cuminecarea), în narcisismul, infatuarea şi lipsa sa de empatie, tînărul frumos şi liber este o caricatură a lui Mîşkin. De altfel, spre deosebire de domnul Liiceanu, care e destul de în vîrstă, mă îndoiesc că noua generaţie s-ar mai raporta (şi) la Mîşkin, icoana lor fiind mai degrabă Sfînta Monica Macovei.

 

În fond, spiritualitatea domnului Liiceanu este similară cu cea a unui alt intelectual şi prieten al domniei sale, anume Horia-Roman Patapievici, care după ce a defecat pe destinul colectiv al neamului şi şi-a trimis conaţionalii în purgatoriul statului minimal, sustrăgîndu-se pe sine de la astfel de cazne, şi făcînd acestea toate, chipurile, în numele adevăratului creştinism, a ajuns în cele din urmă la concluzia că singurul mod de a mărturisi creştinismul în faţa adversităţii lumii contemporane este leşinul lui Pascal[6].

  

Altminteri, nu cred că ereziile domnului Liiceanu reprezintă o mare problemă. La urma urmei, datorită unor profesiuni de credinţă mult mai puţin ambigue decît cea a domniei sale, care e mai degrabă o profesiune de necredinţă, prieteni şi/sau discipoli ai domniei sale au reuşit să cîştige, în mediile bisericeşti, suficientă credibilitate încît să poată semăna acolo tot felul de aberaţii teologice: de la identificarea providenţei secularizate a lui Adam Smith cu providenţa lui Dumnezeu şi identificarea pieţei libere cu ordinea naturală, aşa cum, chipurile, ar vedea-o Ortodoxia, în cazul unora ca Patapievici şi Mihail Neamţu, pînă la ereziile legionaroide, altminteri asumate, ale lui Sorin Lavric, care nu demult scria următoarele: „Aici sînt iarăşi eretic: pentru mine, un creştin fără pecete etnică nu înseamnă mare lucru (…) Cînd mă duc în biserică, merg să mă întîlnesc mai întîi cu înaintaşii, adică cu ecclesia mea, şi abia apoi cu Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl presimt şi singur, în clipele de panică, dar pe înaintaşi, doar în biserică.[7]” Deci, dacă domnul Liiceanu şi-a găsit o nouă vocaţie de inchizitor, ar putea să înceapă curăţenia chiar din propria sa ogradă, Editura Humanitas. Altminteri, e ridicol faptul că în ciuda profesiunii sale de credinţă, al cărei tragism, potenţial fertil, e din păcate sabotat de narcisism, domnul Liiceanu se simte îndreptăţit să călăuzească Biserica Ortodoxă Română, cu ierarhie cu tot, pe calea dreptei credinţe.

 

P.S. În ceea ce priveşte denumirea viitoarei Catedrale Naţionale consider că denumirea este, într-adevăr, cam triumfalist-desuetă, şi în plus, din motivele menţionate mai sus, susceptibilă de a genera confuzii teologice, mai ales într-un context precum cel al Ortodoxiei româneşti, unde orice spirit care adulmecă o vagă transcendenţă se simte îndreptăţit să apere dreapta credinţă, şi unde orice aberaţie teologică ce zboară se mănîncă, atîta timp cît beneficiază de girul reperelor dreptei anticomuniste de rit neolegionar sau neoliberal. Cred că denumirea Catedrala Naţională Înălţarea Domnului, dedicată memoriei soldaţilor români, care s-au jertfit pentru independenţa şi integritatea României, ar fi mai potrivită. Este doar o părere, iar actuala titulatură nu m-a împiedicat să donez o modestă sumă pentru terminarea catedralei, în speranţa că se va termina cît mai repede, şi că, odată cu ea, se va termina şi bîlciul tembel care a însoţit construirea ei. E o părere pe care o emit în calitate de român, care nici nu se ruşinează că este român, nici nu se mîndreşte că este român (nu văd de ce m-aş ruşina sau m-aş mîndri cu ceva care, în fond, nu ţine de mine), ci îşi asumă condiţia ca fiind rînduită de Pronie, şi, în limitele lumii acesteia, altminteri plină pretutindeni de locuri frumoase cu potenţial de îmbogăţire spirituală, trăieşte cu sentimentul că doar ţara în care s-a născut şi a copilărit este acasă.

 

 

[1] http://www.contributors.ro/…/exista-catedrale-ale-%E2%80%9…/.

 

[2] http://basilica.ro/catedrala-mantuirii-neamului-spatiu-sac…/

[3] http://www.contributors.ro/…/ce-inseamna-frumuse%C8%9Bea-v…/

[4]  „Întreaga planeta, cu tot ce exista pe suprafata ei, fara acest om (Hristos) nu este decât o nebunie. N-a existat nici înainte, nici dupa el unul asemenea lui … Iar daca este asa, daca legile naturii nu l-au crutat nici pe acesta, nefiindu-le mila nici de propria lor minune, ci l-au obligat si pe dânsul sa traiasca în mijlocul minciunii si sa moara pentru minciuna, înseamna ca întreaga planeta este o minciuna, se întemeiaza pe minciuna si pe o ironie stupida. Înseamna ca însesi legile planetei sunt o minciuna si o farsa diavoleasca. Ce rost are atunci sa traiesti, raspunde, daca esti om?” (F. M. Dostoievski, Demonii, traducere de Nicolae Gane, Polirom, 2003, p. 768).

 

[5] http://www.contributors.ro/fara-categorie/ce-inseamna-frumuse%C8%9Bea-va-salva-lumea/

[6] http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONmar7.html

[7] http://www.jc.md/sorin-lavric-cine-nu-dispera-nu-l-descope…/

Revista indexata EBSCO