Jul 18, 2016

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Orașul ca loc al filosofiei

Dacă aş fi profesor de filosofie, aş recunoaşte că City Lights. Despre experienţă la Walter Benjamin (Humanitas, 2014) este una din cele mai bune cărţi de filosofie scrise în română, o carte comparabilă cu Eonul dogmatic. Cum nu sînt profesor, îmi rămîne doar insolenţa baudelairiană de a spune acelaşi lucru. Afirmaţia poate fi însă susţinută cu argumente. Nu mă refer la recenzia autorităţii, semnată de Andrei Pleşu, de pe coperta a patra, ci la conţinutul dens şi agreabil al acestei cărţi. City Lights te învaţă cum să faci filosofie primă, plimbîndu-te prin oraş.

Ioan Alexandru Tofan pune lucrării sale filosofice titlul faimosului film al lui Charles Chaplin, captatio şi totodată indiciu ironic al interesului său pentru naraţiune (cinematografică, dar şi literară). Asocierea ideologică la filmul lui Chaplin nu e atît de relevantă sau, mai degrabă, se manifestă sub forma unui lapsus. Se ştie că Chaplin şi Benjamin, care au fost contemporani, aveau amîndoi legături cu stînga comunistă. După cum se va vedea însă, Tofan respinge înregimentarea lui Benjamin la stînga, susţinînd că ar fi un gînditor de dreapta şi un mistic. Semnificaţia cea mai interesantă a titlului depăşeşte totuşi limitele citatului din Chaplin. City Lights este o metaforă cuprinzătoare a modernităţii şi a unui mod de a filosofa. Faţă de luminişul din pădure, acel loc în care se trezeşte mirarea filosofică în faţa fiinţei, luminile oraşului instituie o ordine ontologică nouă. „Metropola nu dispune de consistenţa ontologică a naturii, la care se raporta metafizica tradiţională.” (p. 104) Oraşul – desprins de natură, de „fiinţă” printr-un covor de asfalt (altfel spus, de rocă prelucrată tehnologic) – se dezvăluie mai puţin sub lumina naturală a soarelui, şi mai mult sub luminile artificiale, care adîncesc umbra, ale felinarelor, ale reclamelor, ale ferestrelor. Oraşul modern, în adevăratul său înţeles, este iluminat electric; el este oraş în primul rînd noaptea.

Pe urmele lui Benjamin, Tofan consacră deci oraşul ca loc definitoriu, paradigmatic al modernităţii (p. 14 şi 15) şi, în acelaşi timp, ca „”obiect” al filosofiei prime nu ca un obiect cultural sau istoric, ci ca locul în care se joacă miza experienţei moderne şi a efectelor ei de sens, a felului în care se constituie „mediul” modernităţii.” (p.15) În acest demers, el stabileşte o dublă opoziţie ideologică: mai întîi, în raport cu antimodernismul lui Heidegger din Fiinţă şi timp; apoi, în raport cu sociologia.

„Experienţa urbană” nu este abordată de Benjamin ca formă alienantă a vieţii cotidiene, deşi ea nu este exclusă. Ea nu este redusă la unitatea înţelegerii oferite de angoasă ca stare afectivă privilegiată. Sesizarea iniţială a caracterului polimorf al oraşului împiedică recurgerea la o metodă prin care să fie revelată unitatea sensului de interpretare al oraşului, a „experienţei urbane”. Oraşul nu poate fi înţeles în simplitatea fiinţei lui; el nu este, propriu-zis, o fiinţă, ci are o natură „transversală”, care urmează a fi investigată în multiplicitatea ei. Tocmai din acest motiv, „…filosofia primă a lui Benjamin este o metodă de a vorbi despre lucruri nu din punctul de vedere al conceptului lor, ci al configuraţiei de elemente care le diferenţiază minimal şi le contextualizează” (p. 15). Există două consecinţe majore ale unei asemenea abordări. Bogăţia de detalii semnificative a oraşului şi complexa viaţă urbană, în general, sînt mult mai bine sesizate în trăsăturile lor caracteristice de către Benjamin decît de către Heidegger, care practic respinge integrarea de tip urban. În plan discursiv, diferenţa se manifestă prin alegerea textelor: în timp ce Heidegger se retrage în lectura poeţilor culţi alienaţi – Rilke, Hölderlin, Trakl –, Benjamin se aruncă asupra discursurilor specifice oraşului modern: ziarul, publicitatea, fotografia, naraţiunea urbană („poveştile oraşului” – p. 16) etc. Ce-i drept, şi Benjamin are poeţii săi, şi se ştie care-i este preferatul: Baudelaire. Baudelaire, ca poet al vieţii moderne prin excelenţă, este însă descoperitorul „fantasmagoriei” oraşului, al „şocului” oraşului: „…pentru Benjamin, locul în care arcadele Parisului îşi află înţelesul nu este planul arhitectural, cît poezia lui Baudelaire” (p. 17). Baudelaire este cel care construieşte discursul urban, atrăgînd atenţia asupra faptului că oraşul este chiar acest discurs.

Tofan insistă, pe de altă parte, asupra caracterului filosofic al metodei lui Benjamin. El nu este un sociolog sau un istoric: „…este vorba despre un proiect aparte al filosofiei prime, în care căutate nu mai sînt nici un fundament transcendent, nici o semnificaţie atemporală, ci, dimpotrivă, un efect al derizoriului şi o splendoare a detaliului care recompune clipă de clipă suprafaţa lumii” (p. 14-15). Fără îndoială, aici se află un punct nevralgic al argumentaţiei lui Tofan. Aşa cum am spus, perspectiva sociologică a fost respinsă; mai mult decît atît, Tofan îl prezintă pe Benjamin ca pe un gînditor de dreapta. Dificultatea este enunţată în raport cu unul dintre cei mai buni cititori ai lui Benjamin, Adorno: „Accentuarea momentului dialectic al metodei materialiste pe care o propune Adorno lui Benjamin trimite spre un aspect important: pierderea importanţei teologiei în scenariul descris mai sus…” (p. 123) O altă lectură posibilă, propusă de Jean-Michel Palmier (şi rezumată de Tofan) îl apropie pe Benjamin de Scholem şi de mistica iudaică. Este cît se poate de clar că gîndirea complexă a lui Walter Benjamin nu poate fi redusă la un simplu curent ideologic; totodată, discuţia privind orientarea sa principală este relevantă. Nu sînt în măsură să decid asupra acestei chestiuni, dar o variantă este şi a lăsa problema nerezolvată. Ce este sociologic şi ce este teologic în derizoriul urban? Cine poate stabili asta? De altfel, cele două abordări par să se îmbine, uneori în aceeaşi pagină şi cu referire la acelaşi subiect. Întîi, disoluţia sociologică a burgheziei: „Imaginile copilăriei berlineze a lui Benjamin vor fi, aşadar, imagini dialectice, în care lumea burgheză a începutului secolului XX este sesizată în aspectul ei critic, din perspectiva anticipaţiei propriei ei disoluţii.” (p. 184) Apoi, transa teologică: „… imaginile copilăriei la Benjamin sînt imaginile istorice ale unei lumi care aşteaptă, în mod esenţial, venirea lui Mesia.” (p. 184) Oricum ar sta lucrurile, cert este că Tofan optează pentru un Benjamin teolog, pentru un Benjamin de dreapta.

Unde pot fi văzute, în oraş, semnele divinului? „Ordinea profanului este ruină, iar nu imagine a revelaţiei divine. Prezenţa originii este sesizată tocmai în spaţiile infinitezimale dintre lucruri, în diferenţa lor, nu în lucrurile însele. (…) …mereu într-o perspectivă dialectică, absolutul este regăsit în lume tocmai prin covîrşitoarea sa absenţă.” (p. 116) Altfel spus, absolutul se află în „semne şi minuni”, care „se arată” – niciodată în forma concretă a prezenţei – unei vederi oblice, „se arată” celui care priveşte oraşul oarecum din afara lui, mai exact din afara determinaţiilor sociologice. Din această perspectivă, sociologia este pusă în slujba teologiei. Ea devină tehnică de căutare a autonomiei, de rezolvarea a problemei determinaţiilor sociale. Cel care este prins în lumea oraşului, cel pentru care oraşul înseamnă drumul de acasă la locul de muncă sau vizita la supermarket, cel care, în tot ceea ce face în oraş, nu urmăreşte decît un obiectiv util, acela este captivul legilor sociale: el nu poate înţelege mesajul teologic al oraşului, lui nu i se arată semnele. Figura care depăşeşte determinaţiile sociologice şi se instituie deopotrivă ca filosof al modernităţii şi ca teolog, ca persoană ce vede oraşul şi-l înţelege, este flaneurul, căruia Tofan îi dedică un întreg capitol: „Flaneurul este un „animal ascetic” (asketisches Tier), în sensul că se dedică contemplaţiei, şi nu consumului, el percepe lucrurile nu prin categoria utilităţii (şi nici prin categorii estetice, s-ar putea adăuga), ci prin cea a adevărului” (p. 132). El are două funcţii principale: „deconstruieşte caracterul tehnic al oraşului, conferindu-i un chip” şi „îi descoperă posibilităţile pierdute în memoria colectivă” (p. 151). Flaneurul priveşte oraşul în chip fantasmagoric, îl derealizează şi-l transformă într-o parabolă.

O mare parte a argumentaţiei lui Ioan Alexandru Tofan este bazată pe Copilărie berlineză la 1900, o carte relativ scurtă, dar deosebit de ambiţioasă a lui Benjamin, de vreme ce a fost scrisă ca replică la În căutarea timpului pierdut a lui Proust. Tocmai anticiparea de ordin teologic, care lipseşte la Proust, caracterizează lucrarea fragmentară a lui Benjamin. În finalul cărţii sale, Tofan stabileşte însă o altă legătură, şi anume cu Mateiu Caragiale şi romanul său, Craii de Curtea Veche. Între cele două cărţi el găseşte „stranii similarităţi” (p. 207), iar lectura de tip Benjamin îi dezvăluie „sensul metafizic al ruinelor Curţii Vechi” (p. 208). Schiţa de interpretare pe care o oferă Tofan este foarte potrivită şi ar merita să fie dezvoltată, căci atinge o dimensiune profundă a literaturii lui Mateiu. Acţiunea din nuvela sa, Remember, se desfăşoară chiar la Berlin. Ceea ce lipseşte poate din cartea lui Tofan este referirea la oraşul Iaşi, acolo unde locuieşte şi unde trăieşte, fiind profesor şi, sigur, flaneur neîntrecut. Referinţele la lumea copilăriei, la „scara blocului”, la joaca pe şantier compensează, parţial, această lipsă: „Investigarea prin joc a fragmentarului, a ne-făcutului, a materialităţii obiectelor şi, deopotrivă, recuperarea obiectelor „depăşite”, nefolositoare fac din figura copilului o anticipare a altor personaje urbane, precum colecţionarul sau Lumpensammler-ul.” (p. 190) În plus, pregnanţa teologică a lui Tofan poate veni, ea însăşi, dintr-o perspectivă ieşeană. Legat fiind de Iaşi, chiar dacă trăiesc în Bucureşti, caut eu însumi uneori imagini ale flanării prin oraşul studenţiei mele. Iată doar două:

„Un oraş cu ferestre de somn

Şi cu turle de-abisuri,

Cu străduţe-n

Spirală

Urcînd

Spre-absolute plictisuri…

Şi pe care

A lunii lumină

Îl desparte în două:

Jumătate de cenuşă albastră

Jumătate de rouă… „ (Mircea Platon, „Oraşul”, în Cartea străduţelor subtile. Poeme inedite. Timpul, 2015)

|||

„Tîrg ticălos, cu uliţe şi străzi

sparte de ploi, de vite şi de care –

aici, în cîmp, pe vremuri, creştea soare,

aici creştea ovăz.” (Benjamin Fundoianu, „Provincie”, III, în Poezia antumă. Art, 2011)

Revista indexata EBSCO