Jul 18, 2016

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Poetul Necunoscut

La vîrsta mea destul de înaintată sunt într-o situaţia absurdă precum aceea descrisă în stereotipiile din unele filme mediocre în care protagonistul, în urma unui accident oarecare, nu îşi mai ştie trecutul şi face eforturi disperate să-şi amintească cîte ceva din ceea ce s-a scufundat în uitare. Din cîte ştiu, mie nu mi s-a întîmplat vreun accident în urma căruia să fiu privat de memorie şi cu toate acestea, pus în faţa unor informaţii concludente, nu îmi aduc aminte nimic din ce se presupune pe bună dreptate că ar trebui să ştiu. Distinsul critic literar Cornel Ungureanu, pe baza unor date certe din biografia poetului necunoscut, îmi face onoarea de a mă pomeni alături de cîţiva notorii şi ipotetici colegi ai aceluia dintr-o studenţie comună, din tinereţea lui şi a mea. Repetîndu-i numele: Petru Apetrei, îmi pare atît de cunoscut de parcă ar fi al cuiva de care m-am despărţit doar ieri. Şi totuşi nu sunt capabil să-l evoc în vreo împrejurare în care să fim unul lîngă celălalt. Îi privesc cele trei fotografii care îmi sunt puse în faţă şi tresar văzîndu-le de parcă în ele ar fi chiar chipul nespus de familiar al unui frate al meu. Şi cu toate acestea memoria mea, captivă a unei amnezii, se dovedeşte goală de orice informaţie care ar stabili vreo legătură între noi doi.

Dar toate acestea nici măcar nu sunt importante. Fiindcă şi dacă l-aş şti pe poet în toate detaliile biografiei sale, nu aş putea să modific ceva din toată această tragedie, că autorul poeziilor a murit necunoscut de publicul la atenţia căruia îi dădea tot dreptul harul său poetic. Aici nu mai e nimic de făcut. Putem cel mult să ne gîndim o clipă la sociologia succesului literar, luînd seama la tehnicile de ajungere a unei opere la cei cărora ea le-a fost destinată. Pentru că nimeni nu scrie în absolut, doar pentru sine, ci scrisul este întotdeauna o modalitate de a te semnala celorlalţi, de a ajunge la alţii. Însă în acest proces se pot întîmpla multe distorsiuni, alterări ale valorii. La începutul anilor 70 din secolul trecut, cineva a alcătuit şi a publicat o statistică a premiilor literare acordate poeţilor români. Pînă la comunism, primul loc, la mare distanţă de următorii, era deţinut de Camil Baltazar, iar în comunism de Radu Boureanu! Asta spune totul nu doar despre premii ci şi despre critica literară şi despre istoriile literaturii şi necesarele lor revizuiri periodice.

Am parcurs o carte cu poeme rămase de la Petru Apetrei, încă netipărită. Textele respective îl arată ca fiind poet deplin, în toată puterea cuvîntului, nici mai mult dar şi nici mai puţin poet decît alţii, decît cei recunoscuţi şi recompensaţi cu prestigii sociale. Nemişcînd lucrurile din loc în domeniul liricii pe care o ilustrează, el nu este unic ci doar unul dintre dar cu o individualitate pregnantă. Dovedindu-se a fi ale unui autor sever în primul rînd cu el însuşi, poeziile sale sunt caracterizate de un ton minimalist, auster, lapidar. Expresie a lumii aspre din creierul munţilor, din Apusenii unde a trăit şi a scris, ele şi-au retezat întotdeauna avînturile prea mari, au evitat patetismul. E un reducţionism la elemente minime şi cenuşii, o pauperitate nu în sens sociologic ci metafizic, o lume fără iluzii, rece dacă nu chiar înfrigurată. Griurile predomină, chiar monocromia, alb-negrul, sau negrul pe negru indistinct.

Ce fund de lume, de o răvăşitoare tristeţe, mai caracterizează şi versurile lui Petru Apetrei! E un loc evocat în care „Fiecare cuvînt, fiecare literă / pumni de ţărînă peste buzele tăcerii / frunzele au plecat mai departe. /În ramuri au rămas păsările / ciudate, putrede fructe”. În acest peisaj într-atît de dezolant, poetul încă îşi mai reproşează că nu a fost atît de trist pe cît ar fi trebuit să fie. Fiind nu doar trist ci singur în mod radical, el personifică şi întreaga fire din juru-i: „Noaptea, pămîntul gîndeşte / Şi cînd cîte-un codru / Foşneşte mai tare / Înfiorat / De amintirile lui milenare / Pămîntul / Îşi opreşte respiraţia / Iar vîntul / Se culcă îmblînzit / În murmurul mut / Al unui rîu ce visează / Cu fruntea pe piatra / Ce stă să-nţeleagă / Pădurea şi rîul, / Istoria-ntreagă / În curgerea ei”. Sau într-altă parte, în ce mod personalizat şi de spaimă, iată cum cade zăpada în versurile acestui poet: „Te-ai întrupat zeitate / înfricoşătoare / în scama unui nor / alergată de vîntul înserării / inel de mireasă / în ochi de răpitoare / deşerturi de nisip şi marea / te-ademeneau / în jocul crud de-a destrămarea / şi tu / cădeai neştiutoare / zăpadă peste meri de mai”. E o lume aspră, degradată, fără străluciri, ermetică, purtîndu-şi simbolurile indescifrabile, precum în acest fragment de poem: „Cîinii uriaşe momeli pentru duhul apelor / plutesc înecaţi şi opriţi în lanţuri. / Respiraţiile noastre au iz de nămol /şi nimeni nu îndrăzneşte / să elibereze cîinii înecaţi”. Dar nu doar în simbol ci şi în modul cel mai direct poetul se descrie pe sine şi universul pe care îl locuieşte cu o rară necruţare şi cu sentimentul acut al lipsei oricărei speranţe. E însăşi viaţa ca o Ispăşire pentru vinovăţii trecute:  „Ora trece încet / prin trupurile noastre de pelerini / ca un vierme / prin ţeasta unui măr. / Ploi lungi răsună / clopote peste cîmpuri culese / acoperind paşii grăbiţi, / sub ferestre / ce-ar fi putut să fie / un prilej de vorbă. / Plutim pe acelaşi covor peste lume / cu ochii măriţi de spaime / la glasuri sinistre de păsări / de noapte / în copaci devastaţi de vînturi / la  marginea anotimpului / şi pentru ora aceasta / ne-am trădat cîndva prietenii, pe rînd”.

Care sunt precedenţele acestei poezii, în ce clasă se înscrie ea? Autorul ne dă puţine, sărace indicaţii. Un poem se numeşte Bălcescu şi îl evocă pe paşoptist în stilul specific autorului, indirect şi doar aluziv, fiind o dovadă nu atît de filiaţie cît a faptului că dascălul de o viaţă de limba şi literatura română va fi fost deopotrivă şi unul de simţire românească. Într-alt loc este amintit Lucian Blaga sub apelativul Voievodul Blaga, dar versurile lui Petru Apetrei se aşază prea puţin sub o atare influenţă. Ci mai degrabă prin figuraţiile din ele, peisajul montan, urşii, chiar şi cei de spectacol, puşi în lanţ, prezenţa la un moment dat oarecum obsesivă a minerilor, ne putem duce cu gîndul la un Aron Cotruş sau la V. Copilu-Cheatră. Însă nu vom găsi nimic din retorica despletită a poeziei sociale a acestora. Fiindcă aici, în aceste versuri tragic postume, avem notaţia lapidară, sentimentul chircit pînă la disperare: „În preajma casei / a crescut iarba, / s-a sălbăticit cărarea. / Peste ape tulburi / vin cavaleri îmbrăcaţi în negru. / Inimile / şi-au făcut cuib / în gorunii trăsniţi. / Păsări / plutesc în derivă / peste inima caldă a muntelui. Tipete de spaimă / în somn… / iarăşi tăcere… / Numai şoapta frunzei / şi suspinul izvorului / pînă departe / la hotarul sorocit / între viaţă şi moarte”. În acest context dezolant, intuindu-i prea-bine liniile iremediabilei lipse de orice speranţă, îşi înscrie poetul şi propria fiinţă: „Un plumb rătăcit / a sîngerat mistreţul / ce îşi freca blana sîrmoasă / de stîlpul cerului. / Soarele a apus / rană deschisă / peste ziua împlinită prea devreme / spicele rămîn de aur / ca spicele din steme / şi pădurea e o peşteră / cu toate cărţile lumii. /Trec orb printre ele / cu desfrîul durerii pe frunte / şi cînt în cornul durerii”.

În totul remarcabilă la poet este singurătatea, nu doar cea fizică, cea biografică, ci şi aceea a spiritului său liric, atît de opac, atît de izolat, refuzînd comunicarea cu cei care l-au precedat. Găsesc o singură dată un ecou, dar cît de îndepărtat, cît de mult coborît în derizoriu, cînd o imagine de aur din monologul shakespearean al Groparului este coborîtă aici în cea mai de jos netrebnicie: „Această cutie de conserve / ruginită / la marginea şanţului / a fost / într-o altă viaţă / un cîntăreţ celebru. / Trecătorul distrat / o loveşte cu piciorul / îi place scheunatul jalnic / în rostogolire. Un cîine / înşelat de fantoma unui iz / şi-a înfipt colţii / în pielea şubrezită de rugină. Apa de ploaie adunată / are culoarea tutunului / păsările însetate / ezită o clipă / şi zboară mai departe”.

În paginile ce mi-au fost accesibile, o singură dată îl găsesc pe poet ca fiind declarativ, atunci cînd îşi proclamă aderenţa moldoveanului care era prin naştere la lumea moţilor în mijlocul căreia a trăit: „Legănaţi de merele roşii / de prunele albastre / moţii plutesc / prin toamna Apusenilor / Zei păgîni peste fînuri cosite. / În seri / cu sunet de tulnic / dorm brazii / precum caii în picioare / şi sforăie cînd vîntul îi adie / săruturi cosmice pe buze de piatră / pentru toate cîte-au fost / şi cîte-or să mai fie”.

Poetul Petru Apetrei s-a născut la 18 iulie 1941 în comuna Onişcani din judeţul Bacău şi a murit în data de 26 mai 1996 în comuna Ocoliş din judeţul Alba unde a fost profesor de română şi franceză în ultimii săi 20 de ani de viaţă. El este unul dintre poeţii necunoscuţi ai limbii române, cu nimic mai puţin poet decît cei cunoscuţi.

 

 

Revista indexata EBSCO