Jul 18, 2016

Posted by in Istorie literara

Cornel MUNTEANU – Hermeneutica textului eminescian

A interoga permanent textul eminescian, evitând să-şi închidă sensurile, pentru a-i sonda limitele pînă la care poate genera noi interpretări, este miza hermeneutică pe care ne-o propune noua carte a Tereziei Filip, Seducţia absolutului (Ed. Proema, Baia Mare, 2015). De altfel, trilogia de studii rezervată lui Nichita Stănescu, din ultima vreme, a demonstrat că autoarea face proba unui exerciţiu hermeneutic care desface textul poetic până la deconspirarea sensului genuin, făcîndu-l accesibil cercetătorului, dar şi provocînd textul să-şi multiplice ideile şi sugestiile dincolo de suprafaţa înşelătoare a sensului prim.

Fragmentarismul ca metodă hermeneutică, prin descompunerea temei pe structuri complementare, oferă sugestii de lectură care nu se doresc a fi nici ultimele şi nici infailibile, datorită deschiderilor pe care le permite această disipare a întregului. Disoluţia prin pulverizarea sensului slujeşte acestui demers hermeneutic cu punctul terminus în multiplicarea lecturilor. Pluralitatea secvenţială, negirată structural, prin natura eseului-meditaţie, un eseu ofertant deschis, devine şi instrument al unei diseminări derrideene şi deconstrucţia unui text care se lasă descoperit în sensurile sale genuine. De aceea, aceste mici exerciţii de hermeneutică eminesciană devin indici-reper de orientare pe terenul textului eminescian şi dau ambitusul eseului critic. Coduri poetice, moduri de reprezentare textuală, tipuri şi simboluri circumscrise unui imaginar postromantic, în cazul lui Eminescu şi, unuia neomodernist, în cazul lui Nichita Stănescu, configurează, ceea ce autoarea sugerează, „seducţia absolutului”, un absolut ipostaziat în variile sale reprezentări, de la problema libertăţii la cea a identităţii, de la vocaţia mistică la cea mitică, de la stare tipic eminesciană la faptă şi trăire lăuntrică, de la contemplare la acţiune, într-un joc spectral al asocierilor spontane şi inedite. „Fuga în lume” devine pretext al acestei călătorii hermeneutice, ca topos al unei libertăţi în care individul uman se descarcă de „povara identităţii”. Departajarea între vocaţia orfică şi cea odinică, una a „cîntecului şi a suferinţei”, cealaltă „a înţelepciunii şi seninătăţii” conturează un model poetic de atingere a absolutului printr-o complementaritate a contrariilor, „orfismul semnifică în poezie cîntec izvorît din suferinţă, din fiinţa poetică, odinismul este o tămăduire prin cîntec a fiinţei şi a lumii”(p. 51). De aceea şi poezia devine „o sapienţia divină”, reflex al absolutului creaţiei şi sacralităţii tainice, într-o „ţesătură de simboluri” deschise. Două coduri poetice transgresează imaginarul între cele două vîrste ale poeziei, cea romantică a lui Eminescu şi neomodernă a lui N. Stănescu: „distanţa dintre limitare şi o anumită ordine lumii, pe de-o parte, şi libertatea totală pe de altă parte”, un absolut acceptat şi recunoscut, la Eminescu, şi „un absolut ameninţător, dezumanizant şi devorator”, la N. Stănescu (p. 68). Un du-te-vino între cel doi poli ai poeziei româneşti traduce „schema ontologică” a absolutului, topografiind reperele poeticii romantice şi neomoderniste.

Reuşite pagini de hermeneutică a textului eminescian sunt rezervate problemei iubirii şi a feminităţii, cu lecturi nuanţate şi iradiante ale textului Atît de fragedă. Terezia Filip intră în laboratorul de creaţie al poemului, segmentînd analizele în funcţie de mişcarea sentimentului şi de figura feminităţii în cinci secvenţe: fascinaţia femeii prin frumuseţe, vraja erotică a chipului, actul de „străfulgerare a iubirii”, farmecul frumuseţii spiritualizate şi forţa renunţării prin transferul imaginii în „icoană”. Iubirea devine, în celălalt poem ocurent, Sara pe deal, o cale de participare la misterul cosmic, prin cîteva repere topografice care ţin de „dimensiunea metafizică a lumii”: atemporalitatea serii, spaţializarea şi deschiderea spre imaginea „totalizatoare”, „timp genezial şi ontic”. Sara eminesciană e ispita „farmecului sfînt”, „un exerciţiu, prin excelenţă poetic şi mistic, de participare efectivă la veşnicie” (p. 117). Poate de aici şi iubirea ca stare de graţie, în termenii heideggerieni ai afectivităţii, prin care eul eminescian accede la misterul lumii şi sara deopotrivă timp „magic, inspirator şi creator”, o fericită întîlnire dintre om şi divin.

Corelativă ideii de „fugă în lume”, cavalcada şi instrumentarul poetic, decelate prin tipologia cailor eminescieni („dacici, zeieşti, fabuloşi”)inserează în acest excurs hermeneutic şi perspectiva psihanalitică şi antropologică (O călărire în zori). Sugestii şi interstiţii critice bine intuite aici trimit la un „simbolism institutiv” ce urmează „dinamica ritmului existenţial”, în cazul ontopoeticii lui Nichita Stănescu şi simbolica mitologie a cailor albi care populează universul lumii dacice din Memento mori, reprezentînd „frumuseţea” şi bogăţia, la Mihai Eminescu.

Gînd şi perfecţiunea formei, cu trimiteri eseistice la Glossă, Odă şi Luceafărul, ipostaziază un eu în postura de spectator. Pătrunderea gîndului eminescian este asociată aici cu „sapientia divină”, într-un excurs între ipoteză şi concluzie, ca-n Glossă. În schimb, poemul construit ca „spaţiu proteic” cu structuri de adîncime în semnificaţiile sale, Şi dacă, probează „un polisemantism tulburător”, concentrat în jurul „aducerii-aminte, act deliberat, o formă de asimilare şi de păstrare în memorie a valorilor” (p. 163). Există la Eminescu această grijă pentru perfecţiunea formei urmînd gîndul genial şi de aici unicitatea unor creaţii. Repetitive oarecum şi circulare, secvenţele rezervate poemului Sara pe deal stabilesc o relaţie indicibilă între topografia spaţiului poetic şi stările erotice ale eului, iubirea contaminează „ardent toposul ancestral”. Suntem destul de rezervaţi faţă de supralicitarea demersului acestui poem ca pastel şi idilă, fără vectorul indus, meditaţia, o meditaţie care alimentează atît pastelul rustic, cît şi scenariul erotic. Dinamica sentimentului nu are direcţia doar pe traseul natură-iubire,ci şi invers, contaminată fiind de meditaţie, o erotizare a naturii şi o îmbogăţire-tensionare a iubirii cu atributele naturii. Dualitatea înger-demon devine, după Terezia Filip, o formă de ambiguizare, „femeia ca alteritate a eului masculin”, circumscrisă unei bachelardiene „fenomenologii a copilăriei”. Sensul privirii şi chemarea urmată de întrupare din poemul Luceafărul se află la graniţa dintre mistic şi magic, căci ochiul iubitei apare ca „un centru al fiinţei”. El are rol contemplator, cu totul diferit de privirea devoratoare de la neomoderni. Disocierile între această poetică a feminităţii metafizice, a adoraţiei extatice la romantici, de tip Eminescu, şi poetica privirii mistuitoare, intempestive, agresive, la neomoderni de tip Nichita Stănescu, sugerează două coduri ale imaginarului, ca „moduri de reprezentare poetică a iubirii”, fascinaţie, distanţare, spiritualizare, la primul, şi devorare, agresivitate, directeţe, la cel de-al doilea.

Pluralitatea interpretărilor, pe care mizează „exerciţiile de hermeneutică eminesciană” ale Tereziei Filip riscă, pe alocuri, să oculteze sensurile poetice şi să dea impresia de construct eclectic. Deşi autoarea recurge la mai multe tipuri de fundamentări teoretice (simbolică, mitologică, antropologică, ontologică, psihanalitică), acestea nu acoperă uneori „prinderea” sensurilor şi configuraţia poemelor analizate deturnează dinamica imaginarului. Exerciţiul hermeneutic”, atît ca metodă, cît şi ca principiu în critica eminescologică, ar trebui să pondereze lecturile entuziaste şi stările jubilatorii ale criticului. Adeptă a eseului-meditaţie, care instituie ipoteze de lectură, Terezia Filip nu duce mai departe demersul într-un eseu-diagnostic, care să îndrăznească rostirea de adevăruri critice. S-ar părea că acest tratament subordonat, mai degrabă, unui miraj al lecturii eludează voit fixarea pe obiect şi, pe alocuri, transpar inserţii ale stărilor personale de lectură, provocatoare pentru eseistul hermeneut. Textul eminescian inspiră, dictează, nuanţează, exerciţiul hermeneutic adulmecă sensurile adînci, respiră aerul inefabil şi rezultatul este sugestia şi ipoteza. Pînă unde poate duce acest gen de abordare a textului eminescian, care refuză închiderea şi respinge infailibilitatea adevărului ultim, iată provocarea pe care ne-o lansează cartea Tereziei Filip: indicibilul adînceşte taina textuală pînă acolo unde atinge scoarţa-rest a corpului textual; dincolo e „părere şi poveste”, cum spun unele variante ale Luceafărului.

Revista indexata EBSCO