Jul 18, 2016

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Elena Mihalachi – Locuiește-mă

Elena Mihalachi trăieşte în Basarabia. S-a născut undeva pe lîngă zona de conflict a Tiraspolului. Acum locuieşte la Chişinău. Este masterandă şi predă, pentru a-şi cîştiga existenţa, limba engleză la un liceu din capitala R. Moldova. La ei se poate! O ştiu de cînd era elevă la clasele primare. Obţinea premii la un concurs de poezie pentru elevi, „Nicoară”, organizat tot la Botoşani. A crescut, poeticeşte, de la an la an. Citea şi evolua văzînd cu ochii. Nu-şi făcea din asta o singură ţintă, cum se întîmplă la cei la care „gloria” vine  de timpuriu şi pleacă la fel. A privit cu atenţie în jur, a muncit pentru a se ajuta şi a-şi sprijini chiar familia. A lucrat şi în Europa, pe unde a prins cîte un loc de muncă sezonier. A scris tot timpul. Şi iată acum, cînd şi-a depăşit adolescenţa cu eforturi existenţiale vizibile şi şi-a trăit şi majoratul în „cîmpul muncii” cum se spune şi a găsit calea poeziei adevărate, curate, plină de o candoare şi o sinceritate cum rar găseşti pe la cei mai mulţi dintre cei care fac rating-ul unor site-uri de poezie şi cred că şi-au găsit gloria şi că acesta le este destinul mult aşteptat în cei cîţiva ani de cînd au descoperit lumea, Elena Mihalachi şi-a găsit calea proprie în poezie. Elena Mihalachi a descoperit lumea cu ochii deschişi, cu mintea limpede, curată, scriind o poezie sinceră, plină de trăiri ce pot fi descoperite numai cu inima şi sufletul, nu cu mausul în faţa unui cumputer.

Cartea ei de debut – Locuieşte-mă – a apărut la începutul acestui an la editura Charmides din Bistriţa, în urma Concursului Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…”, organizat la Botoşani de instituţia la care lucrez, concurs care a ajuns anul acesta la cea de a XXXV-a ediţie. De-a lungul anilor au debutat prin acest concurs sute şi sute de poeţi tineri, unii dintre ei urmîndu-şi destinul poetic, alţii renunţînd sau aşteptînd calea pe care să meargă spre poezia adevărată. O scurtă remarcă aici: la început – în anii optzeci, din 1982 începînd -,  interesul pentru acest concurs a fost unul imens. Se primeau sute şi sute de plicuri; prin 1984-85, ţin minte, s-au primit la cele două secţiuni ale concursului, cum era atunci, peste 800 de plicuri. Descoperirea netului, site-urilor, care conferă comoditate şi curaj de unul singur debutantului în faţa calculatorului, tabletei sau telefonului mobil, a diminuat drastic interesul pentru acest gen de concurs, la care un juriu real, format din critici, poeţi, redactori şefi de edituri şi reviste, selectează cele mai bune lucrări şi conferă un gir autentic celor care se află la început de drum. Or teama de a se confrunta cu un astfel de juriu a creat un soi de rezervă, ca scut de apărare pentru cei care găsesc că este mai uşor şi mai bine să se afişeze cu tot soiul de produse pe site-urile interesate să aibă cîţi mai mulţi participanţi pentru a cîştiga un impact mai mare. Acest lucru este echivalent cu pojarul, care se vindecă total în cele mai multe cazuri sau lasă urme. Elena Mihalachi a ales calea grea a debutului editorial, prin filtru unui juriu, care a cernut bine manuscrisele şi a ales printre cărţile premiate anul trecut şi cartea ei. Gavril Ţărmure, editorul de la Bistriţa, care şi-a ales numele edituri din suma de „personaje” de dialoguri platoniciene, i-a publicat cartea de debut. Cartea nu sare din tiparul obişnuit, nu aglomerează texte sau teme, nu inhibă, nici nu caută „noul loc comun”, aşa cum am mai spus aici, la această rubrică, în unele recenzii la cărţile debutanţilor. Este o carte sinceră, scrisă cu inima şi sufletul. Asta nu înseamnă că poeta noastră scapă frîiele spre o oarecare desuetudine, ci, dimpotrivă, substanţa poeziei scrisă de ea este una proaspătă, autoarea se foloseşte de un limbaj poetic autentic, fără inovaţii sau ostentaţii vizibile. Vocabularul ei este cel curent, pe care-l foloseşte în comunicarea directă, însă aşezarea în textul poetic conferă valenţe noi cuvintelor, conotaţii ce ţin de actul pur al creaţiei: „În afara lumii ninge cu frică de dragoste/ eu tremur ca un fir de alun/ în mîna călugărului/ visez din dorinţă urmez din instinct/ orice iluzie poate fi un măr uriaş/ orice măr un bandaj// colorat în mijlocul iernii cum ar fi/ să rămînem/ fără somn împreună cu/ aburul ceştilor înalt/ ridicat la rang de faraon/ citindu-mă să înţelegi că de fapt/ nici un fulg nu-i atins/ nicio unghie/ sărutată…” (ADN-ul iernii). Imagistica este una sugestivă, de relevanţă imediată, nu una căutată, care să ducă într-o ambiguitate afişată. Începînd de la titlul cărţii, care invită la o mai atentă decodificare a sugestiei – „locuieşte-mă”, sintagma în sine ne poate duce cu gîndul şi la alte îndemnuri decît cele ce se pot înţelese imediat, la unele chiar sexuale, dacă e să ne luăm după unele poezii de dragoste pe care poeta le-a adunat în sumarul cărţii sale –, toate poeziile, nu multe la număr în economia volumului, au titluri simple, sumare, sugestive, şi mai ales, acesta, titlul cărţii, nu este ales după titlul unei poezii din sumar. Prin urmare, trebuie să ne ducem cu analiza lui la o codificare sau la o sugestie pe care am amintit-o mai sus. Pentru această „locuire”, Elena Mihalachi modelează „iubirea în sufletul” ei, astfel: „…Din zîmbetul tău./ Şlefuiesc piatra creuzetului meu/ Din vorbele sincere ale glasului tău/ Pictez fericirea din licărirea inocentă/ A ochilor tăi, în care îmi oglindesc ideea./ Compun piese autentice ce le înregistrez/ În studioul inimii tale şi zîmbesc”. Şi constată cu sinceritate, după toată această străduinţă: „Sunt fericită,/ Pentru că în atelierul meu/ Deschis de aproape un an,/ Creaţia mea începe să prindă culoare.” (Atelier). Limbajul aduce şi note specifice arealului basarabean: „Din seara ceea,/ N-am mai văzut odaia noastră” (din Matriomonial). Sau „fruntea smeadă”. Iar poezia „Esenţă” este una antologică şi defineşte gîndul „intens” al poetei: „Cînd iubeşti un singur bărbat,/ Mori o singură dată/ Sigilată, rămîi singură/ Într-un mormînt de piatră.// Cînd iubeşte o femeie perisabilă,/ Bărbatul ocoleşte cu pas cadenţat neştirea,/ Proiectîndu-şi simetrii practicabile/ Ca un copil, visînd iubirea.// Şi, Da, aveam să uit,/ Mai trebuie o singură poezie,/ Să răscolească un destin/ Să transforme dragostea în erezie…” Poeta este năpădită, cînd scrie, de „un exces de gînduri”, din care ies poezii perfectibile, unele de o candoare greu de găsit în cărţile tinerilor noştri poeţi, furaţi de tot felul de „minimalisme” şi mai ales „mizerabilisme”, autentice zic ei, care îi înfundă în „noul loc comun”, evident perisabil. Poeta, aşa cum am spus, are sufletul nealterat, inima trăind cu intensitate un sînge fierbinte, dornic de dragoste, de iubire. Iată cum îşi vede ea sufletul: „Sufletul meu/ S-a plictisit de mine,/ Mi s-a făcut milă de el/ Şi i-am spus să plece./ – N-o să te las/ Tu, cu cine rămîi?/ Aviz:/ Caut un suflet/ Pentru sufletul meu!”. Poeta provoacă, invită în mod direct la a fi „locuită” de un suflet pereche, care să-i împrospăteze propriul ei suflet de care, se vede, s-a plictisit. Dar nu este decît o dezmierdare, o vagă „sclifoseală”, de care poeta se debarasează imediat. Pentru că ea trăieşte, doreşte, iubeşte şi vrea să fie iubită. Toată carte este străbătută de acest sentiment curat, de care cei mai mulţi fug, din teamă că ar pica în desuet, în banal, în loc comun. Or la Elena Mihalachi, abordarea temei străvechi a iubirii aduce prospeţime tocmai prin sinceritatea trăirilor ei. Iată un eşantion de sinceritate pură: „Tu mă iubeşti?/ Că plouă peste frunze jilave./ Tu mă aştepţi?/ Că ţipă pasărea în zborul ei frînt./ Tu mă asculţi?/ Că vuietul furtunii îmi distruge auzul./ Tu mă doreşti?/ Sau singură voi dormi pe patul morţii?” (Testare). Şi poemele cu ritm şi rimă, ca toate poeziile din această carte a Elenei Mihalachi, sunt străbătute de o muzicalitate ce emoţionează lectorul, chiar dacă unele asperităţi fugăresc lectura: „Răstoarnă-mi pămîntul în gînduri/ Cu plugu-ntre gene lovind/ Şi scrie-mi cu grabă cîteva rîndui,/ Cu sufletu-n cerc luminînd.” (ReNaştere).

Debutul Elenei Mihalachi este unul mai mult decît remarcabil şi, în contextul debuturilor în avalanşă din ultima vreme, este unul singular şi o aşază  în linia celor mai buni debutanţi din arealul poetic de peste Prut.

Revista indexata EBSCO