Jul 18, 2016

Posted by in Ex libris

Friedrich MICHAEL – Anotimpurile după Dan Damaschin

„Fără îndoială, cel mai prestigios dintre poeţii cotidianului, ce au meritul de a fi readus poezia cu picioarele pe pămînt, eliberînd-o din chingile lirismului metafizic şi ale abstracţionismului este Mircea Cărtărescu”, se zbuciumă să decreteze, precum altădată proletcultistul Ion Vitner,  mîzgîlitorul cu creion chimic pe hîrtie de ambalaj, mai noul teoretician îndîrjit într-o revoluţie democratizantă a poeziei, dusă împotriva tiraniei viziunii şi limbajului poetic, Octavian Soviany, în a sa lucrare intitulată pompos Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală.

Situîndu-se din capul locului la antipozi faţă de pretenţia emfatică privind vulgarizarea lirismului, practicată de mulţimea de versificatori care au umplut pînă la refuz spaţiul sărmanei noastre vieţi literare, poetul Dan Damaschin autor, de această dată, al antologiei intitulată Ziua Fiului Omului (Editura Eikon, Bucureşti, 2016) îşi leagă singur de picioare ghiulele de tun cu lanţuri ruginite, autocondamnîndu-se la o captivitate cît mai apropiată de alţi claustraţi, victime ale propriilor lor manii,  Friedrich Hölderlin, Novalis, R.M. Rilke ori Paul Claudel. Convins fiind că poezia (perenă, adică cea provenind de la Orfeu tracul, cu influenţe ale psalmistului biblic, scrisă de fiii lor spirituali pînă în zilele noastre) este viziune, adică percepţie a ceea ce nu se vede, întrucît se află dincolo de epifenomen, de preajmă, exprimată într-un limbaj poetic adecvat, conceput de poetul liric tocmai pentru a-şi putea exprima viziunea, Dan Damaschin îşi situează opera în atemporalitate, nelăsîndu-se corupt de inepţiile antifilosofice ori antireligioase ale congenerilor săi. Procedînd astfel, poetul vizionar refuză cu cerbicie să se situeze în orizontul „cotidian”, materialist, uneori ludic ori ironic, autoreferenţial mai întotdeauna, în care se situează versificatorii lipsiţi de talent proveniţi pentru întîia oară de pe băncile Cenaclului de luni şi risipiţi apoi, în mod epigonal, pentru încă vreo două-trei decenii, în întreaga noastră literatură.

Ceea ce realizează autorul antologiei intitulată Ziua Fiului Omului este viziunea Marelui An Cosmic. Volumul ar fi putut fi intitulat, tot atît de bine, şi Anotimpurile, după cum Antonio Vivaldi şi-a intitulat magistralele sale concerte baroce. Marele An Cosmic sau Anul Sacru are, asemenea anului calendaristic, tot patru anotimpuri. Asemănarea se opreşte însă aici, căci Anul Sacru reprezintă fazele venirii Sacrului în lume, ca lume, adică ale purcederii Spiritului din Logos, şi ale reîntoarcerii Sale la sine, în eternitate. În mod analog celor patru anotimpuri, antologia de autor este compusă din patru capitole, în cuprinsul fiecăruia din ele poetul exprimînd un acelaşi (Sacrul), surprins în cinetica mişcării de transmutaţie a elementelor, totul petrecîndu-se cu o schimbare de cod, în poezie de ton. Se distinge o mereu altă tonalitate, adecvată în mod firesc, adică potrivit firii, fiecăruia din cele patru anotimpuri spirituale.

Marele An Cosmic debutează cu Cartea expierilor, adevărată primăvară, în care riturile de purificare autoimpuse spre a se putea învrednici cu primirea mai-marelui Logosului în mai-micul inimii proprii ocupă un loc central în oicumenia capitolului: „mă confund cu Înfricoşătorul de aproape/ Steaua-ţi lasă o dîră de spumă pe care o mai urmezi/ Cîteva bătăi de vîslă, de pleoape” (Delta). Este mărturisirea unei dorinţi a confuziunii cu Dătătorul lumii, ce îi apare vizionarului drept Înfricoşătorul, efect al pătrunderii sufletului poetului de cel al autorului Apocalipsei mărturisită la Patmos: „spini pe sub piele dau semn că în curînd/ Vei naşte prin gură trandafiri” (ibid.), exclamă cel ce se confundă la limită cu augustul purtător al coroanei de spini, simbol al firii, loc al exilului Logosului sacrificîndu-se pe sine însuşi, ieşit în afară, într-o ec-sistenţă marcată de durere.

Christos-Logosul, aflat în locul său din ceruri, la dreapta Tatălui, adică chip, faţă, deci cunoaştere a Celui de Nevăzut, este pentru poetul clujean înfricoşător precum moartea însăşi. Este un Christ al Apocalipsei, văzut parcă prin ochii deschişi înăuntru ai Apostolului Ioan: „sunt locuit de tine ca de moarte” (Nespusul), urlă terifiat vizionarul în faţa revelaţiei sale. „Golul unui crater-potir locuit cîndva/ De alcoolul tău mă îmbată/ Pentru catargul corabiei, însămînţat cu fulger/ Umbra mea e pînză îndoliată” (ibid.), căci îmbătător ca vinul dulce amestecat cu suc de cucută este Hristosul ce cucereşte inima credinciosului său devot.

Cartea îndurărilor constituie a doua parte a summei lui Dan Damaschin, a piscului creaţiei sale poetice. Cititorul se regăseşte aici în faţa unei schimbări de cod prin care transmutaţia unui acelaşi (obiect al viziunii) se lasă exprimată dintr-un alt „unghi”, aparţinînd unui alt „anotimp celest”. De această dată autorul recurge „in extremis la Poezie, aidoma/ bolnavilor incurabili la opiu şi morfină” (Lamentaţia celor proscrişi în toate ţinuturile memoriei). În acest anotimp, îndurarea cereştilor se face resimţită în întreaga fiinţă a celor damnaţi la existenţă: „pentru noi, palme de îngeri, împreunate ca/ jgheaburi, culeg lacrimi de arţar, tămăduitoare” (ibid.).

De jos, din planul creaţiei  mundane, „dinspre un neîntrezărit anotimp al harului, poemul /nostru adie ca o rugăciune către lumina increată” (ibid.). Este aici mărturisirea unei năzuinţi a reîntoarcerii în cerurile străluminate veşnic de propria lor aură augustă de care, prin păcatul originar, ne-am rupt încă de la începuturile purcederii în lume.

Din punctul de vedere al poetului, situat în mijlocul preajmei, purcederea Sacrului în lume se face „pe nevăzute”, nebăgată parcă în seamă: „chiar/ Parcelor le-a scăpat din vedere îmbarcarea-ţi, ca o duminică pentru nimeni hotărîtă” (Anul nimănui”. Firea, contrapartea „vizibilă” a Unului în natură, e locul sterp –  adică ne-născător, asemuită putînd fi cu o leprozerie în care trupurile putrezite ale celor damnaţi să o  locuiască se transformă într-o pulbere fină – în care se face simţită absenţa Sacrului: „pe muchia mileniului o leprozerie de poeţi/ contemplîndu-şi făina propriilor mîini se/ încîntă. Fruntea-ţi lăsîndu-se înfiată de memoria/ altor regnuri doar Absenţa o binecuvîntează” (ibid.).

„Apt numai pentru ceea ce vine de la Tatăl” (Mormîntul lui Hölderlin), adică pentru Logos, este poetul, cel ce asistă pentru a transmite mai departe „ceea ce veşnic rămîne negîndit, neadus în/ luminişul Prezenţei într-un ecou bîlbîit, de/ îngînare a demiurgului, transpare” (Fabula mundi), adică venirea în lume a Logosului demiurgic. Lumea, adică diferenţa ontologică a firii şi fiindelor, este templul golit de divin, desacralizat, în care ultimul sacerdot se roagă cu „chipul ca Floarea/ Soarelui, cu o aureolă de viespi în jurul frunţii” (Moarte şi transfigurare). În planul ontologic, adică în lume, doar „astmatice vîntoase aiurează în pieptul unei/ trestii, odinioară loc de popas pentru suflul divin” (ibid.). Mai răsună încă vag vocea poetului claustrat în turnul său, a celui de pe Neckar, într-o epocă a consumismului materialist: „încerc să-mi reamintesc cît de nefericit eram,/ pribegia tot mai departe de Tatăl, afundarea/ în păcat necurmată. Răspîntie a înnoptării ce/ s-a înstăpînit asupra lumii sunt, unde harfa/ celui de pe urmă psalmist zace abandonată” (Harfa abandonată).

Alienat într-o lume desacralizată, adică într-un loc de unde Sacrul nu mai este accesibil cunoaşterii, claustrat în propria existenţă, Dan Damaschin resimte (încă) Divinul ca pe un mysterium tremendum: „nimic nu/ e în măsură să mă înspăimînte precum/ viziunea cortului Său însîngerat, de care/ s-a îndepărtat orice suflare omenească” (Tatăl fiului risipitor). Acelaşi sentiment i-a încercat şi pe vechii evrei în faţa retragerii Tatălui nu din lume, ci din cerurile umplute pînă la refuz de Sacru, adică de Logos, de fiinţă şi de intelect.

În iarna spiritului, planta uriaşă care este physis-ul însuşi resimte promisiunea renaşterii, a învierii sale: „în iedera cu vigoarea/ sleită de-a lungul anotimpurilor, iscă o/ nedesluşită aspiraţie spre înviere” (ibid.). Aducerea aminte a unităţii în primordium, atunci cînd toate erau Unul, într-o vară eternă, opusă iernii spiritului, a exilului etern, răzbate ca un ecou auzit în cel mai îndepărtat loc cu putinţă: „ca de o făgăduinţă de/ dinainte de naştere împlinită,/ îmi aduc aminte/ că noi doi, cîndva, am fost nedespărţiţi” (ibid.).

În Rugăciunile pictorilor, ce constituie a treia parte a lucrării sale, Dan Damaschin cîntă „zămislitorul a toată făptura:/ norul prealuminos din zenit/ desăvîrşit oglindindu-se în odrasla/ cu ochii aţintiţi într-însul” (Filippino Lippi: „Adorarea pruncului Iisus”). Prin venirea în lume a Logosului, omul ajunge să cunoască însuşi chipul Divinităţii, fiind apt să exclame: „atît de mult s-a micşorat, acum, distanţa/ dintre Pămînt şi Cer” (ibid.).

Partea a IV-a, Lacrymosa, debutează cu mărturisirea menirii profetice a poetului zilelor noastre, a celui ce are ceva de spus, iar acel ceva este chiar mesajul lui Dumnezeu: „a fi profet nu de o clipă, de o vară, de un an. A fi/ profet preţ de o viaţă, preţ de un crunt destin” (Steaua numită Pelin).  Crezul poetic al autorului este declarat în mod răspicat în Odă filei imaculate. Este mărturisirea nu a unei aspiraţii, ci a unei vieţuiri duhovniceşti în familia marilor săi înaintaşi, Hölderlin şi Mallarmé, a celor „care au înţeles să se predea nopţii/ nebuniei sacre/ ori să se lase orbiţi de puritatea neantului tău”. Este mărturisirea făcută cu sinceritate a distanţării de versificatorii lipsiţi de viziune, de falşii profeţi care nu au nimic de transmis, precum şi de vulgul nătîng care constituie auditoriul simplilor versificatori: „cîţi dintre cei care s-au apropiat de tine,/ Mult prea încrezători în puterea unui har, adesea absent,/ în pretinsa lor inspiraţie şi într-o crunt/ amăgitoare chemare,/ au îngroşat şirul nesfîrşit al falşilor profeţi/ sau al celor de care muzele şi-au bătut joc” (ibid.).

Buzele falşilor profeţi „blasfemiază Slăvile”; aceşti „cîntăreţi descinşi din ţara vulcanilor noroioşi”, în schimbul „rostirii profetice… au deprins bolboroseala acelor guri imunde:/ pocnind băşici de miasme letale/ şi împroşcînd, cu neostoit sîrg, vocabule de tină,/ buzele lor blasfemiază Slăvile” (Reuniunile poeţilor). Este cea mai clară detaşare cu putinţă, mărturisire a dispreţului pe care îl resimte poetul faţă de congenerii săi, impostori denaturaţi de la menirea poeziei.

La întrebarea definitorie „a fi cetăţean al Babiloniei ori/ cetăţean al Ierualimului ceresc?” (Întrebare) poetul optează, în mod clar, pentru locul din Slavă, lăsînd cocina lumii să fie locuită de cei meniţi locului osîndei veşnice. Sieşi, stihuitorul îşi rezervă menirea mărturisită în Ars poetica: „ceea ce visez/ nu să scriu, ci să rescriu/ e o carte de-a pururi închisă,/ cu filele netăiate,/ pe care o citeşte (fără/ să o răsfoiască)/ Îngerul”. Este un ideal pe care cei mulţi nu pot să-l întîmpine altfel decît au făcut-o dracii în Infern la venirea unui alt „poet desuet”, Dante Alighieri, „din cur făcîndu-şi goarnă”.

Dumnezeu este Binele, ţelul final, Oceanul nesfîrşit în care se vor contopi toate (sufletele), în ziua a şaptea a săptămînii mistice: „fiecare înţeles, fiecare noimă este o apă curgătoare/ ce îşi obîrşia tainică în Dumnezeu./ La ceasul atotsfîrşitului, cel nevădit,/ aidoma pîraielor, rîurilor, fluviilor,/ toate noimele, toate înţelesurile/ se vor întruni, se vor contopi/ în Înţelesul-Ocean numit Dumnezeu” (Înţelesul neţărmurit).

 

 

Revista indexata EBSCO