Jul 18, 2016

Posted by in Ex libris

Ion Gheorghe PRICOP – „Meseriașul” Teodor Pracsiu

După război, în satul nostru au apărut tot felul de meseriaşi. Localitatea fusese distrusă de front, căci în zilele fierbinţi ale lui august 1944, mai precis, 23-24, armatele nemţeşti, în retragere, fuseseră înconjurate şi măcelărite de cele sovietice chiar pe teritoriul timigenean. Case arse sau dărăpănate, garduri sfărîmate, fîntîni şi poduri distruse, uliţele şi şoseaua transformate în ruine.

De prin 1945 şi pînă prin 1955 localitatea a devenit un adevărat şantier de reconstrucţie. Meşterii erau, la început, veniţi din tîrgul Şurului, apoi mulţi s-au format şi din tinerii şi gospodarii de sat, prin ucenicie, astfel că, la vremea cînd ajunsesem băietan, tata mă purta cam pe la toate aşa-zisele ateliere proaspăt înfiinţate, unde îşi punea la punct carul sau îşi potcovea boii, în vederea muncilor cerute de ogor. Eram doi fraţi: pe cel mai mare, părintele nostru dorea să-l trimită la şcoli „mai departe“, iar pe mine urmărea să mă facă ţăran gospodar în sat, fiind şi mezinul casei, dar era ispitit şi de o meserie, dintre cele care se iviseră după război, căci zicea el, meseria este brăţare de aur. De aceea, mă purta peste tot. Să văd, să trag cu coada ochiului şi să optez pentru una din ele. N-a fost să fie după dorinţele lui, căci fratele meu avea să devină meseriaş în comerţ, iar proiectatul ţăran gospodar, şcolit la liceu şi universitate, avea să se facă nici mai mult, nici mai puţin decît intelectual. Odată, cînd ajunsesem prin clasa a doua, iar de la biblioteca şcolii mă alesesem cu primele cărţi de lectură şi le citisem cu sufletul la gură (Turtiţa, Pupăza din tei, Păcală şi Tîndală), fiind la masă, tata face următoarea observaţie, despre învăţătorul meu, care mă bucurase cu asemenea poveşti:

– Dom’ Pamfile este un cărturar.

– Ce înseamnă asta? întreb.

– Adică ştie să cetească din cărţi…

– Eu, dacă am să mă fac mare, am să învăţ nu doar să le cetesc, dar chiar să le fac.

– Ce vorbeşti tache? Aşa ne zicea tata la toţi copiii, fie băieţi, fie fete. Cărţile nu se înjgheabă precum jugul la car, sau loitrele. Îi treabă cu socoteală.

 

Îmi era tare drag să intru în acele ateliere. Mă fascinau pereţii pe care atîrnau fel de fel de scule: ciocane de tot felul, fierăstraie, cuţite, dălţi, raşpe, pile, cleşte, ilaie sau robancuri de toate mărimile, ca să nu mai vorbesc de foalele care răsuflau din greu şi transformau jarul de înroşit fierul într-o masă de cărbuni aprinşi. Rămîneam uimit de meşterii rotari şi obădari care ştiau să fiarbă lemnul şi să-l îndoaie ca pe lumînarea încălzită, apoi să îmbine ciolanele, astfel încît să se nască circumferinţa perfectă de cerc a roţii. Cît priveşte spectacolul lovitului la trei ciocane, în nicovală, bate fierul cît e cald, totul mi se părea o minunăţie de cîntec: bóc-boc-boc/ bóc-boc- boc/ bóc-boc-boc/

Am crescut mare, am părăsit satul, ca să adun de prin străini bob de învăţătură. Cînd am revenit acasă, nimic nu mai era din cele ce lăsasem. Un văl al noii ere, cea socialistă, acoperise, în cîţiva ani, toată priveliştea mea infantilă. Angăraiele se mutaseră la ceapé. Am încercat să regăsesc ceea ce pierdusem, la oraş. Erau şi pe-aici ateliere de croitorie, de cizmărie, dar nu aveau farmecul atelierelor noastre săteşti. Aici, în schimb, am auzit pentru prima dată de atelierele de pictură, de sculptură, de teatru, de literatură. Cu vremea, am început să le frecventez. Mai ales pe cele literare, căci mă urmărea visul meu de copil: să ajung să fac cărţi. Chiar m-am înscris la unul dintre ele. Se intitula cenaclu literar. Avea în frunte un meseriaş adevărat, în proză şi poezie. Nouă, cenacliştilor, ne plăcea să-i zicem maestre. Acolo am ucenicit mulţi ani, ca să înţeleg, în primul rînd, ce sînt literatura şi creaţia. Mentorul meu s-a dus la cele sfinte prea devreme şi atelierul nostru n-a mai existat. M-am ales, în bunii ani cît am activat aici, cu marea dragoste faţă de poezie şi proză. Dar, tot timpul am simţit nevoia de a mă ghida după perceptele unui maestru, ale unui meseriaş adevărat în materie. L-am tot căutat, dar asemenea oameni, în stare să influenţeze mase de tineri întru creaţie şi literatură sînt greu de găsit. Poate unul, doi, într-o ditamai localitate. Şi cînd disperam, iată-l c-a apărut la orizont: Teodor Pracsiu se chema.

Ne-am cunoscut chiar din primii ani ai descinderii Domniei sale pe meleaguri moldovene. Numele lui era deja fluturat mai ales în viaţa culturală a judeţului, încă din anii ’70. Ba chiar a lipsit un pas să nu dăm faţă către faţă, în calitate de redactori ai ziarului Vremea nouă. El a părăsit catedra de la ţară şi-a venit în Vaslui, eu am rămas mai departe la şcoala mea din sat. Destinele noastre, însă, aveau să se încrucişeze, peste timp, atît în calitate de activişti culturali, dar mai ales ca profesori, pe baricadele învăţămîntului vasluian, iar, în ultima vreme, în lumea scriitoricească. Căci, eu într-un fel, Domnia sa altfel, am reuşit, de-a lungul anilor, să adunăm pospai de spirit şi să-l filtrăm în propriile noastre cărţi, ceea ce ne-a dus în plăcuta situaţie de-a fi admişi în breasla scriitorilor profesionişti. Eu am devenit fruntaş în sat, autor, locuind pe celebra Stradă a Scriitorului, în schimb Teodor Pracsiu înaintaş la oraş, adică modelul cultural al unei urbe obişnuită, altădată, să se mulţumească cu statutul de tîrg în care nu se întîmplă nimic. Şi afirm, cu toată modestia şi responsabilitatea, că Teodor Pracsiu, prin întreaga sa activitate, fie de cadru didactic, fie de mentor cultural, iar, acum, de scriitor, a dat şi dă culoare şi distincţie vieţii spirituale a zonei în care trăim, municipiului Vaslui, şi judeţului. Face lucrul acesta cu o devoţiune demnă de martirii creştin-ortodoxiei, manifestînd talent, meşteşug şi pricepere, moderaţie şi înţelepciune. Nu mă duce gîndul la oficiantul de ceremonii, adică acea persoană conştientă că joacă un rol, ci rămîn la ideea mea de „meseriaş“ în cultură, învăţămînt şi literatură, o persoană avizată, conştientă de rolul său în societate şi aplecată cu toată rîvna pe ceea ce face. Cînd, în calitate de cronicar al evenimentelor culturale din anii ’70-80′ Teodor Pracsiu realiza un material, atunci trebuia să ştii că acela este adevărul; dacă, în calitate de inspector şcolar, te bucurai de-o asistenţă la oră din partea Dumnealui, aflai chiar temperatura devenirii tale în meseria de profesor filolog; ca meşter al cuvîntului, vîlceanul moldovenizat, fie în discurs, fie în ceea ce scrie, ne impresionează cu o limbă şi un stil curate precum cristalul, plăcute la auz şi citit, şi-n care întîlnim, pe lîngă vocabula temeinică a limbii române literare, şi frăgezimea expresiei populare, şi aerul tonifiant al neologismului, strunite de un har oratoric impecabil. Cînd scrie, cuvintele lui se logodesc cu soare şi ai impresia că pe hîrtie aşterne nu propoziţii şi fraze, ci alei de trandafiri. Cînd vorbeşte simţi cum fluturaşi sonori îţi gîdilă timpanele, cum sufletul îţi tresaltă, căci, cuvîntătorul din faţa ta nu este dotat doar cu elocvenţă şi dicţie impecabile, dar şi cu un umor de cea mai bună calitate.

Dintre toate muncile pe care le prestează (pentru societate), eu o apreciez pe aceea de vizionar al învăţămîntului românesc. Cu ocazia aniversării a 60 de ani de la naştere, scriam, pe această temă, un articol, despre vocaţia profesorului-autor în a analiza fenomenul şcolar românesc şi admiram acel spirit efervescent care îl animă, declanşator de elan şi iniţiativă. Păcat că diriguitorii învăţămîntului românesc, preocupaţi cu atîtea proiecte europene, de modernizare şi falsă reformare, n-au timp să citească presa de specialitate. N-au timp să-l citească pe Teodor Pracsiu, profesor de Vaslui.

Ca scriitor, iată-l pe harnicul nostru conjudeţean la peste zece cărţi de critică, eseistică şi umor, adevărate mostre de creaţie şi comportament civic scriitoricesc, lucrări care se citesc cu mare interes nu doar în judeţul Vaslui, ci peste tot, în ţară. Dintre acestea, eu iubesc nespus lucrarea Refracţii critice. Cartea publicată în 2013 la Editura Sfera, din Bîrlad. Nu reflexii, nu referinţe, ci refracţii. Adică fenomenul de abatere a undelor spirituale ce vin dinspre cărţi şi evenimente către cititor, respectiv privitor. Aici se vede adevărata măsură a talentului de critic literar şi cultural al lui Teodor Pracsiu. Criticul literar, asemenea poetului, prozatorului sau dramaturgului, este într-o căutare continuă a vocii sale, a stilului personal, care să-l diferenţieze de semeni. Unii îl găsesc, alţii nu. Cei care îl găsesc se bazează, de cele mai multe ori, pe intuiţie şi cultură, pe ce le-a dat mama, prin naştere, şi pe ce-au reuşit ei să mai agonisească, prin instrucţie şi educaţie. Alţii degeaba se căznesc. Se apleacă asupra evenimentului scriitoricesc sau cultural ca orbii, şi cred că măreţia discursului critic este chiar forma alambicată, întortocheată a textului lor. Revistele noastre literare ne oferă mai peste tot asemenea „producţii“. Teodor Pracsiu face parte din prima categorie. Mare meşter, cu un atelier de meşter, în care vom găsi idei-bisturie şi principii-lamele, pentru disecţii adînci în carnea operei,  cîntare axiologice şi măsuri ale bunului simţ infinitizecimale, pentru stabilirea valorii acestora, şi nu în ultimul rînd hăţuri şi căpestre, pentru a struni elanul critic şi pentru a-l face să stăruie exact acolo unde obiectul de cercetat merită, profesorul creator din Vaslui lucrează de zor. N-o să găsim în panopliile meşterului ilaiele şi şmirghelul care dau luciu fals, nici borcane cu diferite vopsele şi detergenţi, pentru a colora mai mult decît trebuie lucrurile, ci mai curînd acele chiupuri cu huce, adică tărîţa de grîu înmuiată şi înăcrită, cu care ţăranii noştri lemnari dădeau lustru melesteielor şi lingurilor din lemn, sau troiţelor.

Ca metodă a discursului critic, sigur că autorul se vede marcat de elementul didactic-formativ, în conştiinţa lui nelipsind niciodată certitudinea că se adresează unor elevi, şi-atunci strădania pentru claritate, elocvenţă, simplitate şi nu simplism, este evidentă. Apoi, înainte de a emite idei de valoare pe marginea unei cărţi, autorul în discuţie ştie să aşeze obiectul în acea lumină clară, blîndă şi optimistă, care să nu-l orbească. Indiferent cine ar fi autorul. „Literatura este profund democratică: acceptă pe toată lumea. Timpul va alege.“ Perfect. Aşa cum şi şcoala este democratică. Primeşte pe toţi. Dar numai timpul, talentul şi strădania individului selecţionează valorile. De aceea, devine superfluu actul prin care unii critici literari ai momentului, în loc să se aplece cu adevărat asupra fenomenului literar, în loc să scrie propriile lor cărţi, se aşază pe la colţuri să depisteze scriitorii fără talent. Mai fac şi „opere“ din „neoperele“ acestora. Cum s-ar zice, găunoşi, despre găunoşenie.

În lucrarea Refracţii critice, Teodor Pracsiu se ocupă de literatură şi evenimente culturale ale judeţului Vaslui, care se petrec în zilele noastre. Mai toţi autorii acestei zone sînt trecuţi prin colimatorul critic, începînd cu eminescologul şi criticul literar Theodor Codreanu, sfîrşind cu Mirela Marin sau  profesorul pensionar, mulţi ani inspector şcolar, Marin Moronescu. Fiecăruia i se aplică o radiografie, omul inclus în opera sa, ce aminteşte de fotografiile la minut pe care, cîndva, le făceam prin iarmaroace. Astfel că cei/cele supuse obiectivului critic nu apar în note false, în lumini stridente, ci chiar aşa cum se prezintă ele de la natură. Ce-mi place extrem de mult la acest critic este că, atunci cînd practică actul său spiritual, nu o face nici cu parti pris, nici stăpînit de umori, de resentimente, cum, din păcate, se mai întîmplă pe la alte case. Îmi mai place la Teodor Pracsiu independenţa opiniilor, profundul sentiment al responsabilităţii şi paternităţii ideilor, frumoasele acolade şi trimiteri la context, comprehensiunea şi detaşarea. Vorbeşte despre autori şi cărţi cum ar face-o despre Şeherezada. Totul devine o poveste scurtă, cuprinzătoare, extrem de instructivă şi inteligibilă, deopotrivă utilă autorului, cît şi cititorului.

Cartea, în sine, este un manual de portrete spirituale, scriitoriceşti şi evenimenţiale, în care sculele meşterului lucrează la precizie. Autorii, cărţile lor, întîmplările culturale sînt reproiectate într-un spaţiu al analizei şi comentariului, apoi părţile componente ale operei supuse unei prime degustări, cu sugestia criticului că asta este marfa, pe asta v-o prezentăm. Este clar că autorul nu face o selecţie valorică a lucrărilor literare care îi intră sub incidenţă. Asemenea profesorului, care, în faţa clasei trebuie să se adreseze tuturor elevilor, buni sau mai puţin buni. Dar ochiul său sagace trage mereu spre acele vîrfuri, care sînt cărţile valide, unde speră să descopere „sîmburele peren, să identifice liniile unui desen coerent şi semnele unei vocaţii.“ Nu o dată le-a găsit şi a avut „satisfacţia unui efort ce n-a căzut în gol.“

Sînt memorabile adnotările pe marginea personalităţii şi operei unor autori ca Valentin Silvestru, Ion Alexandru Angheluş, Ion Iancu Lefter, Theodor Codreanu, Ion Enache, Constantin Slavic, Petru Iosub, dar şi cele referitoare la colegii noştri de scris şi de suferinţă, din reprezentanţa scriitoricească vasluiană, ca Daniel Dragomirescu, Simion Bogdănescu, Iorgu Gălăţeanu, Ioan Baban, Gruia Novac sau subsemnatul. Iată cîteva exemplificări:

Valentin Silvestru: „înţelept şi tolerant, ironic fără venin malefic, sarcastic în doze totdeauna suportabile, Valentin Silvestru a fost o structură psiho-intelectuală unică, deci irepetabilă. Fusese plămădit dintr-un aluat rar, probabil că azi pe cale de dispariţie. Era calm, catifelat, de o civilitate extremă, ceremonios şi tandru în relaţiile cofraterne. Avea cîteodată aerul unui extraterestru căzut într-o lume agitată, zgomotoasă, frivolă, indecentă. Avea în el o energie misterioasa care îl făcea charismatic într-un fel special… Avea un creier organizat, o memorie prodigioasă şi un discurs ce nu putea să nu atragă atenţia… Vocea cu sonorităţi de june tenor era inconfundabilă şi odată auzită nu mai putea fi uitată. Aluziile livreşti, trimiterile culturale diverse şi derutante, legăturile ironice subtile cu realităţi curente şi gingaşe, complicitatea discretă cu un auditoriu participativ, fandările sarcastice compuneau un spectacol al retoricii  seducătoare şi memorabile.“

Theodor Codreanu: „…este un intelectual atipic. Trăieşte într-un oraş mic, provincial ca urbanistică şi – vai! – provincial şi în spirit. A refuzat funcţii şi demnităţi ce-l puteau îndepărta de bibliotecă şi de masa de scris. Şi-a edificat o operă (din fericire neîncheiată, alături de cîteva cărţi solide; nicio bibliografie eminescologică nu-l va putea ocoli de acum înainte.) s-a ţinut departe de coteriile vremurilor, de bisericuţele literare, promovînd valoarea cu obiectivitatea omeneşte asumată şi cu o modestie ce-l prinde întotdeauna; drept urmare are duşmani puţini şi statornici; amicii îl preţuiesc fără ipocrizie şi nu-l cultivă zgomotos ori în chip partizan… Discreţia sa orgolioasă, fecunditatea fără ostentaţii, comprehensiunea afectuoasă, camaraderia lipsită de ifose fac mult bine într-un moment cînd valorile sînt agresate perfid şi eclipsate strident de pseudo-valori…“.

Ion Enache: „Preocupat cu prioritate de construcţia frapantă, menită să rupă gura tîrgului,  poetul a căzut cîteodată în capcana teribilismului factice. Jocul pe muchie de cuţit cu metafora era exersat cu o dezinvoltură ce aluneca insidios spre manieră, clişeu şi vid… Fanii săi s-au grăbit să-i supradimensioneze statura şi să-i supraliciteze talentul în articole şi notiţe encomiastice, risipite generos în gazete obscure. Locul analizelor era luat de alegaţii, comparaţii hiperbolice, judecăţi bombastice, imprudente.“

Paznic la armonii, „meşterul“ Teodor Pracsiu declară cu mîna pe inimă că „Întreaga viaţă am stat cu ochii pe oameni şi deopotrivă pe cărţile lor. Pînă astăzi am ratat şansa de a fi mizantrop ori nihilist. Am rămas senin şi mereu încîntat de spectacolul multiform şi fascinant al spiritului“

Sperăm, stimate prietene, ca uneltele tale să nu fie băgate în lada de zestre a strănepoţilor, şi, la 70 de ani de viaţă plină de roade, nu te apuca să scrii testamente, ci aprinde mai departe foalele, bate fierul cu aceeaşi energie de care ai dat dovadă mereu, căci el, fierul, pentru tine rămîne de-a pururi cald. Nu de alta, dar în casa spiritului de care pomeneşti mai tot timpul este nevoie de înlocuit sau de consolidat ceva: o grindă, o cercevică, un cerdac…

La mulţi şi rodnici ani, în continuare!

 

                                                                           Ion Gheorghe Pricop

Revista indexata EBSCO