Jul 18, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Efemerida copilă: un portret al Veronicăi Micle

Pasionată de artă şi de vizualitatea ei, ea însăşi poetă înzestrată şi cu un rafinament estetic amintind de înclinaţia temperamentală a doamnelor poeziei româneşti către o arhitectură lingvistică barocă, niciodată plictisitoare, dimpotrivă, garnisită cu sarea şi piperul lingvistice ale ironiei de secol XIX, Elena Vulcănescu revine în peisajul actualităţii noastre literare cu un interesant studiu dedicat uneia dintre figurile care o interesează, se pare, cel mai mult. Veronica Micle, căci despre ea este vorba, metaforic denumită lumina din marmuri în subtitlul tomului care a văzut lumina tiparului în 2015, la Editura Revistei „Convorbiri literare”, a pătruns de ceva timp în atenţia monografului atent care se dovedeşte a fi cercetătoarea bucureşteană, de vreme ce-i dedică o serie amplu desfăşurată de excursiuni critice şi biografice. Aceasta în dorinţa, credem noi, nemărturisită de a crea un iscusit artefact psihologic demn să o plaseze pe Veronica, o dată cu metamorfoza transistorică a poetului însuşi, în sfera de mare actualitate a mitocriticii.

Cu acribia arhivarului ce respiră, la propriu, praful de pe documente pentru a completa „pasajele lipsă” pe care imaginaţia contemporanilor sau, mai tîrziu, înclinaţia spre mondenitatea lejeră, chiar uşuratică, a posterităţii le va fi pus pe seama lui Mihai Eminescu sau Veronica Micle, Elena Vulcănescu mai dedicase, şi în trecut, pagini interesante istoriei literare. Ea se arată interesată constant de acel fractal care înseriază şi aglutinează episoadele demne  de reţinut din poate excesiv idealizata sau, în unele cazuri, prea decantat romanţata perioadă junimistă. Astfel, după cum arăta Horia Gîrbea în Muza dintre Caragiale şi „Eminul flambat”, articol publicat în „Luceafărul de dimineaţă”[1], „timpul căruia îi consacră cvasitotalitatea eforturilor sale este secolul al XIX-lea, mai exact a doua jumătate a sa, care e epoca marilor clasici şi care ascunde destule lucruri încă insuficient cercetate sau interpretate discutabil. Din acest efort a ieşit volumul Bucureşti-Paris via Mirceşti (2007), consacrat lui Vasile Alecsandri, premiat de Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, iar acum apare un masiv op, de 400 de pagini, intitulat Veronica Micle, muza dintre Eminescu şi Caragiale. Sînt publicate 17 studii, completate cu nişte confesiuni de atelier drept prefaţă”. Epoca în sine constituie un ferment de inspiraţie pentru cercetătoarea despre care vorbim, însă radiografierea ei în profunzime pare să fie rezultanta analizei amănunţite a biografiilor unor personalităţi care au jucat rolul de forţă motrice în istoria română modernă, avînd puterea să dinamiteze în sens pozitiv evoluţia societală şi, în paralel, pe aceea a literaturii. Personalităţi extrem de diferite structural, mînate însă de acelaşi efort constructiv, cu încărcătură afectiv-naţională, precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, populează studiile doamnei Vulcănescu, întregind un tablou „de familie” din care nu lipsesc filologii, sculptorii sau pictorii boemi, oamenii politici etc. Prin familie înţelegîndu-se, evident, românitatea…

Şi, ca din orice studiu pasionat de genealogie care se respectă, nici din acesta la care facem referire în paginile de faţă nu puteau lipsi referinţele la istoria „absconsă”, sau, în termenii bine consacraţi, istoria vieţii private. De altfel, în prefaţa pe care i-o alcătuieşte volumului, Pe urmele Veronicăi Micle, în căutarea eternului feminin, Antonio Patraş sesizează corect apetenţa autoarei şi pentru zona oarecum kitsch a istoriilor nescrise, necesară însă şi aceea în condiţiile în care se preferă completarea datelor de larg interes istoric prin integrarea faptului existenţial relativ lipsit de valoare, a detaliului biografic ce face, fatalmente, diferenţa. Cercetătoarea în cauză, scrie criticul literar şi profesorul ieşean, „a ales să privească istoria secolului XIX românesc şi din perspectiva cealaltă, a femeilor care, deşi nu au fost totdeauna în prim-plan, au manevrat de fapt mereu lucrurile din umbră” (p. 5). De aici interesul pentru Veronica Micle, în limitele unei realităţi factuale diseminate cu bun-simţ şi al unor interpretări care privilegiază documentul autentic, iar nu presupoziţiile fanteziste sau speculaţiile făcute cu mai mult ori mai puţin talent, chiar dacă uneori discursul calibrat ştiinţific alunecă suficient de periculos în zona poetizării biografiei sau a mitologizării cuplului, aşa cum, de altfel, s-a mai întîmplat şi în suficiente alte monografii. Subiectul deschis – care este, pînă la urmă, Veronica Micle pentru istoria literară românească – îşi dezvăluie aici, într-o primă parte, Originile banatice, în vreme ce, în partea a doua, ne suscită curiozitatea cu privire la Perioada bucureşteană a biografiei sale.

Unele capitole se dovedesc a fi de referinţă pentru potenţialii cercetători, de pildă, ai liricii Veronicăi Micle, care ar reprezenta „fără niciun dubiu prima cristalizare veritabilă a eminescianismului, chiar dacă majoritatea exegeţilor i-au atribuit talentatei femei numai un rol secundar”[2]. Astfel, redutabilul trecut înregistrat genealogic al Veronicăi, la care se fac referiri în capitole precum Veronica şi dinastia preoţilor Cîmpianu, Episcopul de Rîmnic Damaschin Dascălul, ocrotitorul lui Dumitraşcu Cîmpianu din Tîrgovişte ş.a., dar şi episoadele ce adună informaţii cu privire la aleasa educaţie pe care ea o dobîndeşte, sub oblăduirea mamei, la Şcoala Centrală de fete din Iaşi – pe atunci capitală, dar şi centru care atrage renumiţi pedagogi din marile state naţionale ale Europei, precum Italia, Franţa, Germania, Austria şi Polonia – aduc publicului necesare lămuriri cu privire la personalitatea în continuă formare a muzei eminesciene, la constanta ei dorinţă de împlinire spirituală şi înnobilare prin artă care o apropie, la nivel structural şi psihologic, de poet, de dăruirea şi risipirea lui întru frumos. Evident, citim şi pagini în care amănuntul biografic aruncă o duioasă lumină difuză asupra comportamentului modelat livresc, pe alocuri bovaric al celei care, păcătuind prin excese narcisiace, va ajunge să-şi provoace în chip similar propria dramă: fiică de moaşă, Veronica iubeşte pianul, la care interpretează, în calitate de tînără soţie a rectorului universităţii ieşene, partituri ce atrag atenţia prin delicateţea, dar şi violenţa trăirilor sale, cum ar fi ariile Violettei din Traviata cu care îl fascinează pe Eminescu însuşi.

Admiraţia şi atracţia dintre cei doi se dovedesc însă înalt productive atunci cînd vine vorba despre invocarea lor în sprijinul interpretării operei, centrul de greutate al volumului constituindu-l, de fapt, intenţia Elenei Vulcănescu de a face posibil, după metoda pe care Mihail Bahtin o aplica odinioară pornind de la opera lui Dostoievski, acel dialogism pe care-l sesiza, urmînd calea inversă (dinspre opera Veronicăi Micle către Lucefărul eminescian), şi Gisèle Vanhese[3]. Astfel, o relatare amănunţită cu privire la sentimentalismul excesiv, modelat muzical pe care-l respiră romanţele publicate de Veronica (dintre care unele au văzut lumina tiparului chiar în „Convorbiri literare” şi au transformat-o într-o poetă suficient de cunoscută încît să fie şi imitată în epocă) este concurată, în paginile prezentului studiu, de analiza stilistică a eminescianismului aceloraşi poeme. Concluzia cercetătoarei bucureştene capătă pertinenţă şi greutate, reciprocitatea influenţei apărîndu-ne astăzi pe deplin explicabilă, în nocturna înrîuririi abisale şi psihice dintre două personalităţi a căror convieţuire nu a fost, cum se ştie, posibilă.

[1] Nr. 9/2013, vezi www.romaniaculturala.ro (data ultimei accesari: 28.04.2016).

[2] Antonio Patras, Pe urmele Veronicai Micle, în cautarea eternului feminin, în Elena Vulcanescu, Veronica Micle. Lumina din marmuri, Editura Revistei „Convorbiri literare”, Iasi, 2015, p. 6.

[3] Gisčle Vanhese, „Luceafarul” de Mihai Eminescu. Portretul unei zeitati întunecate, traducere si note de Roxana Patras, prefata de Eugen Simion, cu o postfata a autoarei pentru editia în limba româna, Editura Timpul, Iasi, 2014.

Revista indexata EBSCO