Jul 18, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Poate fi uitat postmodernismul?…

…După unii o temă tocmai bună pentru dezbateri şi sinteze, după alţii un proces încă actual în curs de analiză, în derulare!? Au fost destui care au privit şi privesc postmodernismul cu mefienţă, cu un fel de aversiune chiar, contestîndu-l, ba chiar negîndu-l, nerecunoscîndu-i teoriile, valorile, realizările, originalitatea… Pentru ei… postmodernismul n-a existat. Au existat numai nişte animatori şi nişte ciraci cu pretenţii de altceva, de altcineva, de spărgători de canoane. Nişte teribilişti, nişte „tineri furioşi”, neputincioşi însă, pur şi simplu pentru că nu au reuşit să ajungă la înălţimea, nivelul, valoarea etc. scriitorilor (mari, cum altfel?) de dinainte, începînd (la noi!) cu generaţia ’60 şi terminînd cu marii clasici! Păi, tocmai de aceea sînt încadrabili aceşti nesupuşi în ceea ce s-a putut numi postmodernism. Delimitarea de trecut, apropiat sau mai îndepărtat, o strategie nu chiar nouă însă, dacă ne amintim de romantism, de simbolism sau de tot avangardismul, au fost un prim pas în căutarea, aflarea, definirea postmodernismului, internaţional ori românesc. Spre deosebire de avangardişti, postmoderniştii nu au contestat vehement literatura anterioară lor, tradiţia literară în general, ci pur şi simplu s-au despărţit de ea mult mai discret. Este vorba inclusiv de discreţia manifestată în spaţiul public. Cel puţin la noi, postmoderniştii, bine pregătiţi teoretic, au contrapus din plecare textul operei. Ei nu mai scriau, nu mai ficţionalizau pur şi simplu, ci textuau. Opera ca un întreg armonios, ca produs al unei gîndiri şi sensibilităţi ce vizau unitatea intrinsecă şi reprezentarea unor „subansamble” ori „subunităţi” ale societăţii moderne, a dispărut din preocupările noilor scriitori şi artişti în general.

Deşi semne ale postmodernismului s-au făcut simţite mai devreme, a fost acceptată ca dată convenţională a confirmării lui anul 1972, odată cu apariţia revistei boundary 2 în S.U.A. Titulatura ei se completa cu menţiunea: a journal of postmodern literature; era condusă de William V. Spanos şi Robert Kroetsch. Oare cîţi dintre scepticii de ieri şi de azi au auzit de această publicaţie şi de diriguitorii ei?

„Fundamentarea conceptuală a unei asemenea perspective postmoderne asupra politicii reprezentării poate fi identificată astăzi în multe demersuri teoretice. Există, de altfel, o publicaţie, boundary 2, care situează în centrul atenţiei sale teoria, postmodernismul şi politica”, menţionează Linda Hutcheon în una din cărţile fundamentale – Politica postmodernismului (op. cit., p. 10). Vocabula „astăzi” din afirmaţia Lindei Hutcheon trebuie identificată cu anul 1989, cînd apărea cartea ei, The Politics of Postmodernism. Înaintea acesteia fuseseră publicate alte cărţi importante despre fenomenul postmodern, dintre care cităm: Legislators and Interpreters: On Modernity, Post-Modernity and Intellectuals (Legislatori şi interpreţi: despre modernitate, postmodernitate şi intelectuali, 1987) de Zygmund Bauman, Exploring Postmodernism de Matei Călinescu şi Douwe Fokkema (Explorînd postmodernismul, 1987), The Dismemberment of Orphaeus: Toward a Postmodern Literature de Ihab Hassan (Dezmembrarea lui Orfeu: către o literatură postmodernă, 1982), The Post-Modern Aura: The Act of Fiction in an Age of Inflation de Charles Newman (Aura postmodernă: actul ficţiunii într-o epocă a inflaţiei, 1985). Toate aceste cărţi au fost aşadar publicate înainte de 1989, ceea ce este o probă pentru bogata literatură istorico-critică, deja existentă, pentru un postmodernism ajuns la maturitate.

Postmodernismul este asociat obligatoriu cu subminarea şi deconstrucţia/ deconstructivismul, cu spiritul nonconformist şi cu radicalismul. O mişcare ce contestă, neagă sau ignoră voit curentele anterioare şi tradiţiile nu numai literare ci şi morale, politice, filozofice, artistice în general, se angajează ca deconstructivă şi exclusivistă, vrînd să pună în loc ideologia, teoriile şi noile ei tehnici, inclusiv noua sa scriitură. Sub acest aspect, postmodernismul nu este chiar nou în istoria societăţilor moderne, începînd cu Renaşterea. Epoca Renaşterii a înregistrat prima modernitate, urmată de a doua care a fost mişcarea iluministă şi tot ce a însemnat ea în plan politic, filozofic, ştiinţific, moral şi artistic şi, în fine, de epoca avangardelor de la începutul secolului XX care se confundă cu ceea ce numim modernism şi modernitate. Modernismul, aşa cum îl percepem noi astăzi, s-a instaurat de-a binelea odată cu afirmarea şi consolidarea, în plan artistic şi social, a romantismului şi a filozofiei pozitiviste al cărei prim promotor a fost Auguste Comte. Este deci vorba de  primele decenii ale secolului al XIX-lea. În raport cu tradiţia şi cu mişcările, cu direcţiile şi curentele anterioare, deconstructive au fost şi Renaşterea, iluminismul, romantismul sau simbolismul, precum şi impresionismul în artele plastice. Ele au contestat tradiţiile, clişeele, locurile comune, rutina ce apăsa cultura la un moment istoric anume şi au impus noi idei, metode, concepţii, viziuni în locul celor perimate.

Semne pretimpurii ale apariţiei postmodernismului, contemporan cu poststructuralismul, s-au făcut simţite încă din deceniul 6 al secolului trecut, iar,  după unele teze, chiar din deceniul 5, odată cu afirmarea existenţialismului. Să ne amintim că încă din 1947 Emmanuel Mounier scria despre existenţialisme şi că această mişcare literară şi filozofică se sprijinea temeinic pe subiectivitatea umană, altfel spus puteau exista tot atîtea direcţii cîte subiectivităţi reflexive ori creatoare. În deceniul 6, odată cu Roland Barthes şi cu Noul Roman în Franţa, iar în Anglia cu „tinerii furioşi” (John Osborne, Arnold Wesker, Harold Pinter), semnele erau mai mult decît convingătoare. Anii ’60 au venit cu muzica pop rock şi cu mişcările hippy şi flower power în Anglia şi în Statele Unite şi aproape în acelaşi timp a fost dat la iveală deconstructivismul lui Jacques Derrida în Franţa. De noua gîndire nu au fost străini nici Jean-François Lyotard, nici Michel Foucault, nici Umberto Eco în Italia. Apropo de Italia, aici s-a afirmat unul din cei cunoscuţi teoreticieni ai postmodernismului, Gianni Vattimo, cel care a patentat conceptul definitoriu de „gîndire slabă” (pensiero debole). Una din lucrările de referinţă ale acestuia trata despre La fine della modernitŕ: Nichilismo ed ermeneutica nella cultura post-moderna (Sfîrşitul modernităţii: nihilism şi hermeneutică în cultura postmodernă, 1985). Adevărul obiectiv din gîndirea modernă, bazat pe unitatea raţională a subiectului, este abandonat în favoarea unor multiple tendinţe şi faţete, astfel că sînt introduse şi acceptate fragmentarismul, autoreflexivitatea, marginalul, relativismul, pastişa şi ironia. Gianni Vattimo, fost discipol al unui existenţialist, Luigi Pareyson de la Universitatea din Torino, a fost secondat de o întreagă cohortă de confraţi întru ale „gîndirii slabe”: Leonardo Amoroso, Gianni Carchia, Gianpiero Comolli, Filippo Costa, Franco Crespi, Alessandro Dal Lago, Umberto Eco, Maurizio Ferraris, Diego Marconi, Pier Aldo Rovatti. Acesta din urmă, împreună cu Vattimo, au colaborat la apariţia unui volum intitulat chiar Gîndirea slabă, publicat în româneşte la Editura „Pontica” în anul 1998. Pe lîngă teoreticienii americani şi canadieni ai postmodernismului, Europa îşi are şi ea liderii ei, mai cu seamă în Franţa şi în Italia. Nu trebuie omis însă faptul că postmodernismul a fost statuat ca atare în America de Nord, venind cumva pe urmele neopragmatismului, a cărui teză fundamentală enunţa relativitatea adevărului dependent de contextul şi de practicile sociale. De aici şi pînă la receptarea subiectivizată, strict personală, a adevărului nu mai era decît un pas.

Ca orice mişcare ideatică şi creativă, postmodernismul s-a afirmat distinct într-o perioadă de cel puţin două decenii, numită firesc postmodernitate, anunţată, la rîndu-i, cu alte două decenii înainte. Postmodernismul românesc, cunoscut îndeobşte ca mişcarea optzecistă, nu s-a bucurat de nişte semne prevestitoare clar definite. De aceea se poate afirma că în România a existat un postmodernism fără postmodernitate. Cum se văd lucrurile de pe platforma acestei constatări? După 1945 societatea românească a fost puternic dirijată către un ţel unic: „construirea socialismului şi a comunismului”. Au existat un partid unic şi o ideologie unică ce au exercitat o dictatură acerbă asupra gîndirii şi culturii în general. „Obsedantul deceniu” rămîne o imensă pată întunecată în istoria noastră recentă. Drept urmare societatea nu a putut fi una multiplu polarizată. Neexistînd alternative, cel puţin pînă la mijlocul anilor ’60, nu s-au putut manifesta nici tendinţe diverse în evoluţia gîndirii politico-sociale şi teoretice. S-au afirmat pe cont propriu doar cîteva individualităţi creatoare, îndeosebi în literatură, unde s-a vorbit de generaţii: şaizecistă, şaptezecistă, optzecistă. Clasificarea a fost mai mult una formală, clar bazată pe criterii temporale şi de similaritate ce venea din acelaşi climat de sensibilitate şi de creaţie. La începutul deceniului 8 al veacului trecut gîndirea, artele, în special literatura, au înţepenit, au fost imobilizate în cămaşa de forţă a neoproletcultismului ceauşist prin aşa-zisele teze de la Mangalia din iulie 1971. Se părea că totul era pierdut, mai ales că cerberii regimului, cenzura şi poliţia politică, erau neadormiţi…

Totuşi, într-o marginalitate nebănuită, nesuspectată de nimeni, la începutul anilor ’70, chiar în 1971, pe un culoar semiobscur al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, apărea discret o gazetă de perete, cum altfel decît scrisă de mînă. Se numea, oarecum dizarmonic, Noii. Cei care încercau s-o anime erau, barem prin titulatură, dornici de schimbare. Dar schimbare în ce şi a ce? Erau etalate acolo – din păcate nu-mi amintesc exact – scurte compuneri literare şi idei teoretice. Ce fel de idei teoretice? Pot mai degrabă presupune decît susţine că erau din cele ce se refereau la o nouă poetică, mai precis la „noile poetici americane” din care anevoie se strecurau şi la noi, asemenea marilor hit-uri muzicale, ecouri şi frînturi. Erau probabil idei şi informaţii despre o nouă mişcare ce se profila pe continentul nord-american: postmodernismul. Studenţii care alimentau gazeta Noii se numeau: Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Emil Paraschivoiu, Ioan Lăcustă şi, cred că un pic mai tîrziu, Constantin Stan şi Sorin Preda. Ei frecventau Cenaclul „Junimea” păstorit de Ovid S. Crohmălniceanu. Au mai fost şi alţii care nu s-au raliat acestui grup. În orice caz, după cum mi-a dezvăluit Gheorghe Crăciun prin 2003, el era cel mai doritor să studieze noile poetici în original, drept pentru care s-a transferat de la franceză la engleză tocmai în anul III. A fost un chin la început – a luat învăţarea limbii engleze, ca student, aproape de la zero. A reuşit însă şi astfel a ajuns să citească în original textele respective, de care nu-mi dau seama cum făcea rost, fiindcă majoritatea nu erau nici măcar publicate la noi. Aşa a devenit Gheorghe Crăciun cel mai avizat teoretician al generaţiei ’80, dar şi unul dintre cei mai valoroşi romancieri şi un asiduu antologator al congenerilor. Aşa a început la noi ceea s-a numit iniţial textualism, care apoi a fost un fenomen încadrat, nu de către toată lumea, în postmodernism. Aşa au fost aplicate în literatura deceniului 9 autoreflexivitatea şi autoironia, fragmentarismul, intertextualitatea, destructurarea textului şi multipla lui polaritate. Aşa a apărut o literatură care se opunea canoanelor clasice dar îndeosebi literaturii oficiale, precum era ea prescrisă prin tezele ceauşiste. A fost o frondă puţin zgomotoasă, o subminare a politicii culturale a unui regim discreţionar. Literatura optzeciştilor s-a îmbogăţit imediat cu tinerii scriitori formaţi la „Cenaclul de luni”, îndrumat de Nicolae Manolescu. Era cu adevărat o literatură de avangardă care submina nişte politici vechi de decenii. De aceea ea nu poate fi uitată.

 

IOAN LASCU

 

 

 

.

 

Revista indexata EBSCO