Jul 18, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Ștefan BORBÉLY – Un teoretician de marcă

Exigenţe doctorale restrictive au determinat-o de bună-seamă pe Sanda Berce să ofere, prin Nostalgia prezentului şi modernitatea romanului românesc (Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 2000; debut editorial), o lucrare cu deschidere duală. Partea de excelenţă a ei e dată de o masivă şi foarte avizată introducere în naratologia modernă sau postmodernă, cu surse preluate cu precădere din spaţiul cultural german şi anglo-saxon, unde, mai ales în al doilea caz, autoarea lasă impresia că a citit tot, fişînd instrumente de lucru întinse, cu fineţe şi cu deplina asimilare diacronică a temei, prin trimiteri mereu în urmă, înspre Platon sau Aristotel, dar şi înspre autori foarte discutaţi acum în Occident, cum sînt Iser sau Bahtin. Versantul secund al volumului include exemplificări din spaţiul romanesc autohton, unde selecţia e în aşa fel făcută, încît să servească demonstraţiei teoretice. Interpretările, în general actualizante, au acelaşi rol, de a confirma validitatea epistemei teoretice sau de a se întinde în direcţia acesteia: dacă, de pildă, proza Hortensiei Papadat-Bengescu se pretează pe alocuri la ilustrări de metaficţionalitate ludică şi de pluriperspectivism naratologic, e puţin probabil că Liviu Rebreanu intră în această ramă, cu romanele sale preponderent tradiţionale, Ion sau Pădurea spînzuraţilor, mai ales că autoarea evită să analizeze decomplexat Adam şi Eva, unde, cu concesii metodologice maximale, am putea admite şi existenţa unei narativităţi plurale, pe logica alternanţelor de identitate. Constantin Ţoiu, cu Galeria de viţă sălbatică, e incontestabil bine ales (după ce, în prealabil, figurase în Poetica postmodernismului a lui Liviu Petrescu), însă, de pildă, ancheta ficţională din Vînătoarea regală a lui D.R. Popescu trimite mai degrabă înspre Noul Roman francez decît înspre anticipări vizionare ale naratologiei postmoderne.

Ca tehnică de lucru, în privinţa relaţionării literaturii române cu teoria modernităţii tîrzii şi a postmodernismului, luarea în discuţie a Noului Roman francez şi a inovaţiilor sale naratologice (Gumele lui Robbe-Grillet, de pildă) ar fi dat autoarei un cert cîştig de cauză. Pe ansamblu, însă, lucrarea de debut a Sandei Berce se înscrie în avangarda cercetării literare teoretice de la noi, cu bibliografii şi problematici pe care nu le-a mai parcurs atît de scrupulos nimeni şi prin fervoarea trăirii pasionale a ideilor abstracte, strînse mănunchi în suprastructura sofisticată a meditaţiei de sine asupra literaturii. Ca mai toate cărţile – multe la număr – pe care le va publica ulterior autoarea, şi aceasta trebuie analizată ca un nod pluriperspectivic, ca o interfaţă anticipativă a tuturor celorlalte. În Intertextuality as a Form of Virtual Reality, de pildă (cartea apare în 2002), autoarea se va ralia părerii Patriciei Vaugh, potrivit căreia „trăim într-o lume formată dintr-o multitudine de discursuri şi jocuri de limbaj” şi va credita ontologismul polimorf din Ficţiunea postmodernistă a lui Brian McHale, scriind că „un text anume trebuie privit în lumina relaţiei de continuitate sau adversitate faţă de modelele sale arhetipale”. La fel se întîmplă şi cu cărţile unui anumit autor, indiferent de timpurile în care ele au fost scrise sau de temele pe care ele le abordează: prin canale imperceptibile, noduri de sens sau „locuri geometrice” deschise (sintagma îi place mult Sandei Berce) fiecare dintre ele comunică cu celelalte şi le „dizolvă” totodată, realizînd plinuri şi goluri în care autorul se regăseşte – sau se pierde – cu fervoare.

Respect opţiunea Sandei Berce pentru ontologism – Brian McHale va deveni, de altfel, un reper axial al majorităţii studiilor scrise de către ea –, însă am anumite dubii în privinţa jungianismului implicit pe care-l sugerează sintagma „modelelor arhetipale”. Arhetipul se află, logic, înaintea diacroniei, mereu egal cu sine într-un sens esenţialist, de tip kantian, urcînd apoi scara timpului împreună cu diacronia;  or, aşa cum precizează Brian McHale, ontologismul pe care el îl are în vedere este unul fluctuant, gata versatil, al istoricităţii: „Entităţile pot să-şi schimbe statutul ontologic de-a lungul istoriei, migrînd efectiv de la un tărîm sau nivel ontologic la altul.” „Migraţia” deconstruieşte de la sine ideea de „model arhetipal”, fiindcă, spune tot McHale, datorită acestei versatilităţi, „entităţile ontologice” se pot „deplasa” dinspre profan înspre sacru şi invers, bulversînd bariera dintre domenii. (Ficţiunea postmodernistă, ed. rom. din 2009, p. 68) De altfel, capitolul lui McHale – excepţional! – este şi unul polemic, avîndu-i drept ţintă pe cei care consideră că epistema postmodernă este una de tip post-ontologic. Pericolul taberei adverse e prezent, insinuant şi cîrtitor, la tot pasul, mai ales printre urmaşii lui Derrida: însăşi Patricia Vaugh, într-un capitol din Metafiction. The Theory and Practice of Fiction (1984), vorbeşte, referitor la temă, de „anti-foundationalism” (capitolul se intitulează Are The Novelists Liars?: The Ontological Status of Literary Fictional Discourse, fiind citat de Sanda Berce în Intertextuality…, p. 54 sq.).

Acest singur detaliu este, în sine, suficient pentru a demonstra faptul că profesoara de literatură engleză de la universitatea clujeană se află în miezul cel mai ardent al domeniilor pe care le cercetează, preluînd din bibliografie ideile şi strategiile narative cele mai incitante. Care nu-i dau pace, o solicită mereu, în varii momente, multe dintre paginile pe care ea le scrie constituindu-se în reveniri asupra unor teme sau texte deja enunţate, în recontextualizarea unor demonstraţii pe care cititorul le-ar putea crede fixate, părăsite. Dacă faci un calcul matematic, ajungi la concluzia că nu sînt nici 15 volume de ficţiune asupra cărora Berce revine analitic – de regulă minimalist – de-a lungul operei sale de pînă acum (Marina Warner, Indigo; Malcolm Bradbury, Doctor Criminale; Graham Swift, Waterland, Last Orders; Rose Tremain, Restoration, apoi, eventual, Julian Barnes, Istoria... şi Papagalul lui Flaubert, Kingsley Amis, Lucky Jim etc.); ceea ce se multiplică, dimpotrivă, în cărţile sale e multifaţetarea teoretică a discursului critic, care proliferează „parazitic”, „monstruos” un ţesut ficţional lăsat de regulă în umbră. „Cascadele” teoretizante indică, pe lîngă orgoliul – termenul nu e depreciativ! – sincronizării cu metodologia de vîrf a domeniului de pe mapamond, şi o solidarizare intelectuală transfrontalieră de o certă calitate participativă, fiindcă tipul de exeget sistematic, internaţionalist, erudit pe care-l reprezintă Sanda Berce e unul care s-a putut forma, în România, abia după ridicarea embargoului pe circulaţie pe care a înfăptuit-o Revoluţia din decembrie 1989. Consecinţele ei sînt, însă, paradoxale – şi în detrimentul literaturii române pe ansamblul ei. Nici pînă azi, instanţele de consacrare ale literaturii noastre n-au reuşit să disocieze – în criteriile de premiere, de pildă – „critica literară” sau „eseul” de tratatul erudit, ştiinţific, elaborat, de regulă, în biblioteci occidentale, sub tutela unor coordonatori de teză – parteneri de dialog intelectual, de fapt – în viziunea cărora aducerea la zi a bibliografiei e o cerinţă minimală. Nu se premiază la noi, din start, cărţile autorilor români apărute la edituri din străinătate sau cărţi scrise de către autori români în alte limbi decît cea română. Ştiu, personal, o singură excepţie de la această aberantă „regulă”, şi anume premierea de către Asociaţia Română de Literatură Generală şi Comparată a lui Carmen-Veronica Borbély, pentru Genealogies of Monstrosity (2014). Fără prea mare ecou, din păcate…

Frustrarea cauzată de anomalie generează, în cazul multor autori, o anxietate introspectivă reconvertită în febrilitate. La Sanda Berce, ea se manifestă prin volute retroactivante sau prin reveniri repetitive asupra unor teme deja tratate. În miezul lor se află perfecţionismul: dorinţa de a mai adăuga o sintagmă teoretică nouă, de a preciza un sens încă inedit, de a împinge discursul în direcţia ultimei cărţi la vogă de pe mapamond. Pe urmele lui Derrida, Lucien Dällenbach numea fenomenul „autotextualitate”, adică deconstrucţia continuă a propriului tău text, făcută în vederea unor noi modelaje, a unor reconfigurări din ce în ce mai proteice. Modelul extrem, în cazul Sandei Berce, îl reprezintă deja citata Intertextuality…: un proces de expandare teoretică practic nelimitată, foarte sofisticată, în care autoarea trece prin ciur şi dîrmon, în 176 pagini de teoretizări foarte dense, un singur roman, al Marinei Warner, asupra căruia va mai reveni şi-n alte volume. Trebuie remarcat faptul, în vederea eliminării unor neînţelegeri, că procedura reproduce stilistica de bază a epistemei pe care şi-o asumă autoarea, şi anume cea postmodernă. Critica operează, în general, o distincţie între un stil serial de lucru şi unul aglutinant, de tip „depozit”, conotaţiile depreciative fiind, din nou excluse. Primul stil „arde” trecutul, apucîndu-se de un proiect nou doar cu preţul închiderii definite a celui anterior. Rezultă o serializare temporală logică, echivalentă cu „evoluţia” sau cu „progresul” – adică cu doi termeni faţă de care postmodernii manifestă o suspiciune prudentă. Pentru aceştia din urmă, istoria – mereu hibridizată, anamorfotică, aglutinantă – dobîndeşte sens doar prin coexistenţa trecutului, prezentului şi a viitorului într-o ţesătură laxă, asistemică, de disparităţi care nu se anulează reciproc, ci trăiesc alături firesc, ca într-un muzeu sau într-un depozit. Primul tip de profil privilegiază sintaxta logică a continuităţilor; cea de a doua, dimpotrivă, e preponderent morfologică, orizontalizantă, necauzală şi trans-ontologizantă, fiindcă „harta” muzeului sau a depozitului – ca să recurgem la un termen promovat de către Umberto Eco, întru deliciul ulterior al lui Franco Moretti – e trasată de diferenţele dintre obiectele pe care le are în păstrare, adunate şi ele din diferite timpuri. WWW – ni se tot spune de la Tim Berners-Lee încoace – funcţionează pe logica „depozitului”, nu pe cealaltă, permiţînd alăturări de informaţie de esenţă hibridă, aglutinantă.

Modelul „depozitului” domină deconstructivismul lui Derrida. Discursul reprezintă, pentru el, o continuă reconfigurare de plinuri şi goluri, care lasă „urme”, intelectualul cu mintea cea mai versatilă fiind acela care deconstruieşte întreaga lume pe care o are la dispoziţie – şi se deconstruieşte inclusiv pe sine însuşi. „Identitatea perforată” e un bun cîştigat al noii episteme, la baza modelului aflîndu-se conceptul de „suplimentare”, de „adaos”, definit în Gramatologia din 1967. Pornind de la Rousseau, Derrida filtrează conceptul prin Nietzsche şi-l asociază dublei valenţe a plenitudinii, simultan de împlinire şi de carenţă. „Suplimentezi” un lucru, îi „adaogi” un detaliu cu scopul de a avansa către plenitudine. Totodată, simpla disponibilitate virtuală a „suplimentului” – în orice moment poţi să „adaogi” un alt detaliu unei demonstraţii deja perfecţionate, „suplimentate” – indică faptul că „plenitudinea” nu poate fi realizată, consecinţa fiind că aporia „adaosului” se sprijină pe o etică a relativului, nu a absolutului.

Interesant este faptul că tocmai aporia „suplimentării” este aceea prin intermediul căreia Sanda Berce încearcă să se definească pe sine în a doua postfaţă (intitulată Sau despre logica suplimentării), a ediţiei din 2015 a celui mai recent dintre volumele sale (Interfaţă. Editura Limes Floreşti-Cluj), chemată să reia augmentativ prima ediţie din 2002. Postfaţa reprezintă o autobiografie intelectuală mascată de fapt, menită să explice morfologia repetitivă a unei întregi creaţii: „Problematica suplimentului a început să mă preocupe – scrie Sanda Berce – în urma lecturii […] unui studiu despre canonul literar irlandez. În Despre Gramatologie, Derrida împrumută termenul de supliment de la Rousseau, doar pentru a-i conferi un «surplus», de semnificaţie, certificîndu-i, astfel, «măsura plenară a prezenţei»: «Suplimentul suplimentează. El adaugă doar pentru a substitui. Intervine sau se insinuează în-loc-de: dacă se umple, e ca şi cum s-ar umple un gol. Dacă reprezintă şi produce o imagine, o face implicit prin anterioritatea absenţei unei prezenţe.»”

Suprapunînd citatul peste demersurile de pînă acum ale Sandei Berce, le descoperim acestora sensul, logica lor internă, care este, aşa cum a arătat autoarea, una de tip anamorfotic, abstruz. Cărţile Sandei Berce sînt anamorfoze critice: ele ne oferă, mereu, planuri glisante, dizlocări de sens, plinuri şi goluri construite, pentru a deschide întrebări noi şi de a suscita dileme inedite. Nimic nu e închis în lucrările autoarei din Cluj, nu avem în ele sensuri definitive, soluţii ultime sau finalizări, ci doar o efervescenţă interpretativă continuă, fractală, similară autoerotismului textual dizolvant de care vorbea Roland Barthes în Plăcerea textului.

Un singur alt cuvînt egalează, prin tensiune, „adaosul” derridian din demersul Sandei Berce, şi anume „parcurs” (parcours), preluat de la Michel Serres. La autorul în cauză, parcursul înseamnă un discurs proliferant, „parazitic”, ceva similar unei hermeneutici incendiare, prin intermediul căreia obiectul supus analizei se destructurează fisional, asemenea unei „cascade”. Sanda Berce îl asociază „deviaţiei” sau „devianţei” – textului critic conceput ca „devianţă” –, adică unui concept contracultural clasic, din recuzita anilor 1960, din care Brian McHale va decanta – pe urmele lui Toma Pavel – fervoarea euristică a „stressului ontologic” („Aş spune că aceasta este exact condiţia postmodernistă: un peisaj anarhic al lumilor la plural.” – Ficţiunea postmodernistă, ed. cit., p. 69)  Iată citatul Sandei Berce: „Aplicat formelor romanului contemporan, «spaţialitatea deviaţiei»  defineşte procesele de demascare […] care ţin de aspectul figural şi de figurare a naraţiunii. Prin aceasta, forma romanului contemporan devine cronic polimorfă, instabilă, fluctuantă, un parcurs narativ. […] Fără a fi o variantă a vechii teme a călătoriei prin spaţii exotice, străine, îndepărtate, necunoscute, neexplorate, «forma (naraţiunii) ca parcurs» reprezintă ruptura definitivă cu vechile teorii ale formei ca spaţiu unitar şi uniform gîndit de acestea.”

Lucrînd în acest fel în spaţiul public, inclusiv cel estudiantin de la Cluj, Sanda Berce are în mod incontestabil vocaţie şi e capabilă de a genera emulaţie printre cei care o urmăresc cu atenţie. Două volume masive dintr-un ghid de lectură (reader) datat în 2006, impecabil lucrat, dedicat universului teoretic al postmodernismului, îi aşteaptă pe studenţi la Biblioteca de Engleză a Facultăţii a Literelor clujene, nu numai pentru a le oferi un cadru conceptual integrativ, ci, cu precădere, pentru a le sugera un „parcurs” ideatic personal, sinonim cu o invitaţie la „deschidere”. În perioada de timp care a trecut de la publicarea lucrării de doctorat, Sanda Berce a tipărit o serie de volume consistente, unele în limba engleză, cum sînt Forms of Attention. Essays in Criticism (2001), Intertextuality as a Form of Virtual Reality (2002), Modernity in Contemporary English Fiction (acelaşi an), Hotspots. Essays in British and Irish Literature (2008), a coordonat volume colective (Cultural Imprints in the Age of Globalization: Writing Region and Nation, 2012), şi-a dat la iveală însemnările de lectură şi a făcut şcoală academică, cel puţin două dintre urmaşele sale, Petronia Petrar (Spatial Representations in the Contemporary British Fiction, 2012), respectiv Carmen-Veronica Borbély (Genealogies of Monstrosity. Constructions of Monstruous Corporeal Otherness in Contemporary British Fiction; Enlightened Forgetting: Tropes of Memory and Oblivion in Eightneenth-Century British Fiction; Mapping the (Post)Gothic: Essays on Irish Contemporary Fiction and Film – toate trei în 2014!) ducînd mai departe o iniţiativă stimulativă, de excelenţă.

Apariţia acestor cărţi practic complementare, rostuite într-o arie tematică înrudită – căreia i se adaugă lucrările anglistei Mihaela Anghelescu-Irimia de la Bucureşti, sau volumele tipărite disparat la alte universităţi (de pildă, singurul volum colectiv realizat în România despre grupul oxonian Inklings, de la pub-ul The Eagle and Child, din care făceau parte C.S. Lewis sau J.R.R. Tolkien, îi aparţine anglistei ieşene Rodica Albu, 2004) – stîrneşte o scurtă discuţie de etiologie culturală autohtonă, asupra căreia ne-am oprit şi cu un alt prilej. Sub aspect tipologic, Sanda Berce aparţine „secţiunii universitare” (cum ar spune William Gibson), catedratice a postmodernismului românesc, celelalte două versante ale aculturaţiei postmoderne de la noi fiind cea recuperativă (realizată cu precădere de Mircea Cărtărescu şi poeţii de la Cenaclul de luni) şi cea existenţială, de mai tîrziu, linie în care se înscriu cu precădere Ion Manolescu şi Caius Dobrescu, atît datorită lucrărilor teoretice publicate, cît şi romanelor.

Pe scurt, schema sugerează o sincronizare (folosim conceptul în sensul său procesual clasic, lovinescian) realizată în trei trepte cronologice, dintre care acum ne interesează cea dintîi, cea a filiaţiei prioritare, academice. Prima etapă a aculturaţiei postmoderne de la noi e preponderent marcată de numărul mare al universitarilor, cu precădere al celor familiarizaţi cu literatura şi cultura anglo-saxonă, căreia îi aparţine şi Matei Călinescu în momentul plecării sale din ţară. Nu trebuie uitat, de pildă, că cel dintîi intelectual român care pune cuvîntul „postmodernism” pe coperta unei cărţi (în 1988) este americanistul Radu Lupan (decedat în noiembrie 2011), gestul său neavînd darul de a stîrni emulaţie decît printre specialiştii din rîndul cărora se recrutează şi majoritatea colaboratorilor unor conferinţe şi volume colective „de interior”, preponderent universitare, al căror ecou este, şi el, limitat.

Linia catedratică, preponderent teoretizantă, se continuă cu Liviu Petrescu (Poetica postmodernismului, 1996), al cărui volum, deşi documentat majoritar în Statele Unite, nu menţionează nici un titlu de ficţiune postmodernă din bibliografia internaţională, limitîndu-se la anexionisme autohtonizante. Sanda Berce îi aparţine acestei familii de spirite interesate cu precădere de epistemic, naratologic şi de fervoarea aseptică a teoretizărilor perfect blindate în reţeaua unor concepte şi sintagme care funcţionează ca un jargon substitutiv pentru operă: o categorie de oameni foarte şcoliţi şi elevaţi, pentru care postmodernismul înseamnă, cu precădere, un discurs teoretizant de o scintilaţie cîteodată inumană, şi abia pe urmă, îndeajuns de marginal, o formulă existenţială aparte. Aceştia sînt oamenii care sînt în stare să teoretizeze la infinit pe marginea  cărţilor pe care le citesc, evitînd cu suspiciune să se afunde existenţial în ele. Sau cei care glosează doct despre „paralaxele” ironiei şi ale deconstructivismului, fiind însă circumspecţi în privinţa histrionismului empiric sau empirizant – de esenţă bună, nietzscheană – care le-ar fi îngăduit să le şi trăiască.

Poţi învăţa enorm din cărţile acestor autori (concepte-fetiş, sintagme sacrosancte, cuvinte-cheie), dar îţi rămîne de recuperat senzaţia „hipodermică”, specific postmodernă, de care vorbeşte Patricia Vaugh: aventura, adeseori sordidă, inestetică, de la suprafaţa pielii, prin intermediul căreia eşti „invadat” de informaţiile din jur, anihilat pe nesimţite, „dizolvat” fără voie într-un „ţesut neuronal” care poate fi şi cyberspaţiul, unde – vorba lui Fukuyama (cel din Viitorul nostru postuman) – adevărul lumii pe care o trăim ne vine direct alterat, spart, dizlocat de ceea ce se află în jur şi – adjuvant necesar al epistemei – de biotehnologie. Reprezintă oare postmodernismul acea ars moriendi pe care curentele culturale anterioare au tot încercat s-o amîne? Întrebarea, deloc confortabilă, dar incitantă sub aspect filosofic, nu îmi aparţine: o formulează Brian McHale, pe ultima pagină, concluzivă, a Ficţiunii postmoderniste…

 

 

,

Revista indexata EBSCO